În viaţã nu îţi poţi dori, în câteva direcţii, lucruri autentice, ci gunoaie, surogate, aparenţe, cu care e mai bine sã nu te mulţumeşti, şi nici sã nu te înveţi; ceea ce se poate obţine nu e rezonabil, ci derizoriu, ridicol, şi de aceea e mai bine sã fii un oaspete, un pelerin, decât un om al acestor lucruri, al acestei lumi, ‘înregimentat’, dealtfel resemnarea cu derizoriul e şi ea înscrisã în posibilitãţile omului, nu o decizie, ci o pantã. Dacã nu eşti al acestei lumi, e bine ca nici sã nu te închipui aparţinându-i. Poate cã nimeni nu alege compromisul, ci îi e destinat (sau nu): ‘pârtiile din Transilvania’, etc.. Dezamãgirea te poate împinge şi ea sã fii nerezonabil. Se resemneazã cine e nãscut pentru aşa ceva. Eroismul e al conscvenţei, nu al transformãrii.
Sesizarea mişcãrii psihismelor, chiar când aceasta e circularã, previzibilã, urmând un oarecare determinism, e un pas cãtre ieşirea din stricteţea moralizatoare. ‘Cã nici eu nu mã judec pe mine însumi’. La începuturile creştinismului, se aflã enunţat un principiu care avertizeazã referitor la deriva exigenţei. Creştinismul deschide, oferã, creazã un spaţiu pentru acţiune, nu pentru taxare. Spiritualitatea vie e mai puţin exigentã, deoarece e conştientã de determinisme. Invers, una din greşelile curente e recomandarea exigenţei sporite faţã de sine; eul se aflã în puterea omului, dar nu ca ţintã a agresivitãţii proprii. Posibilitãţile proprii fiinţei nu le poate realiza, actualiza altcineva; dar întãrâtarea e de prisos. Nu fi mai pornit împotriva ta, decât împotriva altora; mulţi creştini, oamenii în general, cred în moralism, în moralizare. Sf. Pavel afirmã rãspicat cã moralismul e greşit. (Ceea ce denunţã alţii la protestanţi e altceva: e eticismul, supraestimarea eticii, nu moralismul împovãrãtor, care e întâlnit nu numai în toate religiile, dar în toate societãţile umane.) Dar moralismul înseamnã formalism, reducţionism, etica goalã. Moralismul e pustiirea şi falsificarea existenţei, închinarea la un model abstract, şi abrutizant. În istorie, încã renascentiştii şi Montaigne au gãsit o alternativã la reducţionismul creştin al predaniei obişnuite. Dublul ei istoric a fost autoscopia post-tridentinã.
Severitatea faţã de sine, necruţarea, pare mai lãudabilã; dar nu e. Provine tot dintr-o înţelegere greşitã, dintr-o distorsionare, şi dintr-un dezechilibru. Este ea însãşi un dezechilibru al fiinţei. Totuşi, mulţi creştini au continuat sã o recomande, neglijând echivocul, imprudenţa inerentã, şi discernem aici imperativul grupului, dominarea, aservirea insului de cãtre specie. Moralismul e imoral, şi nociv. E ca şi tradiţionalismul obtuz. Interesele grupului impun specularea credulitãţii, şi sacrificarea individului credul (paradoxul sfinţeniei). Scopul e cunoaşterea, nu o mantrã, nu însuşirea unei mantre. Lucrarea trebuie sã conducã dincolo de sine; iar ea ca atare nu conduce nicãieri, nu sfinţeşte, ci eul trebuie sã facã pasul, sã o dirijeze. Trebuie sã simţi, sã percepi viaţa, şi fluxul acesteia. Pentru unii, Montaigne e un dascãl mai mare decât Sf. Juan (şi deoarece termenii sunt asemãnãtori în mod direct). Credinţa cã omul are acces numai la imperativ, şi nu la viaţã, e greşitã. Iar înainte de a raţiona, omul participã (participarea îi e datã, precede normele).
E o marjã de îngãduinţã care depinde de experienţã şi de temperament; educaţia înseamnã experienţã raţionatã, înţeleasã. Îngãduinţa poate servi sesizarea esenţialului. Cine nu se îngãduie pe sine, într-un mod care poate fi sugerat, dar nu exprimat într-o teorie netã, n-a priceput nimic nici despre ierarhia realitãţii, nici despre eu, nici despre împrejurãri. Maximalismul e o tentativã, dar acela livresc nu începe cu absurditãţi şi cu crispãri nerealiste, cu spasme. Balanţa realã, echilibrul sunt cele ale vieţii neîngrãdite. Infantilizarea rãtãceşte.