Tradiţia creştină, eterogenă în ansamblu, înseamnă şi o reificare mortală a unor realităţi spirituale şi ca atare inefabile.

            Unii se referă la ‘teamă filială’ şi ‘teamă servilă’. Cu ce gând i se adresează fiul risipitor tatălui? ‘Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu și îi voi zice:” Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi.” Și s-a sculat și a plecat la tatăl său.’ Se poate afirma că încrederea aceasta regăsită e servilă. E o formă de pocăinţă; îi corespunde regretului. Fiul risipitor greşeşte crezând că va fi acceptat (numai) ca argat; dar nu greşeşte când i se adresează tatălui în acest duh. Fapta e corectă şi eficientă.

            Odată petrecut momentul pocăinţei, fiul acceptat nu se va mai simţi ca argat. Teama servilă se întemeiase pe concupiscenţă. Dar odată pasul făcut, ea nu mai e necesară. Pe fiul risipitor îl aduce la pragul tatălui teama întemeiată pe concupiscenţă. Teama numită servilă are ca resort concupiscenţa, ‚urmărirea binelui propriu’, şi ea e tocmai sentimentul trebuincios pentru a apela la tatăl primitor. Însă nu se rămâne aici. Câtă vreme teama servilă subzistă, şi e mai mult decât momentul de har al pocăinţei, reintegrarea nu s-a făcut. Creştinii nu pot pretinde înfierea, interzicându-şi-o. Concupiscenţa aceasta salutară e un moment psihologic, şi demonstrează încă o dată natura bună a firii umane aşa cum o cunoaştem, cu resorturile ei. Urmărirea binelui propriu e un prim pas. Ceea ce se numeşte reprobator ‚concupiscenţă’ e dorirea, bună în sine (nu doar neutră ca fenomen natural), a binelui propriu.   

            Găsesc just racursiul lui Simmel referitor la evoluţia sentimentului religios occidental, de la extrinsecism la aprofundarea esenţialului. Tradiţia poate să rămână la ipostazierea vană a unor simboluri. De ex., Liturghia e simbolul esenţialului, nu substitutul sau surogatul lui.