În 'Scrisoarea II' irizează bunătatea, e alcătuită cu bunătate, bunătatea înţeleasă ca substanţă esenţială, bunătatea pur şi simplu.
Iar dacă înţelegem 'Scrisoarea II' şi drept legendă a veacurilor, ceva din sentimentul acesta ('Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă'), sentimentul rememorat, nu acela al satiricului, ci acela din 'anii când visam în academii', nu blazarea şi dezamăgirea prezentului, ci ceea ce fusese cândva resimţit, trăit, şi e acum numai evocat, însă chiar şi aşa se reîmpărtăşeşte din el, aşadar vizionarismul acesta tineresc, integru, l-a avut Rebreanu, situându-se în genealogia eminesciană, ca şi în aceea a lui Coşbuc.