Dacă şi policierurile unei aceleiaşi autoare sunt aşa de diferite între ele, valoric şi ca formă, e de aşteptat că diferenţele între fiinţe contează, sunt semnificative. Dacă diferă policierurile, e de aşteptat să difere şi oamenii. Dacă romanele poliţiste sunt neamalgamabile, e de aşteptat ceva şi de la diversitatea umană. Oamenii oferă mai multă diversitate, sunt mai neamalgamabili decât policierurile cuiva.
Există minţi care tind să amalgameze, reflex. Mintea trebuie să se educe să distingă, să individualizeze corespunzător, nu să contopească.
Amalgamarea e reflexul minţii de a se deroba de analiză, de strădanie: recursul la vag şi la indistinct, la genericul neutilizabil.
În altă ordine de idei, văd la alţii, în nostalgia lor, în tânjirea lor, în durerea difuză, reflexul aspiraţiei de obicei identificate ca platoniciană—aducerea la unison, etc..
Pretenţia criticului de a se pronunţa în asentimentul tuturor—cu toate că nu e aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu