Verne a fost un dumasian care se visa balzacian, cu toate cã se identifica pe drept ca şi legatar al lui Cooper, Scott şi Dumas, autorii romantici cu care începe marea literaturã de aventuri (deşi existã mai multã aventurã într—un roman picaresc din sc. XVII—XVIII, decât la Cooper). Într—un anumit sens, câţiva romantici au inventat literatura de aventuri; în alt sens, au fost precedaţi nu numai de ‘Odiseea’ şi de ‘Halima’—însã şi de naraţiunile cavalereşti, apoi de romanul picaresc, etc.. Descendenţa dumasianã a lui Verne, atestatã, aratã justeţea intuiţiei lui Gracq—şi falsitatea dihotomiei lui Tournier, care îi opune pe Verne şi Dumas. Verne dispreţuia ceea ce putea sã facã (literaturã de aventuri—însã cu un didacticism care îi fusese strãin lui Dumas)—şi visa la ceea ce nu putea sã facã—studii balzaciene. Într—un cuvânt, Verne era Dumas—şi ar fi vrut sã fie Balzac.
Pe de altã parte, prin didacticismul aşa de pronunţat—şi, pentru unii, agasant—Verne seamãnã mai mult cu romancierii englezi, decât cu robusta tradiţie francezã a romanului de aventuri.
Verne e didactic ca englezii—aşa cum rivalul sãu, Wells—şi anglofilul Renard—vor fi purişti ca francezii, aşa cum o cerea şi scoţianul Stevenson. Odatã cu Verne, didacticismul invadeazã, ia cu asalt, nãpãdeşte literatura francezã pentru tineret—mai ales prin ‘vernienii minori’, emuli şi epigoni fãrã ambiţii. Verne lasã ca balastul didacticismului sã pãtrundã în romanul de aventuri, care se vrea de—acum instructiv şi moralizator. Aceste surplusuri didactice îi vor agasa pe unii.

Cine îl iubeşte pe Verne (de ex., Gracq, Tournier, Hobana, stripologul francez ‘Morgan’), îi iubeşte şi defectele; iar cine—l antipatizeazã (Stevenson, Renard), nu i le iartã.

O întâie iniţiativã de estetizare. Câteva impresii

O întâie iniţiativã de estetizare. Câteva impresii




Rãmãsesem singur, acasã, de Paşti; nu singur de tot, mai era şi pisica Humpãcel, care pe—atunci n—avea nici un an. Vremea era frumoasã, însoritã, aşa mi—o amintesc. Intenţionasem, poate, sã învãţ nişte biochimie, pentru o restanţã—biochimia neinteresantã a primului semestru de la medicinã—aminoacizii, etc.. Din acele câteva zile de acum 9 ani îmi amintesc cele trei cãrţi (Boisdeffre, Tudoran şi Balzac), o rev. francezã rãscititã, nişte rev. româneşti, unicul ‘Halloween’ fãrã Myers—şi nişte cursuri de biochimie. Citisem despre Cage şi jacheta lui Brando. Mã gândesc la primãvara în care citeam Boisdeffre, Tudoran, Balzac şi CDC, ca şi un vraf de vechi rev. de cinema româneşti, şi mã gândeam la Cage, Brando şi Claudel—acele câteva zile în care mã gândisem la o jachetã şi o cãmaşã ale lui Brando.

Convertirea lui Georg Simmel

Convertirea lui Georg Simmel






Nu numai de la Kant încoace, se practicã nesãbuit o filozofie lipsitã de suflet, de inteligenţã şi de transcendent, iar Simmel a trecut de la o filozofie lipsitã de suflet, inteligenţã şi transcendent, la una în care acestea erau corespunzãtor reprezentate.
Simmel fusese criticist, şi a devenit un metafizician ‘vitalist’ [însã cuvântul acesta are prea multe conotaţii, probabil, pentru a mai şi fi utilizabil, e tras în prea multe direcţii de utilizãri divergente] şi goethean. Iar cãtre ‘filozofia vieţii’ l—au cãlãuzit nu ştiinţa, ci filozofia artei şi Goethe. La Simmel, vitalul, viul, nu înseamnã biologicul; aspiraţiile şi tendinţele viului nu sunt acelea ale biologicului. De aceea, comparaţia cu Klages, Spengler, Driesch nu elucideazã caracterul ‘vitalismului’ sãu. Dimpotrivã, se poate propune ideea cã, la Simmel, viul e spiritualul, lãuntricul.
Schopenhauer încercase, în vremea sa, sã concilieze cele douã tendinţe—criticismul şi metafizica; Simmel a realizat cã o alegere e de neocolit. Evoluţia lui filozoficã a luat timp, a fost îndelungatã şi gradualã. S—a limpezit treptat. A avut un caracter dramatic. ‘Vitalismul’ lui Simmel nu e în niciun caz o tezã de biologie—şi, cu atât mai puţin, un avatar al biologismului.
Filozofia e un loc al diferenţierii şi al revendicãrii de originalitate—nu al confluãrii—şi nici al tendinţei eclectice; adevãratul filozof are cel mult câţiva egali, şi nu discutã decât pentru a se diferenţia şi a face sã reiasã caracteristicul propriu. Ceea ce nu are nimic de a face cu obiectivitatea. Tendinţa cãtre delimitare şi diferenţiere nu—l face pe filozoful autentic nici narcisist, nici subiectiv, şi cu atât mai puţin, arbitrar.
Într—unul din cele mai bune eseuri pe care le—a scris [1], neîntrecutul Paleologu discutã fetişurile kantiene, preluate la noi de Noica. Or, se poate vedea cã trecerea lui Georg Simmel s—a fãcut, treptat, de la ‘elementele capitale ale filozofiei’, cum le zice Paleologu, sau ‘dublete verbale’—la ‘realitãţile efective’—sau de la Kant şi etnografii tinereţii lui Simmel, la Goethe, Rembrandt şi la congenerul—nu numai contemporanul—Bergson, evreu şi acesta. Simmel se înscrie într—o revoluţie antebelicã—depãşirea vitalistã şi metafizicã a criticismului, deştiinţificizarea filozofiei, revenirea la metafizicã—revenirea metafizicii, pe care o comenta Ralea într—un reportaj cultural din strãinãtate, dupã rãzboi—notând noutãţile librãriei filozofice. Vreau sã spun cã Georg Simmel nu era singur în aceastã iniţiativã. El ajutã, contribuie la emanciparea filozofiei germane de criticism—şi aproape cã abandoneazã sociologia.
Georg Simmel a emancipat filozofia—trecând de la criticism, la metafizicã, şi de la sociologie, la filozofia artei. Era congenerul lui Bergson şi Durkheim; cariera lui are unele similitudini cu a lui Bergson—succesul cursurilor, ca şi meritele literare ale scrierilor.
S—a interesat de istoricitate şi de relativ, iar reflecţia lui cautã, uneori, semnificaţia istoricã a unui fenomen cultural, relaţionarea istoricã a acestuia, înţelesul cultural; ar fi fost primul cãruia sã nu îi scape înţelesul istoric al revenirii antebelice la metafizicã—revenirea antebelicã la metafizicã, înţeleasã ca fapt cultural.
Era atent la mutaţiile filozofice şi sţiinţifice ale timpului, citise Marx şi Darwin, pe etnografi, sociologi, esteticieni, pe neokantieni. O selecţie operase şi el, o triere—însã implicitã. Analiza semnificaţiile istorice ale unor filozofii, etc.. Era atent la contingent, la relativ, la dimensiunea istoricã—şi reprezentativã. Avea tact—în alegeri, în istorism. Nu absolutiza—şi nu relativiza, ci sesiza şi absolutul, şi relativul—empiric şi raţional. Scrisul lui Simmel are ambele laturi—considerarea deopotrivã a relativului, a istoricului, a circumstanţialului, a empiricului, a contingentului—şi a absolutului, a cognitivului. Altfel, Georg Simmel a fost radical anti—biografist, dupã cum s—a şi pronunţat, arãtând cã elementele unei biografii sunt neglijabilul, sunt numai generalul şi necaracteristicul. El scria despre autori şi artişti fãrã a se referi la biografia lor, pe care o socotea irelevantã, şi oricum exterioarã substratului esenţial al creaţiei. Caracteristicul nu trebuie cãutat în biografie, care înfãţişeazã numai generalul. Simmel nu credea în biografie, şi, corespunzãtor, nici în biografism, pe care—l socotea o rãtãcire, un surplus. Culegea fapte ilustrative din istorie—însã adevãrul şi esenţialul le cãuta într—un alt strat.
Metafizica lui Simmel porneşte de la experienţa artei şi de la reflecţia despre Goethe, pe care l—a şi discutat într—o scriere fundamentalã [2]; nu de la descoperirile din biologie—sau, mai rãu, de la biologism.
Scrisul lui Simmel e marcat de un ton de neutralitate voitã, de distanţare, de obiectivitate, de estompare a aprecierii personale, de probitate criticistã şi de circumspecţie lucidã—abordare adesea intuitivã, însã neparticipativã; descrierea e mai prezentã decât evaluarea, iar paginile oferã rezultatele unei analize distanţate, dozarea aceasta fiind vrednicã de luarea—aminte. Nu e o afirmare nici a subiectivitãţii, nici a participãrii, a ‘identificãrii’ de care vor face caz alţii—ci a distanţãrii şi a neutralitãţii—un Simmel mai kantian decât s—ar spune.
O însuşire remarcabilã a lui Georg Simmel este de a fi dat scrieri fundamentale despre toate subiectele care l—au interesat: tratatul lui de sociologie, epistemologia ştiinţelor sociale, Kant, Goethe, Rembrandt. Acest om nu a scris niciodatã lucrãri proaste—sau greşite—sau lipsite de importanţã. A început, ca mai mulţi din generaţia sa, de la convingeri kantiene şi criticiste. A fost contemporanul apariţiei lui Nietzsche.
La puţinii discipoli sau urmaşi pe care i—a avut, câţiva autori interbelici, lipseşte tocmai ceea ce e mai interesant la Simmel (de ex., filozofia artei, Schopenhauer)—când nu şi apare ceea ce lui îi ‘lipseşte’ (umorul). Chiar Bergson e citit şi înţeles de Simmel dinspre Nietzsche, Goethe şi Schopenhauer.
Simmel a cunoscut, fireşte, numai scrierile antebelice ale lui Bergson. E caracteristicã preocuparea lui pentru creaţia contemporanã (Nietzsche, marxismul, Bergson, Weininger, esteticienii, sociologii şi criticiştii contemporani, Rodin şi câţiva poeţi). Nu avea dispreţul ranchiunos al altora pentru ceea ce s—a scris în vremea lui. Aprecierile lui sunt echilibrate şi obiective.
S—a spus despre Simmel, pentru a—l bagateliza, cã alegea pentru exerciţii analitice subiecte neînsemnate; sociologii i—au reproşat—o, cu suficienţã, însã şi Ortega sau chiar Marcel au pãrut sã vrea sã acrediteze aceastã idee. În acest fel, scrierile lui erau, de fapt, discreditate ca virtuozitate extravagantã. Însã o prezentare de acest fel e tendenţioasã. (Pârvan, dimpotrivã, îl gãsea laborios, abstract şi obositor.) Ceea ce se vede e cã Simmel îşi alegea subiecte şi forme de exprimare majore. Marile lui scrieri sunt tratatul de sociologie, cãrţile despre Kant, Goethe, Schopenhauer şi Nietzsche, Rembrandt—subiecte majore, tratate cu anvergurã. Nu era niciodatã anost sau indigest; dimpotrivã, era ingenios, şi îşi exhiba virtuozitatea inteligenţei neobişnuite. În eseurile scurte, în articole, a abordat şi nişte subiecte minore, extravagante sau neînsemnate sau neobişnuite—poate; însã existã altcineva, un întreg ‘Simmel al cãrţilor’, al cãrţilor lui mari, al studiilor cuprinzãtoare, care abordeazã numai fenomenele majore ale culturii europene, a cãrei concluzie antebelicã ajunge, cumva, sã o reprezinte. Simmel e, ca şi moderniştii catolici, un exponent al lumii antebelice. Îşi alegea subiecte mari, şi le trata magistral, în forme impozante. Bagatelizarea lui e numai produsul meschinãriei. Aborda ceea ce e mai însemnat în cultura germanã (Goethe, Kant, Schopenhauer, Nietzsche) şi în aceea europeanã (Michelangelo, Rembrandt, Rodin, Bergson). Formaţia lui timpurie fusese aceea de italienist, ceea ce se strãvede şi în scrisul sãu. Cunoştea cultura italianã, francezã, pe acelea germanice (olandezã, elveţianã). Altfel, nu regãsim la el latinofilia lui Schopenhauer şi Nietzsche—ci, dimpotrivã, germanism. Opţiunile lui hotãrâtoare sunt pentru Kant, Rembrandt, Bergson—iar din sfera latinã, Michelangelo şi Rodin—altceva decât gustau, în înclinaţia lor cãtre meridionali, Schopenhauer şi Nietzsche. Studiile despre Michelangelo, Rodin sunt mai puţin întinse—însã nişte izbânzi.
Simmel însuşi era, s—ar putea spune, mai degrabã schopenhauerian decât nietzschean, şi în ‘dialog critic’ cu marxismul şi cu tendinţele stângiste antebelice. Germanist, militarist şi berlinez, credea în dreptatea—şi în îndreptãţirea—prusacã. Raportat la tendinţele şi la tiparele vremii, individul creator reprezintã o deschidere—pe când acelea, o închidere, un evantai închis.
Existã, şi, câteodatã, supãrã, la Simmel, un fel de neutralitate, de ‘agnosticism’, de prudenţã, de distanţare reflexivã, de suspendare a judecãţii, de tatonare care mai mult dã ocol, nu se pronunţã, ci preferã sã inspecteze mai mult condiţiile cognitive şi formale; nu e, însã, decât un demers preliminar. Adesea, Simmel nu se pronunţã direct cu privire la subiectele abordate, ci preferã sã le descrie condiţiile cognitiv—formale, ‘aspectul cognitiv şi formal’, ceea ce poate descumpãni. Sunt un fel de ‘descrieri criticiste’, de analize criticiste şi gnoseologice; aspect despre care Simmel considera cã poate sã fie depãşit (în direcţia metafizicii), însã nu ignorat, neglijat sau şuntat. Aprecierea urmeazã demersului criticist, care e obligatoriu, necesar. Aceastã neutralitatea şi prudenţã dau, de fapt, mãsura probitãţii filozofice a berlinezului. Pentru el, metafizica nu mai e posibilã în formã naivã, apodicticã, asertivã, pre—kantianã; de aceea, afirmaţiei directe îi ia locul descrierea criticistã, caracterizarea kantianã, formalã. Metafizica intempestivã, grãbitã, zoritã, nu—şi are locul la Simmel. Primeazã abordarea criticistã, examinarea rãbdãtoare a condiţiilor cunoaşterii, a ‘vestibulului gnoseologic’. De la Kant, Simmel a învãţat abordarea obiectivã, neutrã, formalã a unui subiect.
Patru lucruri se cuvin remarcate: Simmel nu a scris despre filozofii dinainte de Kant; nici despre metafizicienii idealişti nemţi de dupã Kant, comportându—se faţã de scrierile acestora ca un kantian ortodox. S—a exprimat admirativ despre patru metafizicieni post—kantieni: Schopenhauer, Nietzsche, Bergson şi Weininger—dintre care, doi se considerau kantieni. Pentru el, singura metafizicã valabilã era numai aceasta, post—kantianã, ‘trecutã prin Kant’, care ţinea seama de kantism. Într—un fel, pentru Simmel, filozofia începe cu Kant. Metafizicile idealiste nu—l interesau. A pãstrat deprinderea descrierii condiţiilor cognitive. Însã interesul lui nevremelnic pentru Schopenhauer aratã cât îl putuse interesa exemplul unui filozof care fãcuse metafizicã pornind de la kantism—posibilitatea concilierii ambelor. Schopenhauer release metafizica—pe temei criticist. De aceea e semnificativã raportarea lui Simmel la acest nume din interiorul tradiţiei kantiene—ce—i drept, un kantism original şi singular, cum avea sã fie al lui însuşi (un dicţ. de filozofie îl înregistreazã pe Simmel printre kantieni, e drept, însã înscriindu—l într—o categorie aparte—care, dealtfel, se referea la activitatea lui reputatã ca sociolog, chiar pionier al disciplinei).
A fãcut parte din cea mai strãlucitã generaţie a culturii europene antebelice—aceea a lui Bergson, Duhem, Durkheim, Husserl, Frazer, Sertillanges, Blondel, Meyerson, Delbos, Hamelin, cei care, dacã au trãit, aveau cam 60 de ani la finalul primei conflagraţii mondiale; însã mulţi au murit chiar pe pragul acelui rãzboi, sau cãtre sfârşitul sãu. Generaţie remarcabilã mai ales pentru filozofii şi savanţii ei (spre deosebire de aceea anterioarã, a lui France şi Bloy, sau de aceea urmãtoare, a lui Claudel). Generaţia lui Georg Simmel a fost, în cultura antebelicã, generaţia filozofilor.
Filozoful ‘sãu’ fusese Kant—devine Bergson—şi rãmâne Schopenhauer. Simmel e şi unicul schopenhauerian de anvergurã care nu a retractat, nu a abjurat, nu s—a dezis; e singurul filozof remarcabil care ‘a rãmas la Schopenhauer’, care şi—a pãstrat stima filozoficã pentru budistul neamţ.

NOTE:

[1] ‘Despre lucrurile cu adevãrat importante’.
Nu o datã, discutând cu suficienţã cariere, scrieri şi jaloane culturale, Paleologu are apucãturi de belfer, aruncând cu grãbite epitete dispreţuitoare; le are şi când vine vorba de filozofia iluministã francezã a sc. XVIII.
[2] E o caracteristicã a lui Simmel, niciodatã îndeajuns subliniatã, aceea de a fi scris lucrãri fundamentale, etalon, referitor la fiecare din subiectele ‘lui’—ştiinţele sociale—Goethe, Rembrandt, Kant—studiile despre Michelangelo, Rodin şi Bőcklin—metafizica însãşi, ca atare. În rezumat, cam tot ceea ce a scris el e atât de bine gândit, e gândit aşa de în profunzime şi de adânc simţit, încât rãmâne ca o tratate fundamentalã a subiectului aceluia—de la scrierile de epistemologia ştiinţelor sociale la tratatul de sociologie—neegalat în felul sãu—şi la studiile despre Goethe, despre filozofi şi artişti. Simmel cita rar, nu folosea aparat de note, iar unele referiri sunt neutre, însã cu atât mai preţioase; de ex., în cartea despre Rembrandt îl citeazã în trecere pe Marx, se referã la Hegel, la Eckhart, la Luther, la arta bizantinã, la un teolog reformat olandez din sc. XVII.

Trei înţelegeri ale cristologiei Fer. Ioan Duns Scotus

Trei înţelegeri ale cristologiei Fer. Ioan Duns Scotus




Existã, în linii mari, trei direcţii în interpretarea cristologiei Fer. Ioan Duns Scotus: unii (de ex., Sora Deloffre) îl taxeazã drept criptomonofizit (ca şi pe Sf. Toma); alţii, ca franciscanul Basly şi, pe urmele lui, Tresmontant, vãd în el un proponent al autonomizãrii umanului Lui Iisus din Nazaret—ceea ce nemulţumiţii ar trata drept cvasinestorianism; iar alţii, cum e Cross, susţin cã Basly a rãstãlmãcit sau, cel puţin, a exagerat, şi cã, dacã existã la Fer. Ioan o tendinţã cãtre ‘realismul umanului’, aceasta nu ajunge atât de departe pe cât pretinsese Basly. Cu alte cuvinte, existã ceva adevãr la Basly—însã şi multã exagerare, iar Fer. Ioan Duns Scotus nu trebuie fãcut sã spunã ceea ce nici nu a intenţionat.
Cross spune cã Duns Scotus realizeazã, în cristologie, intuiţia şi intenţia franciscane; mai spune şi cã aceastã performanţã fusese condiţionatã de instrumentarul filozofic, disponibil de—abia în vremea Fer. Ioan.
Sora Deloffre remarcã faptul cã Fer. Ioan scrisese cã în Iisus e asumat nu omul, ci umanitatea; eu cred cã ceea ce a vrut sã spunã teologul e cã în Iisus nu e asumat numai un individ—ci umanitatea întreagã, Adam în întregimea lui—nu ‘mai puţin decât un individ uman’, ci mai mult. Nu cred cã Duns Scotus se îndoia de faptul cã în Iisus e asumat un om; ci vroia sã spunã cã nu doar acest om e asumat—ci întreaga umanitate, Adam.
Logosul asumã nu doar omul din Nazaret—ci specia întreagã. Logosul nu asumã ‘mai puţin decât un individ: numai natura’, ci ‘mai mult decât un individ: specia întreagã’. Fer. Ioan viza supraindividualul, nu infraindividualul—spune cã Iisus asumã specia întreagã, pe Adam, nu numai cutare individ galilean. Nu e vorba despre noţiunea abstractã de ‘naturã umanã’, ci de aceea, biblicã, de Adam—ca omul de pretutindeni. Probabil cã Duns Scotus nu spune cã Logosul asumã ‘numai natura umanã’ (nu şi un individ ca atare)—ci, dimpotrivã, cã asumã mai mult decât numai un ins: omenirea, Adam întreg, specia în întregul ei. Cã Întruparea modificã nu numai un individ—pe Acela asumat—ci chiar întreaga specie. Aşa cred eu cã trebuie înţeles gândul Fer. Ioan: nu în sensul unei categorii filozofice abstracte (‘natura umanã’), ci ca gând biblic: Adam. Cãtre asta tind, spune Rafail Noica, şi unii filocalici: a se simţi Adam, a se identifica cu Adam—tot omul de pretutindeni—cu specia umanã. Prin ‘naturã umanã’, se înţelegea ceva mai complet şi mai întreg decât numai individual; pentru scolastici, natura aceasta nu era trama, ci ceva mai întreg decât putea sã fie un individ. În ierarhia lor, specia îi e superioarã individului. Specia nu e numai trama, infrastructura—ci întregul, plenitudinea unui gând creator.

Claude Tresmontant ştia cã enunţul nu îi poate fi opus raţiunii, argumentãrii, raţionamentului, fiindcã şi enunţul (‘Revelaţia’) implicã nişte raţionamente—admise, astfel, necritic, aşadar folosite defectuos; enunţul (‘revelat’, ‘cãzut din Cer’) nu poate sluji ca argument împotriva raţionamentului, fiindcã utilizarea corectã a oricãrui enunţ e intrinsec raţionalã, nu se poate emancipa de raţionalitate, raţionalitatea condiţioneazã utilizarea enunţurilor. Drept care, Revelaţia nu poate contrazice raţiunea. Ceea ce unii numeau ‘raţiune’ erau rezultatele raţionamentelor pãgânilor greci. Ca sã ştim se spune enunţul, e nevoie tot de raţiune. Enunţul revelat trebuie raţionat.
(Nici) Revelaţia nu trebuie sã scurtcircuiteze raţionamentul curat, corect.

Arthur Schopenhauer

Arthur Schopenhauer







Câteva cuvinte, la obiect, despre Arthur Schopenhauer, cel mai original şi exotic filozof german al sc. XIX, cel mai neasemuit, ai cãrui ultimi urmaşi au fost doi autori evrei, Simmel şi Weininger (Simmel luase act de creaţia filozoficã a lui Weininger); deasemeni, cel mai necaracteristic pentru filozofia nemţeascã şi pentru stilul filozofic nemţesc—şi al filozofiei nemţeşti.
Schopenhauer a trãit 72 de ani—întreaga primã jumãtate a sc. XIX, şi câte un deceniu de la sfârşitul sc. XVIII şi a doua jumãtate a sc. XIX. Educaţia lui a fost una reuşitã, cu rezultatele intenţionate, scontate; cultural, Arthur Schopenhauer e cel mai cosmopolit dintre filozofii nemţi. Alãturi de el, ceilalţi par provinciali, şi de o culturã parohialã, neglijabilã. Poliglot, îi plãcea mult literatura, şi cunoştea bine literaturile latinã şi italianã; iubea latina, şi regreta dispariţia ei din câmpul studiilor savante. La 31 de ani, Schopenhauer a publicat ‘Lumea ca voinţã …’; avea 56, respectiv 71 de ani când şi—a republicat tratatul.
Scrierile lui însumeazã, în ordinea importanţei lor filozofice şi literare, un tratat impozant: ‘Lumea ca voinţã şi reprezentare’, ‘Parerga şi paralipomena’ (o culegere de scrieri care—l ilustreazã ca eseist şi moralist), cinci studii mai scurte, şi jurnale, scrisori, etc.. Existenţa i—a oferit rãgazul de a se exprima complet şi de a se explicita.
A încercat sã suprapunã câteva intuiţii filozofice şi metafizice, de naturã kantianã, platonicianã şi hindusã, asiaticã, unor remarci empirice. Probabil cã, în cazul lui, mai degrabã ultimele le explicã pe primele—decât invers. A ilustrat, cu tratatul amplu [reeditat antum şi remaniat], cele cinci tratate mai scurte, şi culegerea de proze, o moralã clasicã a scrisului.
Cartea lui Simmel despre Schopenhauer e singura interpretare scrisã de un schopenhauerian. Restul sunt scrise de curioşi—nu de schopenhauerieni autentici.
Schopenhauer poate servi drept model ca autor—pentru aceastã moralã clasicã a scrisului; ca gânditor—pentru originalitatea şi anvergura reflecţiei lui, şi ca intelectual—pentru ceea ce aş numi probitatea lui culturalã, însuşirea de a stima valoarea acolo unde o gãsea, şi pentru calitatea admiraţiei lui.
Existã la el şi o voinţã deliberatã, conştientã, de degermanizare, corelatã cu imprecaţiile lui împotriva germanicului şi cu admiraţia pentru latini.
Placarea criticismului şi a metafizicii platoniciene şi hinduse pe un set de intuiţii şi de remarci empirice poate pãrea deconcertantã, mai ales cã întâiele sunt explicate prin ultimele.
Existã, bineînţeles, riscul de a gãsi personajul, omul, mai interesant decât autorul—e unul din riscurile biografismului, şi ale atitudinii biografiste. Simmel indica, scriind despre Schopenhauer, tocmai direcţia contrarã—procedând anti—biografist, el califica circumstanţele vieţii lui Schopenhauer, şi chiar pe acelea ale scrierilor lui, drept generalul, aşadar neesenţialul. Viaţa lui Schopenhauer, aprecia Simmel, e tocmai generalul şi necaracteristicul.
De când aveam 23 de ani, Arthur Schopenhauer e, pentru mine, cel mai interesant filozof—deopotrivã ca scriitor şi ca persoanã, ca om. Nu existã vreun altul pe care sã îl admir atât. Un fel de întâietate i—am conferit—o de când aveam 21 de ani; iar dupã aceea, a devenit unul dintre nemţii ‘mei’ —alãturi de Simmel, Klages şi Weininger.
Scrisul acestui admirator al clasicilor se situeazã mereu în regiunea esenţialului.
Ca persoanã, Schopenhauer a fost întotdeauna mai puţin ridicol decât cei care fie l—au ridiculizat, fie erau dispuşi sã—l ridiculizeze.
Îşi regreta nesaţul sexual, însã i se şi deda în mãsura nevoilor; binecuvânta vârsta, pentru a îi fi moderat şi calmat poftele.
Schopenhauer se revendicã de la şase linii culturale: aceea moralistã, aceea mistico—metafizicã, aceea francezã iluministã [filozofii citiţi de tânãrul Beyle, şi bagatelizaţi de Paleologu], şi acelea artisticã şi literarã, religioasã şi ştiinţificã. Existã, pentru el, trei mângâieri—erotismul, muzica şi religia/ mistica. Viaţa ar fi, pentru gândirea lui Schopenhauer, de nesuportat—dacã nu ar gãsi atâtea mângâieri—sexualitatea, muzica şi arta, mistica şi religia. Ceea ce e, pânã la urmã, o concluzie de bun simţ—şi, din nou, de moralist; în Schopenhauer, moralistul [pe linia de la Gracián la La Rochefoucauld, Vauvenargues, Chamfort † 1794, Rivarol † 1801, Joubert † 1824, înscriindu—i şi pe La Bruyère şi Montesquieu] îl coordoneazã pe metafizicianul kantist, platonician şi hindus/ budist.

Noima şi rostul literaturii

Noima şi rostul literaturii




Îmi plac oamenii care considerã cã existenţa e interesantã şi profundã, satisfãcãtoare afectiv. Nu mã intereseazã literatura nici ca negare a vieţii (ca alternativã închipuitã la banalitatea vieţii), nici ca falsificare a ei, ca mãsluire—de ex., reprezentãrile complet neinteresante şi false, nesatisfãcãtoare şi neconvingãtoare, ‘verbalismul’; îmi displac reprezentãrile neinteresante ale unor experienţe neinteresante, în care nu mã recunosc şi nu recunosc adevãrul vieţii. Nu e interesant cã atâţia oameni acaparaţi de misterul existenţei se dezintereseazã de literaturã, ca de o falsificare a vieţii? Pentru ei, literatura e pleavã şi ceva nesemnificativ.
Îmi displace literatura pozelor, a teribilismelor. Îmi displace ‘ficţiunea compensatoare’, substituirea dezamãgirii cu o experienţã imaginarã şi vanã.

Moş Gordon, ‘baptistul evanghelic’, are, mai nou, nişte scurte texte despre Buber, dizidenta Chittister, Vermeer, Brimond Hill, Dna. Eliot, Emmaus—aşadar, filozofie, teologie, picturã, plimbãri, literaturã, Biblie—foarte la obiect. Iatã un scriitor pe care l—am citit mai puţin decât trebuise.

Subiectele baptistului Gordon—însã scrise de evreul Myers. Subiectele sunt cele bune—tratarea e cam dezamãgitoare.
Tradiţionalismul religios al evreului Myers, fãrã cine ştie ce referiri la autoritãţi religioase—sau chiar la o ‘Sinagogã vizibilã’, ca sã spun aşa.
A scrie ca evreul Myers despre subiectele baptistului Gordon.

O carte cu subiect ingrat poate fi salvatã de suma adevãrurilor psihologice enunţate, de observaţiile psihologice, de autenticul acestora.
Asta dã vioiciune naraţiunilor savuroase ale lui Beyle şi Balzac. Nu conteazã cã Balzac scrie despre ţãrani—ci vioiciunea aparte cu care o face, agerimea, astuţia. Asta a învãţat Giono de la Beyle. Adevãrul psihologiilor, al notaţiilor. Laboriosul naturalism s—a strãduit sã fie mai degrabã plauzibil. În lipsa supleţii, rãmâne numai plauzibilitatea.

Lui Chartier şi Gracq le plãceau Stendhal şi Balzac, Tolstoi şi Dostoievski—iar Gracq îi reproşa lui Chartier cã îi plãcea prea puţin Dostoievski, cã îi plãcea prea puţin din ce—a scris acesta. Cred cã Chartier i—ar fi putut reproşa lui Gracq acelaşi lucru, cu privire la Tolstoi.
Lui Gracq îi plãceau ruşii—Tolstoi, Dostoievski, Puşkin.

Myers, cititor de romane, enunţã aceastã definiţie:--‘a novel—the systematic perfection of a make-believe world’.
Are o pereche de articole despre o carte de cãlãtorie a lui Steinbeck.

Vorbind despre creaţie artisticã, majoritatea se gândesc nu la un ‘flux de vorbe’, la un ‘şir de cuvinte’—ci la o sculpturã, la un tablou—la un obiect fizic. La ceva ce poate fi asimilat, aparent, ‘dintr—o privire’. Scrierea e un întreg ideal, neîntrunibil senzorial. Pare sã nu aibã, în percepţie, unitatea obiectului fizic.

Propagandiştii lecturii zorite, ai cititului în grabã, ai parcurgerii grãbite. Graba e semnul lenei.

Prin ‘realism ţãrãnesc’, eu înţeleg realismul subiectelor ţãrãneşti. Nu mai ştiu ce gândea Renard despre Zola, despre scrisul şi cãrţile lui. Realismul ţãrãnesc francez înseamnã, în sc. XIX, Balzac, Zola, întrucâtva şi Maupassant—toţi, cu o privire necruţãtoare asupra realitãţii morale a satului. Realism ‘ţãrãnesc’ prin subiecte—şi sortit naturalismului, prin gama etologicã a lumii reprezentate.

Ralea, Gracq şi Tournier, Eliade, Zaciu, Gage şi evreul Myers.

Lui Gracq îi plãceau Dumas, istoria, Hegel—toate, lucruri detestate de Tournier.

Sadoveanu—etajele, palierele creaţiei—cele cinci romane—proza de cãlãtorie—cãrţile de vânãtoare—proza autobiograficã—scrierile reflexive, conferinţe, etc.—recitatorul, vocea, timbrul neutru. Obiecţia stilisticã (din partea lui Zaciu şi a lui AP—un transilvãnean şi un bucureştean).
Neculce, Ghica, Hogaş, Creangã, Sadoveanu şi Stancu.
Aprehensiuni etnic—regionale. Obiecţii atribuibile unor aprehensiuni—şi poate invidii—sau doar exasperãri regionale.
Tabelul din manual al creaţiei sadoveniene—paleta.
Mai mult—obiecţiile sunt nesuperpozabile. Ambivalenţa lui EL—poate şi un fel de rivalitate. Linia lovinescienilor. Calomniile sau bârfele lui GC—dispreţul.
Cu aceste cinci romane—mai degrabã de iubire, decât de sociologia provinciei şi a provincialitãţii.
JG—VN—A., despre FMD şi AM. Polii.

Cele patru ocazii (ajunul; joi—‘hârtii vechi’; vin.; joi—privirea).

Sadoveanu ‘al celor cinci naraţiuni de iubire’—şi al unor cãrţi de cãlãtorie.

Gracq restrângea canonul Balzac—şi le lãrgea pe acelea ale lui Dostoievski şi Malraux; altfel, Sadoveanu e un autor ca Balzac—nu vraful nereuşitelor primeazã, ci cele câteva scrieri importante. Revenind la Gracq, acesta nu mai accepta, ajunsese sã nu mai primeascã decât un roman al lui Beyle—şi îi reproşa lui Chartier cã nu accepta decât o carte a lui Dostoievski. Putea şi el sã fie cusurgiu şi şicanator.

Quirinius şi Ev. Luca. Tâlcuiri. Confuzia între ‘a tâlcui’ şi ‘a tãlmãci’.

Cele cinci scrieri sadoveniene—în douã vols..

Witherington îmi redã gustul lecturilor biblistice, al cititului de biblisticã.

Iar pe siteul scotiştilor gãsesc câteva eseuri de Faber (univocitate), Guzman (Juan al Crucii) şi Sullivan (educaţie, schimbarea identitãţii, transcendentalii, Boehner).

Scurte cãrţi de filozofie, bine scrise şi impecabil gândite. Ideea de carte de filozofie.

În criticã nu existã maeştri, ci doar egali; pe de altã parte, dialogul critic nu îl gândesc ca pe unul ‘generalizat’, nu mã intereseazã decât foarte puţini critici (Ralea, Gracq, Tournier, Eliade). ‘Ceilalţi critici’ sunt numai egali—cu nimic mai îndreptãţiţi la o apreciere argumentatã. Critica se face cu argumente, nu cu aplomb. Pe de altã parte, la Gracq, critica e discuţia propriei vieţi interioare, a paletei afective.
§
‘Oricum, sunt douã lucrãri distincte ºi nu are sens a transfera asupra uneia judecata privitoare la cealaltã’ (AP).
§
Antologia de predici, ortodoxul francez, bulgarul şi rusul. ‘Scurtul Triod’. Ieri (joi), despre ‘exegeza camilpetrescianã’, reputaţia lui AP.
Cãrţile deteriorate de faianţari.
Salahorul—7 l..
§
Paleologu e un autor deopotrivã mai stângaci şi mai vulgar, mai kitsch, decât Manolescu sau dibacele Ştefãnescu sau atâţia alţii; era un autor stângaci, cu sintaxa şi punctuaţia cam nesigure, cam lãutãreşti. Impresia e aceea de stângãcie. Era un scriitor interesant, însã stângaci şi cam kitsch. Turnura stilului sãu e turnura flecãrelii. Neaoşismele ţin de o oralitate mahalageascã. Accentele neaoşe displac.
§
Trei din vols. lui Tournier par sã fie despre literaturã (‘Zborul vampirului’, ‘Sensul literal’ şi ‘Lecturile timpurii’)—trei, despre fotografie [nu ştiu dacã e vorba de eseuri despre fotografie—sau despre albume comentate, albume cu comentarii, imagini însoţite de comentariile lui MT]—unul despre filozofie—unul despre picturã—douã autobiografice—unul, despre jocurile de noroc—‘jurnalul’—‘micile proze’—şi ‘Germania’ lui Heine.
Estetizarea—trup—obez—dansul—vârsta—bãtrâneţea.
Pofta de sãruturile ei, nesaţul sãruturilor.
§
14 vols. de prozã neficţionalã, ale lui MT.
§
Ieri, despre scindare, Pleşu şi Cosaşu. Editoriale. Alte rev.. Culegeri (--de articole--).
§
3 x MT: ’90, rev., Schimbarea la Faţã& rev., fotografia& interviul, Prinţesa Bibescu în mizerie —radio.
Faţã de JG, MT e mai dezabuzat, mai blazat, nu se sfieşte sã fie convenţional, sã debiteze platitudini, sã îndruge banalitãţi şi locuri comune. Estetismul lui—cu sau fãrã ostentaţie—e rezervat strict naraţiunilor; iar ‘persoana publicã’ e numai o mascã—şi un fel de cãpcãun.

AD, VH, H de B, CD, HJ, Trollope, ÉZ.

Cele zece greşeli (ajunul; joi; vin.; râsul; pasul III; pasul VI; pasul VII; dim.; marţi; vin.).

Poziţiile lui Tournier şi Gracq sunt decis antitetice nu numai în privinţa lui Dumas, a istoriei şi a filozofilor nemţi—ci şi a creştinismului şi a Bisericii. Gracq era discret ascunzând—iar Tournier, camuflând. Nu aş spune cã Tournier ‘reabiliteazã credinţa’, însã nu preia anticreştinismul şi prejudecãţile abrupte ale lui Gracq. Tot balastul acela al anticreştinismului.
Tournier se amuzã fãcând—o pe cãpcãunul.

Ea mi—a zdrobit inima de şapte ori (vin.; luni; mi.; luni; vin.; marţi; joi).

Probabil cã Tournier nu crede cu adevãrat în eseisticã; în orice caz, nu în a lui proprie. Drept care, se lasã folosit numai de naraţiuni, pentru a exprima nişte intuiţii adânci—ireductibile la banalitãţile pe care le vehiculeazã el în ‘limbaj diurn’ pentru a—şi explica basmele, într—un didacticism de proastã speţã. Pentru Tournier, eseistica e numai limbajul diurn, banalizat, standardizat, în care nu se pot comunica decât poncife scâlciate şi nu se pot enunţa decât banalitãţi şi truisme. La el, eseistica nu vehiculeazã niciun fel de intuiţii capitale—ci numai lestul banalitãţii. Eseistica enunţã locuri comune—şi o face apodictic, emfatic, sumar şi didactic. Tournier denunţã, implicit, ‘iluziile eseisticii’, mizeria limbajului abstract. Cum am putea crede în sinceritatea admiraţiei pentru stilul filozofilor raţionalişti, a cuiva care gustã atât fantasticul teuton? Eseistica lui Tournier li se pare, atâtora, neconvingãtoare—fiindcã el însuşi nu e convins de ea, nu crede în ea—ci se joacã, dã cu tifla, bagatelizeazã. E anostã (dupã unii)—fiindcã e scrisã fãrã convingere, autodepreciativ, e sabotatã. Autorul nu crede în ceea ce face, în ceea ce scrie.
Tournier începe prin a fi neconvins de limbajul eseisticii şi de posibilitãţile ei de a exprima ceea ce se intenţioneazã. De aici, convenţionalitatea lui Tournier, apelul la locuri comune, la poncife.

Analize şi aprecieri de ansamblu. Paleologu va rãmâne ca exeget al lui Camil P. şi Sadoveanu, despre care a dat analize; despre alţii—ca eseiştii ‘lui’—a dat numai aprecieri de ansamblu.

Informaţia din dicţ., din sinteze, nu e deloc o informaţie ‘decantatã şi sigurã’. Ea e adesea falsã, distorsionatã, rãstãlmãcitã, greşitã.

Gracq spune cã scrierea trebuie discutatã în specificul ei, şi la obiect, la nivel de paginã, etc.. Nu e valabilã decât analiza impresiei—sau a efectului de—unicitate. Generalizãrile sunt neinteresante tocmai deoarece îşi propun sã rateze specificitatea. La nivelul lor, ceea ce reprezintã specificitate nu mai existã. De aici, desconsiderarea ‘criticii generalizãrilor’, a ‘criticii generalizatoare’.

Gusturile filozofice ale lui Tournier sunt în rãspãr cu acelea literare, care seamãnã întrucâtva cu ale lui Gracq.

Onestul, sârguinciosul realism burghez—Mann, Sienkiewicz, Duhamel, Romains, Du Gard, Druon. Dezamãgitoare e platitudinea mijloacelor; lipseşte adevãrul remarcilor, originalitatea notaţiilor, cãci ‘Roşu şi negru’ e tot un fel de roman burghez—înaintea lui Zola—şi stabileşte tiparul genului acestuia. Frescele realismului burghez—şi orice fel de realism, scandinav, rusesc, etc., trebuiau scrise ca ‘Roşu şi negru’ şi ca Tolstoi—cu acea abundenţã de adevãruri, de observaţii originale, cu acelaşi inedit savuros, cu aceeaşi originalitate şi nonşalanţã. ‘Roşu şi negru’ aratã calea realismului subiectelor prozaice. ‘Roşu şi negru’—şi cam tot ce—au scris Balzac şi Tolstoi, poate şi Trollope şi alţi victorieni, alţi romancieri victorieni. Originalitatea, vioiciunea, noutatea, profuziunea adevãrurilor, verva observaţiilor adevãrate şi frapante. Alde ‘Pasquier’. Un Balzac, Beyle, Flaubert ar fi avut ingeniozitatea de a scoate ceva interesant şi din astfel de subiecte neofertante.
Frescelor realismului burghez nu realismul le e imputabil—ci platitudinea, banalitatea deliberatã a mijloacelor, maniera ternã, lipsa vervei şi a vioiciunii.

Maupassant e, uneori, adevãrat ca ‘Roşu şi negru’; câteodatã. Reuşita lui ‘Roşu şi negru’ înseamnã şi geniu, şi deprindere.

Scrise ca ‘Roşu şi negru’, ca Balzac şi Tolstoi, ca Trollope, frescele realismului burghez (Mann, Sienkiewicz, Du Gard, Romains, Duhamel şi Druon) ar fi putut sã fie interesante. Picanteria ţine de tratare. ‘Roşu şi negru’ e modelul abordãrii unui subiect banal, prozaic şi neofertant.

În ‘Cronica’ sa, Dumitriu apeleazã la o psihologie senzaţionalistã, la un senzaţionalism insalubru şi neconvingãtor, învecinat cu expresionismul artei proletare sovietice, un ‘senzaţionalism al defãimãrii’—ca şi al complacerii în descrierea viciului—ca la unii stângişti italieni. Vioiciunea romanului lui Dumitriu e aceea a caricaturii, nu a vieţii; existã, poate, caricaturi memorabile—nu şi oameni, fiinţe. Relatarea lui e stridentã, cu clişee de ‘psihologie de clasã’, inaugurând un soi de decadentism proletar; altfel, e o carte eminamente lizibilã.

Literatura nu ţine de frumuseţea sensibilã, ci de aceea inteligibilã, raţionalã. E frumuseţe de cursivitate, de organizare. Literatura nu poate concura artele sensibilului.