Londoneza, a cãrei profesie, în existenţa civilã, explicã ceva din gustul lecturilor pentru bãieţi—o bãieţoasã, adicã—apreciazã travestirile semiistorice ale fantasticului fabulos modern—la Dna. Bujold, la Kay, la Carey, numele sunt ştiute, londoneza vorbeşte despre ‘fabulos istoric’—travestirile cvasiistorice, care îşi iau libertãţi, pânã la urmã arbitrare, cu lumi istorice existente, travestite dupã plac—principiu discutabil, cred. Facilitatea semidoctã a procedeului poate dezamãgi.
Dar londoneza adaugã un lucru inteligent—cã interesant e ceea ce adaugã aceşti romancieri substratului istoric travestit, cu ce îl ajusteazã, asezoneazã, etc.. E un substrat istoric prelucrat, potenţat. Sunt, adicã, lumi noi, cvasioriginale, nu plagierea manualelor de istorie.
Alţii pot gãsi procedeul indigest şi lipsit de imaginaţie, spolierea realului fãrã asumarea principiilor. Mie îmi aminteşte, însã, de literatura vremilor de restrişte artisticã—atâta din literatura europeanã de pânã la realişti, etc.. Şi aceia excelau în astfel de idei formale, ca a travestiului, a naraţiunii cvasiistorice, etc..

Îmi plac autorii al cãror nume simbolizeazã un raft, nu o plachetã. Londoneza are gustul autoarelor de policieruri—demodate, sau nu—Margery A., Patricia W., Gladys M., Ruth R.—şi al unor autori ca Hare, etc..

Acolo unde defineşte satisfacţia cititului, nu se referã numai la vols. menţionate—şi discutate —ci la citit, în general.

Absurditãţile vãicãrelii despre inechitatea literarã, ale smiorcãielii senile—pentru care … Aldiss e ‘prea adesea neglijat’ (cf. Curval)—

Arta semnificativã descãtuşeazã, dã trãirea descãtuşãrii. Schimbã ceva.

Dum., de la 2 ¾--cafele şi Asia—revenind la progresiv cu nesaţul vârstei. Aceastã muzicã îi convine foarte bine temperamentului meu—domol, calmul. Unghiul acela, originalitatea.
Zece cântece.

În aceşti doi ani, de rezidenţiat, ar trebui sã purced la citirea majoritãţii cãrţilor din locuinţã, sã trec la trãirea existentului—prezentul, asumarea, hedonicul asumat, deschiderea, e vremea sã mã şi bucur, neîncorsetat, liber, de acestea, v. Anton (romancierul pentru adolescenţi), patiseria& poezia, milionul de cãrţi, forţa imaginii, sã pun capãt privãrii—afirmarea, vlaga—sunt în mãsurã sã îmi ofer ceea ce îmi place, intelectualitatea—pe mãsura înaintaşului berlinez, nerestricţionat, deplinãtatea cititului, echilibru şi tihnã; simboluri—vrafurile& bibl.& ed.& noul\ ziarele, aportul& londoneza, francezii, bloggerii, recomandãri, plus ceea ce se mai scrie.
Îmi place concluzia postãrii despre Chalion, şi o recitesc adesea, inspirã.
Bazaconiile despre ‘Karenina’, Dickens, Chandler, Clancy, chiar Tolkien ….

Bucuriile cinemaului—le—am neglijat atâta vreme—subterfugiul acţiunii în silã, inconcludenţa, etc.. Pizza vrutã. Nearb.. Trebuie sã existe mişcarea—şi
Ideea—posterul, premiere& Card& Kasdan& Kline, azi (marţi). Lezantul resimţit. Ceea ce e resimţit, pe muţeşte, ca lezant.
Deoarece îmi plac atât de mult thrillerurile, îmi plac foarte puţine dintre ele—ca şi lui Card. Specificul thrillerului& neamalgamarea cu filmul zis ‘de acţiune’. Diferenţa.

A nu pierde, gândind, lucrând, pronunţându—se, acuitatea, precizia—aşa aş traduce ceea ce anglofonii numesc EDGE—nereferindu—se la basistul U2. chiar acuitatea trãirii—deschiderea.
Simbolurile a 4+ 3 ani de lecturi. Simbolul resortului, al cedãrilor, al jocului fãcut. Drajeuri. Alte cafele. Comutarea\privarea de acuitate\înfundarea, stâlcirea. Zdrelirea.

Citesc cã Malick a fost studentul lui Cavell.

Invectivele lui Card sunt foarte discutabile, când vine vorba despre … Lynch, Cimino, ‘Întoarcerea lui Jedi’, în plus—îi plac … ‘Sunetul muzicii’, Hopkins ca Lewis, ‘My Fair …’. Dar mã face curios de o comedie cu Chase, Goldie şi Grodin—‘Flacãra şi sãgeata’ (debutul inspidului Lancaster!)—şi apreciez sugestia de reabilitare a lui ‘Pretty Woman’, ‘Mumia’ şi Fraser, Cruise (vreo trei filme), ‘Jumanji’, ca şi ceea ce scrie despre Heston şi Gibson—la un film, lui Card îi pot plãcea scenariu, regie, actori …. Uneori se pronunţã cu bun simţ—alteori, însã, cu prejudecata cea mai provincialã.

Din listele predilecţiilor lui Card lipsesc Welles, Ford, Hawks, Kubrick, Altman, cinemaul realist al lui Nicholson, cam tot cinemaul sumbru (noir, ‘Cruising’, etc.), ‘Sperietoarea’, mult din ceea ce e important la Allen—lipseşte ceea ce trecuse drept artã la Wyler—cinemaul despre care scria succesorul lui Teachout—independenţii—dar şi … Scorsese, Coppola, etc., iar Lynch şi Spielberg sunt ţinte obişnuite. Sentimentul falsitãţii, percepţia, simţul disonanţei îl mai înşealã câteodatã.

Blogul lui Coupland, dar neadus la zi de aproape 7 ani.

E interesant cã Iacob al II—lea şi evenimentele revoluţionare n—au inspirat cine ştie ce literaturã—Hugo şi Stephenson.
Era foarte afemeiat—cu toate cã cineva credea cã amantele lui echivalau cu pocãinţa, libertinajul sãu era o formã de pocãinţã.
Sociologia istoricã sugereazã cã protestantismul englez a fost religia burghezilor, a orãşenilor —nobilii şi populaţia ruralã rãmânând—în parte—catolici. Burghezii au promovat protestantismul.

Recuzanţa. Prezbiterienii radicali. Vremea uciderii. Cucerirea cromwellianã a Irlandei. Rãzboaiele celor trei regate. Schisma. Rãscoalele scoţiene. Episcopalienii scoţieni erau cei discriminaţi.

Citit ca un cap. al istoriei religioase—şi bisericeşti—britanice, istoria confruntãrilor religioase britanice. Cei care vroiau un protestantism moderat nu înseamnã cã vroiau catolicism, nu se vroiau anexaţi cauzei catolice.

Williams are cateva postari interesante.