Simmel a propus, a schiţat o interpretare a întoarcerii veşnice a aceluiaşi, situând ideea lui Nietzsche în centrul istoriei filozofiei.
‘Istoria metafizicii este istoria luptei între fiinţă şi devenire, încă din vremurile lui Heraclit şi ale eleaţilor; toată filozofia greacă nu face altceva decât să se străduiască să reunească într—o imagine unitară, fără contradicţie cu realitatea, fermitatea şi substantivitatea substanţială a fiinţei [1], în al cărei concept sufletul îşi ĩntâlneşte liniştea şi definitivul lumii şi al său ĩnsuşi, cu caracterul curgător şi schimbător, cu varietatea şi viaţa pe care le întâlneşte deopotrivă în sine însuşi şi în lume. Fiinţa şi devenirea formează expresia cea mai generală, cuprinzătoare şi formală a dualismului fundamental, care e schema oricărei fiinţe umane, şi toţi marii filozofi caută o relaţie nouă între cele două, care le reconciliază sau care dă întâietatea uneia din ele.’
La Simmel se vede diferenţa dintre simplism şi esenţă, dintre reducţionismul bont şi distilare, elevaţie, înţelegere incomparabil superioară.

Altfel, disensiunea semnalată de Simmel provine din identificarea fiinţei cu substanţa, cu trăsăturile subzistente, cu subzistentul pozitiv şi decelabil, identificabil prin reducţie, pornind de la ideea că fenomenalul e reductibil la principii inerente subzistente. E o teză despre identitate—identitatea e subzistentul pozitiv. Identitatea fiinţei e situată în substanţă. Aşadar, diensiunea e între două înţelegeri ale fiinţei: ca substanţă, şi ca devenire. Fiinţa nu e antipodul devenirii, ci originea ei. Fiinţa există ca devenire; după alţii, fiinţa e numai substratul devenirii, şi, prin trăsături subzistente, principiul său explicativ.
Presupun că Heraclit gândeşte fiinţa ca devenire, nu ‘devenirea fără fiinţă’, absenţa fiinţei, inexistenţa ei. Pentru Heraclit, fiinţa e devenirea, cele două nu se exlud, dar fiinţa e gândită în termenii devenirii.
Aşadar, disensiunea porneşte de la înţelegerea identităţii fiinţei: unii identifică fiinţa cu substanţa, cu trăsăturile ei desemnabile teoretic (subordonând, poate involuntar, gândirea, limbajului primit), într—o variantă de catafatism—alţii, cu devenirea, cu transformarea; fiinţa e substanţă în devenire—nici transformare fără substrat identitar, nici set de trăsături.
(Remarc faptul că, la Simmel, istoria filozofiei se referă numai la gândirea occidentală.)


NOTE:
[1] Cred că prin ‘fiinţă’ se înţelege mai degrabă firea, natura.