Guiette recenza cu simpatie două culegeri ale lui Vinaver, medievist din genealogia lui Bédier, şi încuviinţează neîncrederea lui Vinaver faţă de generalul care e ‘în mod necesar adversarul a ceea ce e adevărat’, faţă de generalizarea artificială şi de artificialitatea sistemului, a trecerii la generalizarea sistematică, obtuză, simplistă; aceşti oameni înţelegeau ca, făcând estetică în dimensiunea istorică justă, corectă, să nu mai fie numismaţii care au reprezentat medievistica laborioasă dar astringentă a epocii pozitiviste.
Să mai adăugăm că îi plăcea medievistica bine scrisă? Un efect direct al abuzului de teorie e anacronismul; or, spiritul în care au fost scrise operele trecutului, spiritul care le corespunde poate fi regăsit. La Siciliano, care alege cele mai frumoase patru cântece de gestă (‘Roland’, ‘Willame’, ‘Raoul’, ‘Girart’) şi le analizează, Guiette aprecia aceeaşi dezminţire a teoriilor.
‘Înainte de orice, contează poemele’ însele, nu aspectele inventariabile, formale, în sine anoste. Siciliano propunea medievisticii ‘explicarea frumuseţii poemului’, înregistrând eşecul metodelor formale, al inventarelor. Pentru a înţelege operele medievale, Guiette revizuieşte ideile despre publicul lor, psihologizează, alegând o reprezentare a publicului mai plauzibilă uman, mai verosimilă psihologic.
Recenzând ‘Chestiuni de literatură, seria a doua’ (care cuprinde şi ‘trei studii consacrate lui Baudelaire şi poemului în proză’, ‘patru remarci asupra operei lui Villon, şi note despre Apollinaire‘, toate fiind teme din a căror literatură secundară Guiette a recenzat, la rândul lui, lucrări), Poirion concluziona că întrebarea fundamentală e: ‘cum trebuie citite operele trecutului?’, iar răspunsul e ‘senzaţia imediată’, adică lectura nelaborioasă.
Altădată, Guiette enunţa, împotriva epigonilor lui Barthes, un principiu practic: ‘Să preferăm lectura sensibilă la poezie, analizei cerebrale şi cantitative’. Îi plăcuse lucrarea lui Ménard referitoare la râsul în romanul courtois; saluta teza referitoare la fabliaux a lui Nykrog, întâia după lucrarea de pionierat a lui Bédier, pentru care fabliau era o ‘poveste hazlie, în versuri’, gen burghez, pe când Nykrog le crede poveşti îngrijite (adică cu preocupare pentru artă), courtois burlesc, le-am putea numi snoave. Înţelegea activitatea medievistului într-un context cultural mai amplu decât acela al turnirurilor profesionale.
În ’45 a publicat recenzia unei lucrări cu o temă atipică pentru propriile lui predilecţii exprimate: ‘Racine şi «Arta poetică» a lui Boileau’, cu ocazia studiului sorei Marie Philip Haley. Pornind de la fapte (Racine ‘studiase «Poetica» lui Aristotel, […] adnotase textul şi tradusese câteva pasaje’, ‘îi comentase pe tragicii greci în numeroase note’), concluziile lui sunt nete: ‘structura dramelor lui Racine, la fel ca şi preceptele lui Boileau, decurg din doctrina lui Aristotel […]. Amândoi s-au adresat direct Stagiritului şi i-au neglijat pe comentatorii lui italieni.’ Principiile enunţate de Racine (simplitate extremă a acţiunii, subiecte moderne şi subiecte religioase, coruri, unitatea de loc înţeleasă într-un mod mai suplu) se opun preceptelor ‘Artei poetice’. Guiette admira o lucrare din ’27 a lui Bray, ‘Formarea doctrinei clasice în Franţa’.
În ’69 apărea o integrală a poeziei lui Guiette, prefaţată de Cassou.
Guiette a participat la un volum din ’62 despre Maeterlinck, a scris o biografie a lui Jacob, ‘Poeţi francezi din Belgia: de la Verhaeren la suprarealism’ (’48), o lucrare referitoare la Cendrars (editată de Décaudin). A publicat o adaptare a ‘Istoriei lui Griseldis’, a tradus ‘Lancelot de Danemarca’ şi ‘Legenda sacristinei …’. A prefaţat ‘Griseldis’, poeziile lui Rutebeuf şi un volum al scrisorilor lui Elskamp.
A editat poeziile lui Villon şi o antologie Elskamp, cu inedite şi documente. Au fost publicate scrisorile pe care i le-a adresat Jacob, şi corespondenţa cu Cendrars.

Mamei îi plăceau memoriale de călătorie foarte variate ca modalitate literară: în registrul gazetăriei inteligente (Rusan, romancierul spaniol), acela al etnologiei şi al naturalelor (un autor rus), acela al lirismului şi al reflexivităţii. Unele erau opere narative unitare intrinsec, altele, secvenţe lirice, poeme în proză. Amintea adesea un episod dintr-o călătorie în India a lui Ralea. Predilecţia mamei se îndrepta către psihologie, operele de moralist, acuitatea psihologică, şi către lirism, percepţia geografiei, sentimentul peisajului. E necesară o deprindere cu extrovertirea: prin gazetărie, geografie, sociologie.
Într-o vreme, la 23 de ani, am citit şi eu câteva astfel de lucrări (Beyle, Taine, Diehl). Alte dăţi i-am citit pe Gide, Hogaş, Bouvier, Dumas.
London a publicat câteva reportaje de călătorie: drumul către Klondike, un itinerar începând la Dawson, Tampico.
Malraux credea că ceea ce a scris mai bun Barrès sunt nişte pagini din ‘Ancheta în ţările Răsăritului’ (ceea ce Marie-Odile Germain numea ‘gustul digresiunii, al conciziei’).
Mama îi admira pe clasicii români ai literaturii de călătorie sau geografice (C. Golescu, Hogaş, Vlahuţă, Bogza).
Mă gândesc adesea la literatura care îi plăcea: Sebastian, Istrati, Faulkner, ‘Pe aripile vântului’, Hugo, Diehl, Zweig, Feuchtwanger. La 55 de ani, primăvara, citea o istorie a educaţiei în Antichitate.
Citea biografii, memorii politice, lucrări referitoare la culturi antice sau orientale; îi plăceau teoriile antropologice ale unui autor antebelic, admira filologia lui Philippide (nu şi pe Iordan, Graur, etc.), îmi recomanda literatura digresivă a lui Odobescu, îşi amintea de premiera românească a ‘Ghepardului’ şi de sfatul pe care unul din profesori îl adresase studenţilor; îi plăceau filmele Marinei Vlady, un rol timpuriu al Brigittei Bardot …. Respecta literatura lui Mann. În copilărie căutam să integrez, să asimilez lucrurile pe care mi le povestea, fiindcă discutam mereu, iar eu îi primeam cu încredere cuvintele: Flaubert, Zweig, Feuchtwanger, Françoise Sagan, ‘Diligenţa’, ‘Pompierul atomic’, ‘Învierea’.
Îmi recomanda literatura ludică a lui Odobescu, drept un standard al erudiţiei dezinvolte.
Una din expresiile sfinţeniei e aceasta: nu avea sentimentul iluzoriului existenţei. Îl avea pe cel al zădărnicirii, însă nu şi pe al zădărniciei.

Fizionomia morală, individualitatea modernă; bunătatea, înţelepciunea, răbdarea, omenia, bunul simţ, redresarea. Lirică & nuvele & articole & ştiinţe. Artă.

Pentru medievali, adevărul îi corespundea frumuseţii, nu realului; adică ambele erau modalităţi de a experimenta realul. Frumuseţea nu e distinctă de real, ci de adevăr. Frapat de gândul că medievalii erau aşa de nedogmatici referitor la frumuseţe, nedefinibilă, neobligatorie; frumuseţea e o formă de experienţă a realului, alta decât adevărul, aşadar nedeterminabilă prin criteriile cunoaşterii obiective, altminteri frumuseţea ar fi şi ea subsumabilă adevărului, o categorie secundară a acestuia, dar ele nu sunt ierarhizabile, adică adevărul nu dictează frumuseţea. Esteticile sunt o formă a scientismului modern, renascentist, medievalii nu o cunoşteau.

Grandilocvenţa religioasă indigestă.

Semiologia [sic!] & antologia de comedii greceşti.

Cr., eficienţă: primăvara când am citit Hogaş, Hemingway, Bouvier, Lampedusa, Boisdeffre, Thibaudet, dezmorţirea minţii; acronimele. Natura nelaborioasă, naturaleţea.

Pretenţiile criticii şi ale cenaclurilor, ale teoreticienilor, ocazionalul ideilor, şi dezminţirea.

Mă gândesc că e neîntâmplător faptul că cinstirea Preasf. Inimi a început în sec. XVII, veacul marilor psihologi francezi. A contribuit percepţia psihologică modernă, umanismul modern al clasicismului francez.

M-am gândit la filmul din ’92 şi la modernistul englez.

Efemeritatea gazetăriei a fost negată prompt prin publicarea ei în ediţii, prin reluarea ei în volum, câteodată chiar de către autor. Gazetăria a fost în acest mod reabilitată, adesea nu numai ca document. (Însă nu toate articolele sunt gazetărie nepretenţioasă, rapidă.) Nu trebuie exagerat cu scepticismul: gazetăria nu e, prin natura ei, mai efemeră decât scrisorile, însemnările, etc..

Adesea, pentru a diferenţia, unuia din termeni îi e dată accepţia cea mai crasă, şi mai falsă. Aşa încât un fapt e diferenţiat de o definiţie, cu preţul abstractizării şi al reducerii celui de-al doilea termen numai la o definiţie schematică. Termenul al doilea e generalizat, caricaturizat şi simplificat, redus convenabil.

Joi am citit referitor la dramaturgul şi liricul francez şi la fratele său, succes vremelnic al rampei clasice.

Împărăţia lui Dumnezeu e aceea a activităţii eficiente, conştiente.

Bunătatea, înţelepciunea, cele care realizează, oferă Împărăţia, cele prin care aceasta e deja trăită, nivelul luminos al răbdării, când devine manifest că aceasta e nezadarnică; eshatologicul nu e negarea psihologicului (la fel cum e mai probabil că Proorocii înveşmântau politic, în mod ocazional, făgăduinţe conştient eshatologice, decât invers, e mai verosimilă o răstălmăcire politică a eshatologiei, decât contrariul, chiar în rugăciunea veterotestamentară pare să transpară o echivalenţă a individualului şi a colectivului). Probabilitatea ca virtuţile creştine să nu fie necesare numai vremelnic, provizoriu, ca ele să nu fie necesare doar până la viaţa fericită, ci în aceasta. Penibilul acelora care obiectează, şi se poticnesc de credinţe creştine, însă nu au aceeaşi exigenţă critică faţă de sceleraţii moderni pe care îi admiră, sau faţă de mitologia păgână, din care pretind că se inspiră, răstălmăcind-o.

E mai important să înţelegi cu bunătate, omenie şi blândeţe, decât cu … entuziasm.

Acea invocare deznădăjduită a legii omeniei, apelul la legea omeniei.

Parnasianismul trăit. Tipologie: eficienţa operei (mai ales romane) şi cea a fragmentului (caiete, gazetărie chiar elevată, enciclopedii, dicţionare, tratate, etc., când unitatea intrinsecă e de natură generică), ceea ce prin chiar natura sa e adresat lecturii fragmentare, loazirului, informării (divertisment, maxime şi enunţuri gnomice, informaţii).
Ieri, joi seara, citind un articol francez despre romantism, mi-am amintit de eseurile scoţianului (mai ales aprecieri rezonabile, umane, lipsite de severitate), pe care le citeam în sem. VII, şansa unui început.

Datini suedeze, Afganistan, flori, K. şi sfântul, cf. ieri, joi.

Substratul de mohorâre, plictis, mizantropie, ranchiună.

Postulatul antropologiei: bunătatea, cinstea. Că ele pot fi găsite în om, că îi pot fi pretinse omului. Faţă de acestea, restul e secundar. Poruncile postulează un standard antropologic, şi în vremea lui Iisus exista ideea unei esenţe a Legii, a unui iudaism ajuns la maturitate. Binele e ceva ce oamenii cunosc, la fel ca şi propria nemurire, ceva ce ştiu chiar în mod subconştient, şi chiar … necrezând în ele. E ceva cunoscut, nu ceva crezut. Acestea sunt certitudini, faţă de care restul sunt ipoteze. Occidentalii au o idee dialectică despre cunoaştere.

Expresii literare ale bunătăţii.

Ideea falsă că inteligenţa înseamnă să te pronunţi imediat, să concluzionezi imediat, pe negândite, chiar fără să cunoşti.

Oamenii ţin la limbaj, la expresia verbală, chiar când le utilizează neglijent. Acesta e temeiul scrisului neglijent, al expresiei neglijente, însă eficiente şi eventual robuste. Eficienţa limbajului transcende acribia. Însă şi ea cunoaşte nivele şi e, în sine, variată. Limbajul e, în primul rând, o funcţie a gândirii. Scopul exprimării transcende limbajul ca atare. Limbajul vehiculează ceea ce trebuie comunicat, iar ceea ce e comunicat nu e limbajul, ci diferite forme psihice (noţiuni, trăiri, etc.).

Renan era cu doi ani mai tânăr decât Baudelaire. Lemaître era cu treizeci de ani mai tânăr ca Renan.

Azi, luni, am citit despre literatura lui Lemaître, mai ales gazetăria, amanta lui, politica, Lanson şi lectura anglofonilor.

AF nu se gândea că şrlatani şi impostori existau şi în ştiinţele conjecturale, că ipoteza similitudinii societăţilor asiatice din orice timp e falsă, şi că evreii antici erau conştienţi de existenţa profeţilor falşi. În Asia abundau impostorii? La fel şi în polemica anticreştină. Criticii admiraţi de anticreştini nu sunt mai onorabili decât şarlatanii asiatici. Iar lumea asiatică nu e un întreg atemporal, identic în orice loc şi secol. Prevalarea anticreştinilor de rezultatele ştiinţelor pozitive de la mijlocul sec. XIX era o şarlatanie.

Farrère a publicat nişte desene ale lui Loti. Azi există prea puţin simţ pentru aceste lucruri.

Mântuirea e întotdeauna ceva al prezentului, nu o restaurare arheologică laborioasă şi artificială, o concordanţă temerară. Nu poate fi îndrumată de o dizertaţie pompoasă. Locul moral, adică psihic, sufletesc, al sesizării teologiei, perspectiva morală, psihică, a asimilării, a înţelegerii sincere a teologiei, atâta câtă e dată existenţial. Spiritualismul îmbufnat şi morocănos.

M-am gândit la anii mei de lene (’88-’93, ’96, etc.), la delăsarea sfruntată şi blazată.
Neruşinarea identificărilor fantasmagorice şi sfruntate, victimizarea.
Gândul Loarei.

Ibsen şi vienezul, moldoveanul, irlandezul (generaţia). Indiferenţa ulterioară, apatia nu înseamnă decât pierderea receptivităţii.

Percepţia e spirituală. Percepţia nu e un fenomen neurofiziologic, din timp ce o are şi sufletul. Organele senzoriale materializează activităţi spirituale. Altminteri, nici tărâmurile necunoscute nu puteau fi deduse. Noi încercăm să înţelegem tainele omului, ale creaţiei, pornind de la ceea ce cunoaştem, aşadar în mod reducţionist şi simplist. Nu avem elementele explicaţiei, şi nu le putem deduce.

Mi. am citit despre M. Rat, traducătorul interbelic al lui Catullus.

De sărbătoarea Sf. Anton, la Missă, Episcopul a citat Acatistul Sf. Anton. Mângâierea celor mâhniţi, la Isaia. La predică, două învăţături ale Sf. Anton (glosolalia morală: răbdarea, supunerea, din Breviar, şi barca pocăinţei).
Mi. seara, Litania cântată a Preasf. Inimi.
Joi seara, la Missa Preasf. Trup şi Sânge, a doua din sărbătorile sintetice, o predică eterogenă: sărbătorile sintetice (Sf. Treime, Preasf. Trup şi Sânge, Preasf. Inimă), Green (răbufnirea lui, indignat de indiferenţa creştinilor), M. ‘Mugg’ şi reportajul de la Calcutta, blasfemiile voltairiene, intelectuali care, ‘deşi erau oameni de ştiinţă’, erau credincioşi (Galilei, BP, ‘Newtonul [francez al] electricităţii’, Volta, Pasteur şi spovada, Marconi, Gasperi, care nu era om de ştiinţă). M-am gândit la înţelesul cel mai simplu al Prezenţei; faptul că mistica euharistică nu presupune categorii filozofice e manifest şi în rugăciunea poetului englez. Duhovnicul lui Pasteur.
Marţi seara am ajuns la Missă abia la psalmul de laudă.
Vin. seara, la Missă, Preasf. Inimă, lecturi biblice extraordinare (‘Deuteronomul’, paradoxul revelaţiei). Semitonul poruncii. La predică, despre laşitate, neîndeplinire, ezitarea unui preot (care ştia numai ce ar trebui să facă, însă nu şi ce va face).
Smântână, ouă, măsline, pâine, cafea.
Luni seara, Recviemul (‘Aminteşte-ţi de mine, Doamne …’, ‘Fericirea şi îndurarea …’). Evanghelia referitoare la ipocrizie şi judecare. Mecanismul proiecţiei. Regele evreu şi alternativele. Duritatea, ravagiile.
Marţi seara am ajuns la Missă abia la întâia lectură (Avraam, până la Mamvri). La predică: lucruri sfinte (căsătoria, obiecte religioase), mutualism, reciprocitate, întrajutorare, obligativitatea mântuirii.
Mi. seara am ajuns la Missă abia la Kyrie, înainte de Gloria; ajunul zilei Sf. Apostoli.

Aprecierile literare ale lui Taine erau neconvenţionale, chiar pentru vremea când au fost enunţate: ‘cei doi poeţi pe care Taine i-a admirat cel mai mult’ sunt Byron şi Musset, îi plăceau Shelley, Cowper, Hugo (pentru ‘Ode şi balade’ şi ‘Orientalele’), Michelet, îi displăceau Lamartine, Vigny, Baudelaire; aceste evaluări par abrupte, prea tranşante. Poate că e de prisos să adăugăm că ele sunt şi absolut … neştiinţifice, personale, idiosincratice s-ar . Încercarea de a simpatiza, de a revizui, de a corija o impresie, par absente. E o critică, adesea ocazională, epistolară, prin ucazuri, chestiune de temperament; modul epistolar poate să explice şi expresia lapidară, fără drept de apel.
De fapt, convingerea lui referitoare la pretinsa inferioritate a romantismului francez, hibrid, a devenit aproape normativă.
Îl numea pe Hugo ‘şarlatan mistic’, adică atât şarlatan, cât şi psihotic, suferind de delir ambiţios.
Până la urmă, nu mai credea în şcoli, ci numai în autori. Însă părea să nu conştientizeze relativitatea oricărei vremi, continua să gândească în termeni taxonomici (însă şi în cei ai unei evoluţii sociale fără scop). Prea marea încredere în idei teoretice îl făcea să devină inconsecvent în judecăţi; sensibilitatea lui ajunge să pară nemotivată, pentru că e disjunsă de teorii, iar el pretindea că ar trebui să existe o continuitate între ideile teoretice şi aprecierile obişnuite, făcându-i pe cititori să se aştepte ca cele din urmă să fie sistematizabile, corespunzătoare unui sistem teoretic. Expresia intelectuală a durerii e ateismul, cu deznădejdea lui. Maleza veacului nu era una atât de unitară, ci însemna lucruri diferite pentru oameni diferiţi, şi nu poate fi redusă, didactic, la vreun numitor comun. Probabil că Taine nu era conştient de propriile contradicţii. Avea, poate mereu, ambiţia sau năravul de a sistematiza. Căuta soluţii de natură abstractă şi teoretică, adică teoretizabile, sau enunţabile abstract, la probleme care nu erau astfel. Chiar analizele lui proveneau din, sau cel mai probabil erau ghidate de, idei teoretice. Poate că e adevărat că numai lirismul peisajelor nu îl subordona, în mod artificial, vreunei teorii, că numai atunci îşi îngăduia să fie el însuşi, cel care era cu adevărat. Scrierile critice pe care le publica pot să pară, prin urmare, prestidigitaţii profesorale, demonstraţii ambiţioase însă pedante.
În critică, Taine a fost nu atât un analist, cât un popularizator al romantismului englez. Aportul său la romantism e acela la literatura secundară, la critică, la interpretare, însă ar putea fi menţionate, în aceeaşi ordine de idei, scrierile de călătorie, ca participare la estetica veacului şi ca afirmare a valorilor sale, scrieri în care peisajele ‘iradiază fericirea într-o atmosferă de blândeţe infinită’, cf. Jeune, sensibil la valenţele de peisagist manifestate de Taine atât în povestirile de călătorie cât şi în scrisori, prin evocarea plimbărilor (eu nu aş ierarhiza cele două registre ale peisagisticii). De fapt, critica lui e una foarte axiologică, deloc neutră, iar axiologia lui, una personală, viscerală, intuitivă.
Pe Michelet îl admira nu pentru că i-ar fi semănat, ci dimpotrivă, deoarece îl simţea diametral opus ca natură.
Era o sensibilitate ultragiată. Soluţia lui personală la tumultul existenţei, atât acela personal, cât şi cel social, al veacului, a fost, în planul ideilor, una ostentativ burgheză, neconvingătoare în expresia ei colţuroasă, iar în planul trăirii, empatia cu Cosmosul, sau contemplaţia naturală, cum se mai numeşte. Gândea faptele, analizându-le conştiincios, şi doar simţea ansamblul. Nici ideile lui sociale nu au semnificaţia pe care le-au dat-o unii epigoni.
Nordmann propune o înţelegere pragmatistă şi nominalistă a categoriilor critice întrebuinţate de Taine; totuşi, Nordmann falsifică retuşând, prin încercarea de a atenua determinismul, de a face abstracţie de programul şi scopul lui Taine, ceea ce înseamnă reciclare, nu reabilitare. Cauzalitatea devine … analogie. Rezultă un Taine înţeles nu în el însuşi, ci aşa cum ar fi putut fi, pe un alt drum decât cel pe care l-a urmat; reciclarea poate fi corectă în măsura în care îl interpretează în ceea ce făcea, în rezultate, în intuiţii, nu numai în ceea ce a crezut sau a intenţionat în termeni abstracţi.
Însă într-o scrisoare din august 1891 îi evoca fiicei sale ‘senzaţia vieţii universale’.
Într-un caiet din 1852, Taine îl compara defavorabil, cu un năduf şi o indignare şcolăreşti, răfuindu-se, de fapt, cu programa pentru agregarea în litere, pe Pliniu cel Tânăr (căruia îi găsea, însă, şi merite: ‘muncă, bunătate, blândeţe, elevaţie firească …’) cu autorii de scrisori care îi plăceau: Cicero, dna. de Sévigné, dra. de Lespinasse, Mary Montagu, Jacquemont.

Budurescu are, în ‘Icoană îndurerată’, aceste versuri de un neoromantism generic:
‘În mână ţin o floare ce-am cules
Din câmpul unde creşte amintirea.’ [1]
O amintire e, poate să fie, o floare (‘rodul rar al amintirii’, în ‘Jertfă’). Unele amintiri sunt flori.
Altundeva, Budurescu îşi face un autoportret, izbutit, de pelerin macedonskian, nimbat de ideal (‘temeinicia credinţei mele sfinte’):
‘Cu capu-ntors spre zarea ce-atât m-a fermecat’.
Idealul acesta himeric, termen liric şi nu filozofic, nu sugerează o interpretare simplistă, deoarece e himeric numai în termenii posibilului mundan, ai realizabilului terestru, însă uneori apare perspectiva altei lumi.
În ‘Spre apele Styxului’:
‘… bruma tăinuitelor dureri
Te-a prefăcut …’.
Chiar în această poezie, tărâmul despărţirii devine şi al reconcilierii, care nu e abstractă sau imaginară, ci umană. Lirica lui, armonioasă, e foarte pesimistă, uneori cu simţul unei vieţi mai înalte posibile. Sentimentele au o vehemenţă juvenilă.
Ca şi la alţi simbolişti români, natura idealului e umană şi inefabilă (‘florile imaculate, simbol adânc şi-nsufleţit’), şi nu poate să fie redusă la estetism. Această nădejde de izbăvire e umană, nu artificială. Nu e nimic himeric sau afectat în ea.
‘Să cânt în rânduri măsurate tot ce-am iubit şi n-am uitat.’
În pofida pesimismului timpuriu şi a tinereţii în care şi-a deplâns ‘calea nădejdei mele rătăcite’, Budurescu avea, se pare, simţ practic, şi, frecventând medii literare, a făcut, în logica vieţii profesionale de jurist, o îndelungată şi sârguincioasă carieră de politician liberal şi demnitar (soldată, în anii ’50, cu întemniţarea la Sighet).

Constant Cantilli aparţine aceleiaşi direcţii neoromantice, în expresia dorinţei de fericire şi frumuseţe, tot într-o sintaxă afectivă macedonskiană:
‘… ţărmurile vieţei de urâţenie şi luptă
S-afundă, pier …’.
Poate că unii dintre aceşti neoromantici de acum un veac, cu legitimarea frumuseţii literare, ar putea să fie cel mai propriu numiţi macedonskieni. Modelul complementar e al lui Verlaine (tradus, la noi, pe atunci).

Demetriade:
‘Însă după zile, zile au urmat,
Iar pustiul creşte şi pustiu-i unul’.
Poezie a regretului şi a nostalgiei, lirica lui Demetriade aminteşte, chiar mai mult decât ale precedenţilor, de romantismul valah şi are adesea momente emoţionante, ca în ‘Pastel alb’: cerul copilăriei (‘Şi sub zăpezi plin de curaj tiptil se ţine,/ […] Un ghiocel prevestitor de vremi senine.’), sau în ‘Monotonia’ (‘Flori ce-mi sădise copilăria …’), ori în ‘Amurg’: ‘Ani de suspine/ Se strâng,/ Ani de înfrângeri’.

Poeziile există pentru a fi mai întâi gustate şi înţelese, iar asimilarea trebuie să preceadă comentariul, care devine, altminteri, expertizare.
Impresia lăsată de multe din poeziile antologate în ‘Climat poetic simbolist’ e că, dincolo de artificiile de şcoală sau de cenaclu, de convenţii şi recuzită, de avangardismul programatic sau ostentativ, mimetic, de iluziile progresului, simbolismul românesc e un neoromantism, pentru că interiorizarea e autentică.


NOTE:

[1] Cf. ‘Climat poetic simbolist’.

Valoarea reflecţiei, a gândului nu o dă niciodată cantitatea verbală, cuvintele multe, şi nici excesul de analiză posibilă (formală sau semantică). Enunţul adevărat nu e un tratat, nici o dizertaţie, iar înţelegerea lui nu provine din prisosul de analiză.
Seznec citează un deziderat al lui Renan: ‘Limbile clasice sunt cartea sacră a modernilor.’ Nu, nu sunt. Împotriva unui Occident care s-a crezut latin, Renan descoperea că lumea apuseană e … greacă; însă în acest mod ajunge să îi dea dreptate lui … Welcker, al cărui umanism îl criticase. Cred că ideea pe care şi-o făcea despre aportul lui Niebuhr şi Strauss era exagerată, chiar dacă nu putem judeca în termeni absoluţi; însă pentru filologul francez lumea gândirii era sinonimă cu lumea erudiţilor, aşa încât argumentul e tautologic, după cum monismul axiologic, afirmarea unei lumi culturale, cu excluderea celorlalte, e specioasă, ideea că numai un veac din devenirea unui popor deţine monopolul absolut asupra a ceea ce e sfânt, pentru că acest reducţionism absurd nu înseamnă simplitate, ci unilateralitate. Se ajunge la o opoziţie falsă, artificială, dealtminteri retorică. Religia e confundată cu vârsta culturală a unui popor. Deasemeni, spiritualitatea e redusă la momentul elevaţiei ocazionale, pe când ea înseamnă şi multe altele. O capodoperă arhitectonică nici nu e, nici nu rezumă adevărul moral universal.
Welcker vroia o filologie umanistă, nu scientistă. La un moment dat, Renan îi reproşa lui Welcker că dispreţuieşte literaturile Orientului (fiind, însă, de accord că ‘nu sunt imitabile pentru noi’, că nu oferă modele); însă tot el avea să scrie: ‘Dacă aş putea trăi o a doua viaţă, cu siguranţă aş consacra-o istoriei greceşti.’ De fapt, publicarea ‘Istoriei originilor creştinismului’ a mers până în 1882 (volumul al şaptelea) sau 1883 (indexul), iar ‘Istoria Izraelului’ a început să fie publicată în 1887, adică la 22 de ani după ‘Rugăciunea …’. Aceasta a fost precedată la tipar numai de primul volum al ‘Originilor …’. Chiar volumul al doilea, ‘Apostolii’, a apărut la un an după ‘Rugăciune …’. Regretul filologului pare, de aceea, ipocrit. (‘Amintirile …’ au fost publicate în 1883, la optsprezece ani după momentul ‘Acropolei’; însă lui Renan i-au rămas, după călătoria de la 42 de ani, 27 de ani pentru a se dedica descoperirii lui). Discursul pronunţat de France în septembrie 1903 cuprinde mai mult retorică secularistă, decât idei, şi e axat pe anticreştinism, bagatelizare, dispreţ şi batjocură; orice e bun pentru a lichida demnitatea creştinismului, inclusiv teoriile cele mai neverosimile şi simpliste, iar dacă morala creştină e respectată, de ce totuşi zelul pentru a-l discredita, nedându-se înapoi de la niciun sofism meschin, nici chiar de la ‘atestarea prin experienţă proprie a credulităţii asiaticilor’ (acestea, venite din partea unora pentru care ştiinţa din sec. XIX cu rezultatele ei concludente filozofic, adică antimetafizic, prin ‘demonstarea imposibilităţii supranaturalului’, scientismul, utopismul socialist erau vrednice de crezare). Întâlnim ideea dragă a erei colonialiste: asiaticii creduli şi imaginativi, fantezişti şi simpli. Acest şablon, acest stereotip social a fost asul din mânecă al biblisticii liberale. În mod involuntar ironic, chiar France îl prezintă pe scepticul insolent ca pe un profet persecutat, prigonit. Scepticii francezi îi iscodesc pe asiatici, etc., iar profetul veritabil e scepticul lovit de uraganul mâniei Bisericii. Bineînţeles, chiar aversiunea anticreştină e dată drept … seninătate binevoitoare.
Jean Seznec e autorul articolului care mi-a inspirat aceste reflecţii referitoare la ipocrizia lui Renan şi la reaua lui credinţă. Articolul, ‘Renan şi filologia clasică’, a fost prezentat la Cambridge, în 1977; Seznec, breton el însuşi, avea pe atunci 72 de ani. Fusese discipolul lui Mâle.
Marele Seznec a editat ‘Saloanele’ lui Diderot, în patru volume (1957-1967), o antologie a scrierilor despre artă şi artişti ale aceluiaşi Diderot, corespondenţa lui Diderot şi Falconet, şi a contribuit la volumul de desene pentru Ariosto ale lui Fragonard.
A scris lucrări despre fantasticul lui Flaubert (1940, 1943, 1949), Stendhal şi pictorii bolognezi, Michelet, Proust, J. Martin, ba chiar ‘Diderot şi Phryne’ (o curtezană şi flautistă greacă, sec. IV î. Hr., model al lui Praxitele). Diderot o menţionează pe Phrynè în ‘Nepotul lui Rameau’ (cf. Marie-Hélène Chabut, ‘Female as Other’, în ‘Diderot Studies XXVII’).
Ca şi critic de artă, a scris despre Pierre-Antoine Baudouin, autor al unei ‘Phryné acuzate …’ (1763) [1], şi despre Jean-Baptiste Deshays, autor al unei ‘Phryné înaintea Areopagului’.
Angelica Kauffman a pictat-o pe Phryne de două ori: ‘Praxitele cu Phryne’, ‘Phryne şi Xenocrate’ (cf. Wendy Wassyng Roworth, ‘Anatomy is Destiny: Angelica Kauffman’, în Perry şi Rossington, ‘Femininity and masculinity …’, 1994).


NOTE:

[1] V. Eric Steel, ‘Diderot’s Imagery. A Study of a Literary Personality’, 1966, pag. 61.