Eugen Barbu ca istoric literar

Eugen Barbu ca istoric literar





Nu îmi pot explica blocada împotriva ‘Istoriei literare’ a lui Eugen Barbu, a doua ca frumuseţe dupã aceea cãlinescianã, decât prin acţiunea conjugatã a invidiei cu alibiul dispreţului faţã de un semidoct. Vreau sã spun cã invidia îşi gãsea o justificare în aversiunea inspiratã de om. S—a putut pretinde cã motivul blocadei era dispreţul faţã de târâtura Eugen Barbu, când era, de fapt, invidia faţã de o realizare superioarã, venitã de la un ‘amator’. De aceea, eu nu iau în serios bagatelizãrile ‘Istoriei’ lui Barbu, care e o carte bunã şi interesantã. Ar fi fost loc pentru toatã lumea, iar dacã ar fi fost de ales, între Barbu şi Zaciu (sau Ciopraga, etc.), ‘dreptul sã scrie o istorie literarã’ îl avea Barbu; însã, repet, ar fi putut fi loc pentru toatã lumea.
Barbu e defãimat ca istoric literar din invidie; lipsurile ‘Istoriei’ lui sunt nãravurile breslei—adicã ceea ce îi e reproşat ‘Istoriei’ lui Barbu drept lipsã nu sunt decât nãravurile breslei, care e bine cã acestui autor îi lipseau. Iar ca om, E. Barbu n—o fi fost mai ‘de nimic’ decât Crainic, Şeicaru sau Anania—sau Goga.
Invidia a fost motorul, iar scãderile personale ale canaliei Eugen Barbu au fost pretextul, alibiul. Însã revanşa ‘universitarilor’ a fost animatã exclusiv de invidie; ca istoric literar, Barbu se arãta capabil de ceva ce lor le era interzis.
Barbu rãmâne ca excepţional prozator naturalist (‘Groapa’—şi trebuie luatã în seamã şi vârsta redactãrii!) şi ca istoric literar.

Sumarul ‘Lecturilor timpurii’ a lui Tournier

Sumarul ‘Lecturilor timpurii’ a lui Tournier





Pentru uz propriu, am colaţionat o listã a autorilor despre care scrie Tournier în ‘Lecturile copilãriei’, sau ‘Lecturile timpurii’—aceştia sunt Cervantes, contesa de Ségur, Daudet, Verne, Carroll, London, May, Dna. Lagerlőf, Kipling, Rabier, Hergé, Gripari. Îmi amintesc, parcã, şi de Curwood. De Rabier, grafician de acum vreun veac, am aflat abia când am citit prima oarã despre aceastã carte a lui Tournier, iar Gripari nu ştiu cine e. Ambii au nume dezagreabile—unul aminteşte de turbare, iar celãlalt, de gripã.
Dintre aceştia, Dna. de Ségur, Dna. Lagerlőf şi Verne sunt referinţe constante la moş Tournier; iar reabilitarea Dnei. de Ségur e poate cea mai interesantã. Altundeva, Tournier a mãrturisit cã nu crede, literar, în cartea lui Defoe. Îl intereseazã mitul, ca potenţial şi ca polisemie, nu şi scrisul pamfletarului englez.
Ştiu cã încã obişnuieşte sã—l citeascã pe Verne—ca şi Gracq, care pãstrase aceastã deprindere.
Unii cusurgii considerã eseurile lui Tournier nesatisfãcãtoare fiindcã nu sunt la obiect, şi nu conving, par flecãreli în doi peri. Ele par, într—un anume sens, irelevante, neconcludente, ‘greşite’ şi neiscusite. Par sã rateze subiectul. Însã poate cã asemenea eseuri reiau simplitatea unor clasici ca La Fontaine, transparenţa aceea. Etosul principal al eseisticii lui Tournier e distanţarea ironicã şi faceţioasã, poznaşã. Naraţiunile lui sunt, întrucâtva, mai confesive şi mai relevante, mai concludente pentru tiparul vieţii interioare a lui Tournier. Intenţia simbolicã a ‘Lecturilor timpurii’, sau ‘ale copilãriei’, e simpaticã—un tratat despre marile cãrţi pentru copii, pentru publicul tânãr. Tournier trece în revistã literatura sentimentalã şi moralizatoare (Dna. de Ségur, Daudet), pe aceea de aventuri (Verne, Kipling, Curwood, London şi May, Hergé), ca şi câţiva autori de o originalitate francã—Cervantes, Carroll şi Dna. Lagerlőf; didacticismul unora e amabil trecut cu vederea, escamotat. Tournier dinafara naraţiunii, dinafara actului de a povesti, de a nara cursiv, are mai ales un etos al distanţãrii şi al voalãrii, al derutãrii indiscreţiei. Autorii discutaţi volubil în ‘Lecturile timpurii’ sunt mai ales francofoni şi anglofoni, un spaniol, un neamţ şi o scandinavã. Prezenţa, mai insolitã, a lui May, s—ar putea raporta la germanofilia eseistului.
Eseistica unui Gracq e fãcutã ca sã—l reprezinte; eseistica lui Tournier, cu ‘banalitatea’ ei intenţionatã, nu. E fãcutã ca sã îi mascheze trãirile, sentimentele; de unde impresia, datã unora, de diluare, de ‘apã de ploaie’. Limbajul eseistic al lui Michel Tournier pare diluat. Nu întotdeauna, însã uneori—alţii ar zice: adesea.
Tournier e un om ascuns, secret. Viaţa lui lãuntricã e voalatã. De aceea, referirile lui la geografie, la acţiune. Stricteţea voalãrii propriei existenţe ia nu numai forma voalãrii prin banalitate, ci şi pe aceea a batjocurii. Tournier se joacã nemilos cu prostia publicului. Pe de o parte, estompeazã trãsãturile vieţii lui personale prin draparea în banalitate. Însã Tournier e şi un hâtru, un poznaş, un glumeţ. E capabil de batjocurã pentru apãrarea vieţii lui lãuntrice de curiozitatea neaveniţilor. Cea mai directã revelaţie a lui sunt romanele şi nuvelele şi basmele—nu eseurile şi articolele. Acestea convin intelectualitãţii lui, însã şi gustului pentru luarea peste picior. Adevãrata voce a lui Tournier e aceea datã de romane şi nuvele—de naraţiuni, de ‘ficţiune’. Iar prin câte ceva, eseistica lui dezinvoltã o aminteşte pe aceea a lui Ralea—de o ţinutã latinã şi mai degrabã clasicã, lafontainianã, foarte îngrijit scrisã—şi la antipodul alurii montaigneene descusute. Pe de o parte, e mai poznaş şi enigmatic, în scris, decât Ralea; pe de altã parte, e mai îngrijit şi mai clasic, mai calofil, mai flaubertian. În aprecierea eseisticii lui poznaşe, nu se ţine seama îndeajuns de caracterul hâtru al lui Tournier.

Verne a fost un dumasian care se visa balzacian, cu toate cã se identifica pe drept ca şi legatar al lui Cooper, Scott şi Dumas, autorii romantici cu care începe marea literaturã de aventuri (deşi existã mai multã aventurã într—un roman picaresc din sc. XVII—XVIII, decât la Cooper). Într—un anumit sens, câţiva romantici au inventat literatura de aventuri; în alt sens, au fost precedaţi nu numai de ‘Odiseea’ şi de ‘Halima’—însã şi de naraţiunile cavalereşti, apoi de romanul picaresc, etc.. Descendenţa dumasianã a lui Verne, atestatã, aratã justeţea intuiţiei lui Gracq—şi falsitatea dihotomiei lui Tournier, care îi opune pe Verne şi Dumas. Verne dispreţuia ceea ce putea sã facã (literaturã de aventuri—însã cu un didacticism care îi fusese strãin lui Dumas)—şi visa la ceea ce nu putea sã facã—studii balzaciene. Într—un cuvânt, Verne era Dumas—şi ar fi vrut sã fie Balzac.
Pe de altã parte, prin didacticismul aşa de pronunţat—şi, pentru unii, agasant—Verne seamãnã mai mult cu romancierii englezi, decât cu robusta tradiţie francezã a romanului de aventuri.
Verne e didactic ca englezii—aşa cum rivalul sãu, Wells—şi anglofilul Renard—vor fi purişti ca francezii, aşa cum o cerea şi scoţianul Stevenson. Odatã cu Verne, didacticismul invadeazã, ia cu asalt, nãpãdeşte literatura francezã pentru tineret—mai ales prin ‘vernienii minori’, emuli şi epigoni fãrã ambiţii. Verne lasã ca balastul didacticismului sã pãtrundã în romanul de aventuri, care se vrea de—acum instructiv şi moralizator. Aceste surplusuri didactice îi vor agasa pe unii.

Cine îl iubeşte pe Verne (de ex., Gracq, Tournier, Hobana, stripologul francez ‘Morgan’), îi iubeşte şi defectele; iar cine—l antipatizeazã (Stevenson, Renard), nu i le iartã.

O întâie iniţiativã de estetizare. Câteva impresii

O întâie iniţiativã de estetizare. Câteva impresii




Rãmãsesem singur, acasã, de Paşti; nu singur de tot, mai era şi pisica Humpãcel, care pe—atunci n—avea nici un an. Vremea era frumoasã, însoritã, aşa mi—o amintesc. Intenţionasem, poate, sã învãţ nişte biochimie, pentru o restanţã—biochimia neinteresantã a primului semestru de la medicinã—aminoacizii, etc.. Din acele câteva zile de acum 9 ani îmi amintesc cele trei cãrţi (Boisdeffre, Tudoran şi Balzac), o rev. francezã rãscititã, nişte rev. româneşti, unicul ‘Halloween’ fãrã Myers—şi nişte cursuri de biochimie. Citisem despre Cage şi jacheta lui Brando. Mã gândesc la primãvara în care citeam Boisdeffre, Tudoran, Balzac şi CDC, ca şi un vraf de vechi rev. de cinema româneşti, şi mã gândeam la Cage, Brando şi Claudel—acele câteva zile în care mã gândisem la o jachetã şi o cãmaşã ale lui Brando.

Convertirea lui Georg Simmel

Convertirea lui Georg Simmel






Nu numai de la Kant încoace, se practicã nesãbuit o filozofie lipsitã de suflet, de inteligenţã şi de transcendent, iar Simmel a trecut de la o filozofie lipsitã de suflet, inteligenţã şi transcendent, la una în care acestea erau corespunzãtor reprezentate.
Simmel fusese criticist, şi a devenit un metafizician ‘vitalist’ [însã cuvântul acesta are prea multe conotaţii, probabil, pentru a mai şi fi utilizabil, e tras în prea multe direcţii de utilizãri divergente] şi goethean. Iar cãtre ‘filozofia vieţii’ l—au cãlãuzit nu ştiinţa, ci filozofia artei şi Goethe. La Simmel, vitalul, viul, nu înseamnã biologicul; aspiraţiile şi tendinţele viului nu sunt acelea ale biologicului. De aceea, comparaţia cu Klages, Spengler, Driesch nu elucideazã caracterul ‘vitalismului’ sãu. Dimpotrivã, se poate propune ideea cã, la Simmel, viul e spiritualul, lãuntricul.
Schopenhauer încercase, în vremea sa, sã concilieze cele douã tendinţe—criticismul şi metafizica; Simmel a realizat cã o alegere e de neocolit. Evoluţia lui filozoficã a luat timp, a fost îndelungatã şi gradualã. S—a limpezit treptat. A avut un caracter dramatic. ‘Vitalismul’ lui Simmel nu e în niciun caz o tezã de biologie—şi, cu atât mai puţin, un avatar al biologismului.
Filozofia e un loc al diferenţierii şi al revendicãrii de originalitate—nu al confluãrii—şi nici al tendinţei eclectice; adevãratul filozof are cel mult câţiva egali, şi nu discutã decât pentru a se diferenţia şi a face sã reiasã caracteristicul propriu. Ceea ce nu are nimic de a face cu obiectivitatea. Tendinţa cãtre delimitare şi diferenţiere nu—l face pe filozoful autentic nici narcisist, nici subiectiv, şi cu atât mai puţin, arbitrar.
Într—unul din cele mai bune eseuri pe care le—a scris [1], neîntrecutul Paleologu discutã fetişurile kantiene, preluate la noi de Noica. Or, se poate vedea cã trecerea lui Georg Simmel s—a fãcut, treptat, de la ‘elementele capitale ale filozofiei’, cum le zice Paleologu, sau ‘dublete verbale’—la ‘realitãţile efective’—sau de la Kant şi etnografii tinereţii lui Simmel, la Goethe, Rembrandt şi la congenerul—nu numai contemporanul—Bergson, evreu şi acesta. Simmel se înscrie într—o revoluţie antebelicã—depãşirea vitalistã şi metafizicã a criticismului, deştiinţificizarea filozofiei, revenirea la metafizicã—revenirea metafizicii, pe care o comenta Ralea într—un reportaj cultural din strãinãtate, dupã rãzboi—notând noutãţile librãriei filozofice. Vreau sã spun cã Georg Simmel nu era singur în aceastã iniţiativã. El ajutã, contribuie la emanciparea filozofiei germane de criticism—şi aproape cã abandoneazã sociologia.
Georg Simmel a emancipat filozofia—trecând de la criticism, la metafizicã, şi de la sociologie, la filozofia artei. Era congenerul lui Bergson şi Durkheim; cariera lui are unele similitudini cu a lui Bergson—succesul cursurilor, ca şi meritele literare ale scrierilor.
S—a interesat de istoricitate şi de relativ, iar reflecţia lui cautã, uneori, semnificaţia istoricã a unui fenomen cultural, relaţionarea istoricã a acestuia, înţelesul cultural; ar fi fost primul cãruia sã nu îi scape înţelesul istoric al revenirii antebelice la metafizicã—revenirea antebelicã la metafizicã, înţeleasã ca fapt cultural.
Era atent la mutaţiile filozofice şi sţiinţifice ale timpului, citise Marx şi Darwin, pe etnografi, sociologi, esteticieni, pe neokantieni. O selecţie operase şi el, o triere—însã implicitã. Analiza semnificaţiile istorice ale unor filozofii, etc.. Era atent la contingent, la relativ, la dimensiunea istoricã—şi reprezentativã. Avea tact—în alegeri, în istorism. Nu absolutiza—şi nu relativiza, ci sesiza şi absolutul, şi relativul—empiric şi raţional. Scrisul lui Simmel are ambele laturi—considerarea deopotrivã a relativului, a istoricului, a circumstanţialului, a empiricului, a contingentului—şi a absolutului, a cognitivului. Altfel, Georg Simmel a fost radical anti—biografist, dupã cum s—a şi pronunţat, arãtând cã elementele unei biografii sunt neglijabilul, sunt numai generalul şi necaracteristicul. El scria despre autori şi artişti fãrã a se referi la biografia lor, pe care o socotea irelevantã, şi oricum exterioarã substratului esenţial al creaţiei. Caracteristicul nu trebuie cãutat în biografie, care înfãţişeazã numai generalul. Simmel nu credea în biografie, şi, corespunzãtor, nici în biografism, pe care—l socotea o rãtãcire, un surplus. Culegea fapte ilustrative din istorie—însã adevãrul şi esenţialul le cãuta într—un alt strat.
Metafizica lui Simmel porneşte de la experienţa artei şi de la reflecţia despre Goethe, pe care l—a şi discutat într—o scriere fundamentalã [2]; nu de la descoperirile din biologie—sau, mai rãu, de la biologism.
Scrisul lui Simmel e marcat de un ton de neutralitate voitã, de distanţare, de obiectivitate, de estompare a aprecierii personale, de probitate criticistã şi de circumspecţie lucidã—abordare adesea intuitivã, însã neparticipativã; descrierea e mai prezentã decât evaluarea, iar paginile oferã rezultatele unei analize distanţate, dozarea aceasta fiind vrednicã de luarea—aminte. Nu e o afirmare nici a subiectivitãţii, nici a participãrii, a ‘identificãrii’ de care vor face caz alţii—ci a distanţãrii şi a neutralitãţii—un Simmel mai kantian decât s—ar spune.
O însuşire remarcabilã a lui Georg Simmel este de a fi dat scrieri fundamentale despre toate subiectele care l—au interesat: tratatul lui de sociologie, epistemologia ştiinţelor sociale, Kant, Goethe, Rembrandt. Acest om nu a scris niciodatã lucrãri proaste—sau greşite—sau lipsite de importanţã. A început, ca mai mulţi din generaţia sa, de la convingeri kantiene şi criticiste. A fost contemporanul apariţiei lui Nietzsche.
La puţinii discipoli sau urmaşi pe care i—a avut, câţiva autori interbelici, lipseşte tocmai ceea ce e mai interesant la Simmel (de ex., filozofia artei, Schopenhauer)—când nu şi apare ceea ce lui îi ‘lipseşte’ (umorul). Chiar Bergson e citit şi înţeles de Simmel dinspre Nietzsche, Goethe şi Schopenhauer.
Simmel a cunoscut, fireşte, numai scrierile antebelice ale lui Bergson. E caracteristicã preocuparea lui pentru creaţia contemporanã (Nietzsche, marxismul, Bergson, Weininger, esteticienii, sociologii şi criticiştii contemporani, Rodin şi câţiva poeţi). Nu avea dispreţul ranchiunos al altora pentru ceea ce s—a scris în vremea lui. Aprecierile lui sunt echilibrate şi obiective.
S—a spus despre Simmel, pentru a—l bagateliza, cã alegea pentru exerciţii analitice subiecte neînsemnate; sociologii i—au reproşat—o, cu suficienţã, însã şi Ortega sau chiar Marcel au pãrut sã vrea sã acrediteze aceastã idee. În acest fel, scrierile lui erau, de fapt, discreditate ca virtuozitate extravagantã. Însã o prezentare de acest fel e tendenţioasã. (Pârvan, dimpotrivã, îl gãsea laborios, abstract şi obositor.) Ceea ce se vede e cã Simmel îşi alegea subiecte şi forme de exprimare majore. Marile lui scrieri sunt tratatul de sociologie, cãrţile despre Kant, Goethe, Schopenhauer şi Nietzsche, Rembrandt—subiecte majore, tratate cu anvergurã. Nu era niciodatã anost sau indigest; dimpotrivã, era ingenios, şi îşi exhiba virtuozitatea inteligenţei neobişnuite. În eseurile scurte, în articole, a abordat şi nişte subiecte minore, extravagante sau neînsemnate sau neobişnuite—poate; însã existã altcineva, un întreg ‘Simmel al cãrţilor’, al cãrţilor lui mari, al studiilor cuprinzãtoare, care abordeazã numai fenomenele majore ale culturii europene, a cãrei concluzie antebelicã ajunge, cumva, sã o reprezinte. Simmel e, ca şi moderniştii catolici, un exponent al lumii antebelice. Îşi alegea subiecte mari, şi le trata magistral, în forme impozante. Bagatelizarea lui e numai produsul meschinãriei. Aborda ceea ce e mai însemnat în cultura germanã (Goethe, Kant, Schopenhauer, Nietzsche) şi în aceea europeanã (Michelangelo, Rembrandt, Rodin, Bergson). Formaţia lui timpurie fusese aceea de italienist, ceea ce se strãvede şi în scrisul sãu. Cunoştea cultura italianã, francezã, pe acelea germanice (olandezã, elveţianã). Altfel, nu regãsim la el latinofilia lui Schopenhauer şi Nietzsche—ci, dimpotrivã, germanism. Opţiunile lui hotãrâtoare sunt pentru Kant, Rembrandt, Bergson—iar din sfera latinã, Michelangelo şi Rodin—altceva decât gustau, în înclinaţia lor cãtre meridionali, Schopenhauer şi Nietzsche. Studiile despre Michelangelo, Rodin sunt mai puţin întinse—însã nişte izbânzi.
Simmel însuşi era, s—ar putea spune, mai degrabã schopenhauerian decât nietzschean, şi în ‘dialog critic’ cu marxismul şi cu tendinţele stângiste antebelice. Germanist, militarist şi berlinez, credea în dreptatea—şi în îndreptãţirea—prusacã. Raportat la tendinţele şi la tiparele vremii, individul creator reprezintã o deschidere—pe când acelea, o închidere, un evantai închis.
Existã, şi, câteodatã, supãrã, la Simmel, un fel de neutralitate, de ‘agnosticism’, de prudenţã, de distanţare reflexivã, de suspendare a judecãţii, de tatonare care mai mult dã ocol, nu se pronunţã, ci preferã sã inspecteze mai mult condiţiile cognitive şi formale; nu e, însã, decât un demers preliminar. Adesea, Simmel nu se pronunţã direct cu privire la subiectele abordate, ci preferã sã le descrie condiţiile cognitiv—formale, ‘aspectul cognitiv şi formal’, ceea ce poate descumpãni. Sunt un fel de ‘descrieri criticiste’, de analize criticiste şi gnoseologice; aspect despre care Simmel considera cã poate sã fie depãşit (în direcţia metafizicii), însã nu ignorat, neglijat sau şuntat. Aprecierea urmeazã demersului criticist, care e obligatoriu, necesar. Aceastã neutralitatea şi prudenţã dau, de fapt, mãsura probitãţii filozofice a berlinezului. Pentru el, metafizica nu mai e posibilã în formã naivã, apodicticã, asertivã, pre—kantianã; de aceea, afirmaţiei directe îi ia locul descrierea criticistã, caracterizarea kantianã, formalã. Metafizica intempestivã, grãbitã, zoritã, nu—şi are locul la Simmel. Primeazã abordarea criticistã, examinarea rãbdãtoare a condiţiilor cunoaşterii, a ‘vestibulului gnoseologic’. De la Kant, Simmel a învãţat abordarea obiectivã, neutrã, formalã a unui subiect.
Patru lucruri se cuvin remarcate: Simmel nu a scris despre filozofii dinainte de Kant; nici despre metafizicienii idealişti nemţi de dupã Kant, comportându—se faţã de scrierile acestora ca un kantian ortodox. S—a exprimat admirativ despre patru metafizicieni post—kantieni: Schopenhauer, Nietzsche, Bergson şi Weininger—dintre care, doi se considerau kantieni. Pentru el, singura metafizicã valabilã era numai aceasta, post—kantianã, ‘trecutã prin Kant’, care ţinea seama de kantism. Într—un fel, pentru Simmel, filozofia începe cu Kant. Metafizicile idealiste nu—l interesau. A pãstrat deprinderea descrierii condiţiilor cognitive. Însã interesul lui nevremelnic pentru Schopenhauer aratã cât îl putuse interesa exemplul unui filozof care fãcuse metafizicã pornind de la kantism—posibilitatea concilierii ambelor. Schopenhauer release metafizica—pe temei criticist. De aceea e semnificativã raportarea lui Simmel la acest nume din interiorul tradiţiei kantiene—ce—i drept, un kantism original şi singular, cum avea sã fie al lui însuşi (un dicţ. de filozofie îl înregistreazã pe Simmel printre kantieni, e drept, însã înscriindu—l într—o categorie aparte—care, dealtfel, se referea la activitatea lui reputatã ca sociolog, chiar pionier al disciplinei).
A fãcut parte din cea mai strãlucitã generaţie a culturii europene antebelice—aceea a lui Bergson, Duhem, Durkheim, Husserl, Frazer, Sertillanges, Blondel, Meyerson, Delbos, Hamelin, cei care, dacã au trãit, aveau cam 60 de ani la finalul primei conflagraţii mondiale; însã mulţi au murit chiar pe pragul acelui rãzboi, sau cãtre sfârşitul sãu. Generaţie remarcabilã mai ales pentru filozofii şi savanţii ei (spre deosebire de aceea anterioarã, a lui France şi Bloy, sau de aceea urmãtoare, a lui Claudel). Generaţia lui Georg Simmel a fost, în cultura antebelicã, generaţia filozofilor.
Filozoful ‘sãu’ fusese Kant—devine Bergson—şi rãmâne Schopenhauer. Simmel e şi unicul schopenhauerian de anvergurã care nu a retractat, nu a abjurat, nu s—a dezis; e singurul filozof remarcabil care ‘a rãmas la Schopenhauer’, care şi—a pãstrat stima filozoficã pentru budistul neamţ.

NOTE:

[1] ‘Despre lucrurile cu adevãrat importante’.
Nu o datã, discutând cu suficienţã cariere, scrieri şi jaloane culturale, Paleologu are apucãturi de belfer, aruncând cu grãbite epitete dispreţuitoare; le are şi când vine vorba de filozofia iluministã francezã a sc. XVIII.
[2] E o caracteristicã a lui Simmel, niciodatã îndeajuns subliniatã, aceea de a fi scris lucrãri fundamentale, etalon, referitor la fiecare din subiectele ‘lui’—ştiinţele sociale—Goethe, Rembrandt, Kant—studiile despre Michelangelo, Rodin şi Bőcklin—metafizica însãşi, ca atare. În rezumat, cam tot ceea ce a scris el e atât de bine gândit, e gândit aşa de în profunzime şi de adânc simţit, încât rãmâne ca o tratate fundamentalã a subiectului aceluia—de la scrierile de epistemologia ştiinţelor sociale la tratatul de sociologie—neegalat în felul sãu—şi la studiile despre Goethe, despre filozofi şi artişti. Simmel cita rar, nu folosea aparat de note, iar unele referiri sunt neutre, însã cu atât mai preţioase; de ex., în cartea despre Rembrandt îl citeazã în trecere pe Marx, se referã la Hegel, la Eckhart, la Luther, la arta bizantinã, la un teolog reformat olandez din sc. XVII.

Trei înţelegeri ale cristologiei Fer. Ioan Duns Scotus

Trei înţelegeri ale cristologiei Fer. Ioan Duns Scotus




Existã, în linii mari, trei direcţii în interpretarea cristologiei Fer. Ioan Duns Scotus: unii (de ex., Sora Deloffre) îl taxeazã drept criptomonofizit (ca şi pe Sf. Toma); alţii, ca franciscanul Basly şi, pe urmele lui, Tresmontant, vãd în el un proponent al autonomizãrii umanului Lui Iisus din Nazaret—ceea ce nemulţumiţii ar trata drept cvasinestorianism; iar alţii, cum e Cross, susţin cã Basly a rãstãlmãcit sau, cel puţin, a exagerat, şi cã, dacã existã la Fer. Ioan o tendinţã cãtre ‘realismul umanului’, aceasta nu ajunge atât de departe pe cât pretinsese Basly. Cu alte cuvinte, existã ceva adevãr la Basly—însã şi multã exagerare, iar Fer. Ioan Duns Scotus nu trebuie fãcut sã spunã ceea ce nici nu a intenţionat.
Cross spune cã Duns Scotus realizeazã, în cristologie, intuiţia şi intenţia franciscane; mai spune şi cã aceastã performanţã fusese condiţionatã de instrumentarul filozofic, disponibil de—abia în vremea Fer. Ioan.
Sora Deloffre remarcã faptul cã Fer. Ioan scrisese cã în Iisus e asumat nu omul, ci umanitatea; eu cred cã ceea ce a vrut sã spunã teologul e cã în Iisus nu e asumat numai un individ—ci umanitatea întreagã, Adam în întregimea lui—nu ‘mai puţin decât un individ uman’, ci mai mult. Nu cred cã Duns Scotus se îndoia de faptul cã în Iisus e asumat un om; ci vroia sã spunã cã nu doar acest om e asumat—ci întreaga umanitate, Adam.
Logosul asumã nu doar omul din Nazaret—ci specia întreagã. Logosul nu asumã ‘mai puţin decât un individ: numai natura’, ci ‘mai mult decât un individ: specia întreagã’. Fer. Ioan viza supraindividualul, nu infraindividualul—spune cã Iisus asumã specia întreagã, pe Adam, nu numai cutare individ galilean. Nu e vorba despre noţiunea abstractã de ‘naturã umanã’, ci de aceea, biblicã, de Adam—ca omul de pretutindeni. Probabil cã Duns Scotus nu spune cã Logosul asumã ‘numai natura umanã’ (nu şi un individ ca atare)—ci, dimpotrivã, cã asumã mai mult decât numai un ins: omenirea, Adam întreg, specia în întregul ei. Cã Întruparea modificã nu numai un individ—pe Acela asumat—ci chiar întreaga specie. Aşa cred eu cã trebuie înţeles gândul Fer. Ioan: nu în sensul unei categorii filozofice abstracte (‘natura umanã’), ci ca gând biblic: Adam. Cãtre asta tind, spune Rafail Noica, şi unii filocalici: a se simţi Adam, a se identifica cu Adam—tot omul de pretutindeni—cu specia umanã. Prin ‘naturã umanã’, se înţelegea ceva mai complet şi mai întreg decât numai individual; pentru scolastici, natura aceasta nu era trama, ci ceva mai întreg decât putea sã fie un individ. În ierarhia lor, specia îi e superioarã individului. Specia nu e numai trama, infrastructura—ci întregul, plenitudinea unui gând creator.

Claude Tresmontant ştia cã enunţul nu îi poate fi opus raţiunii, argumentãrii, raţionamentului, fiindcã şi enunţul (‘Revelaţia’) implicã nişte raţionamente—admise, astfel, necritic, aşadar folosite defectuos; enunţul (‘revelat’, ‘cãzut din Cer’) nu poate sluji ca argument împotriva raţionamentului, fiindcã utilizarea corectã a oricãrui enunţ e intrinsec raţionalã, nu se poate emancipa de raţionalitate, raţionalitatea condiţioneazã utilizarea enunţurilor. Drept care, Revelaţia nu poate contrazice raţiunea. Ceea ce unii numeau ‘raţiune’ erau rezultatele raţionamentelor pãgânilor greci. Ca sã ştim se spune enunţul, e nevoie tot de raţiune. Enunţul revelat trebuie raţionat.
(Nici) Revelaţia nu trebuie sã scurtcircuiteze raţionamentul curat, corect.