Mircea Şerban, ‘Ghidul din Lună’ (CPSF 15, 16)

Un student rus din 2520 citeşte manuscrisul din 2010 al unui romancier rus, Frolov, despre un politehnist american din 1955, Cooper; adică intriga e aceea eterogenă a anticipaţiei noastre proletcultiste. Intenţia e de a epata cu un simulacru de dinamism, nu există nicio idee despre economia povestirii, şi dezamăgeşte tocmai lipsa oricărui simţ al literaturii de aventuri. Cei cărora li se comandau sau acceptau asemenea rebuturi erau consternant de neiscusiţi. Pare extravagant să ne referim la ratare, câtă vreme nici făgăduinţa nu există, planul însuşi e imbecil. Nu e un plan generic sau banal, stângace executat; ci planul ca atare e inexistent. Pentru cei din liga literară a lui Mircea Şerban, mediocritatea ar fi trebuit să fie un deziderat …. Presupun că mişcarea de anticipaţie a fost, însă, improvizată. Ca atare, se publicau asemenea însăilări ca să aibă şi românii anticipaţie.
Aspectul literar nu e intriga, ci imaginaţia pe care aceasta o exprimă. Imaginaţia lui Mircea Şerban era cât se poate de posacă, de apatică, de ternă.
Stângăcia lui Mircea Şerban e nejustificată politic; neandertalienii dejişti pretindeau scrierea de prostii, e adevărat, însă nu puteau pretinde şi să se scrie atât de prost …. Încercarea de a descrie lumea a ceea ce din perspectiva anului 1955 era viitorul e foarte schematică. Se începe cu misterul unui epitaf, şi efortul unui tânăr erudit rus de a descoperi taina. O parte a nuvelei lui Mircea Şerban e transcrierea romanului sovietic neisprăvit. Bob Cooper, newyorkez născut în 1932, student la aeronautică, pilot, e salvat, după eşecul unui zbor de încercare, de transatlanticul care aducea în Europa verii 1955 delegaţii ONU animaţi de perspectiva încetării războiului rece.
Atitudinea faţă de americani e mai conciliantă, aproape cordială. În ’55 licărea nădejdea încetării războiului rece, şi prin aceasta Mircea Şerban scrie ceva atipic.
Nuvele ca aceasta ar fi putut să fie scrise ca nişte utopii socialiste, de inspiraţie verniană (sau clasică), modele existau, inspiraţia ar fi putut să fie găsită. Însăilarea ponosită nu era obligatorie. Probabil însă, sau mai mult ca sigur, că nu existau cei cărora să li se fi putut cere ceva mai bun.

Sunt mereu mai încredinţat de funcţia existenţială a idealismului şi chiar a fantezismului Episcopului Sigrist, funcţie care nu e una ‘pur speculativă’ (dacă aşa ceva ar putea să existe …) sau ludică; funcţie terapeutică, mântuitoare, spirituală. Visele acestea, dezobişnuirea treptată de ‘senzaţia realului’ ….

Vin. seara, mama despre Tudoran, ‘Maria şi marea’ (felierea ananasului).

Politeţea lipsită de respect, formală, sau respectul lipsit de demnitate, servil.

Comedie, muzică, idilă.

Firea, prejudecăţile, mimetismul. Poţi refuza mimetismul, fără să îţi fii, cu toate acestea, credincios: prin obtuzitate. Obtuzitatea nu e o alternativă bună la mimetism: lipsa autotransparenţei, neconştientizarea şi, mai ales, neînţelegerea formei.

Credem că ziariştii isteţi ar fi exceptaţi de la judecata severă pe care Antichitatea europeană o adresa criticilor. Însă critica de rutină, profesionalizată, obişnuită, rămâne cea dispreţuită, pe drept, de antici. Dispreţul pe care cusurgii îl meritau pe atunci rămâne întemeiat. Chiar când aceşti cusurgii se deghizează cu ifose de intransigenţă. Intransigenţa lor e neautentică, arbitrară, ocazională. Atâţia critici, nu numai din cei postbelici, nu numai din zodia culturii de masă, ci dintotdeauna, din Antichitate, de la obârşie, care sunt esenţial ziarişti, înclinaţi să epateze prin teribilism şi isteţime.

Acele întărâtări senile, însă şi de acritură frustrată: sabotarea aparenţelor.

Tocmai faptul că şueta religioasă se prevalează de o experienţă incomunicabilă, etc., o exhibă ca lipsită de legitimitate: tocmai faptul că ea vrea să dicteze, fără să discute, faptul că numai simulează discuţia, dar îşi rezervă autoritatea, nepunând în joc nimic …. În acest mod, şueta religioasă are ca motor vanitatea şi idolatria într-un grad neobişnuit. Superfluitatea ei nu discreditează alte tipuri de conversaţie. În religie, omul aduce prejudecăţile lui cele mai urâte, îndărătnicia chipurile legitimată de temeiuri subiective incomunicabile, etc.. De aceea, şueta religioasă e o cacialma.
Şueta religioasă trişează, vrea publicitatea ieftină, se prevalează de ‘iniţierea’ neverificabilă. Adesea, e cea mai banală imbecilitate şi vanitate, cu ifose ezoterice şi complicitate gratificantă.

Nedreptatea fundamentală a furiei, ‘sindromul Rourke’, despre care nu înţelegeam până când am ajuns să îl resimt.

Vin., de la 9 seara, ‘Ritm …’, o comedie muzicală cu Patricia Ellis şi Suzanne Kaaren.
Sb. dim., mai aveam 6 ţigări din ajun.
Sb. dim. mai aveam 1,86 mil..
Sb., 6 & 6 & ţigări. Sb., la 12 ½, prânz: tortelloni umpluţi cu roşii şi mozzarella, apoi ciorbă de viţel; înainte de 4 ½, o felie de ananas.
Sb. seara, citit 3 ore, până la 8 ½ seara: ‘Ghidul din Lună’.
Sb., de la 9 ½ seara, ‘Până ce …’, biografia unui compozitor de pe Broadway.

Vin., 195 & 150 & 120 & 273,8 & 10 mii [ţigări & bilete & ananas, tortelloni, pizze, plăcinte cu mere, cafele & cafea, dim.]. Joi, 63,5 & 50,7 & 155 & 174,2 & 20 mii [cafele, cola & plăcinte cu mere & ţigări & kaizer, pâine, ştrudele].
Dum. dim., 18 & 53 & 100 & 155 & 127,5 mii [pâinea & struguri & ziarul & ţigări & prăjituri cu vişine, cafele, cola]. Sb. dim., 155 & 125,6 mii [ţigări & sos arrabiata, cafele, cola].

Studenţii jurişti vasluieni de la Bucureşti. Ţigara, la Tecuci.

Oră. Cozonacul & ciorba & haine.

Licărul, nu instanţa.

Seara, aşteptat cu cozonac, ciorbă, haine încălzite.

Complementaritatea, dialectica şi nedeterminarea; determinarea dialectică, adică dinamică, inspirată, neconsensuală.

Gail Patrick, Gail Russell, Gail Davis, Gail Fisher.
M. Stone într-un rol secundar.

Sb. dim., 7,63 mil..

Măsura în care codul moral, ingerinţele acestuia sunt o chestiune americană. Însă ca orice fenomen amplu, codul moral a avut un ‘rol’ ambiguu, sau polivalent. A încătuşat, dar a şi stimulat.

Chaplin şi două actriţe (Pola şi ZaSu, care era ceva mai vârstnică) & Pola, Lubitsch, Chaplin.

Pentru afgan, misticii sunt demenţi, însă transsexualii, comuniştii, epigonii lui Lovecraft, nu. Iluzia obiectivităţii. O anumită eficienţă nu înseamnă obiectivitate ideală. Mintea poate eficientă, rămânând la iluzia obiectivităţii, adică fără a conştientiza relativitatea oricărei idei. Manualele simbolizează iluzia obiectivităţii (de unde, paradoxul de a face din filozofia presocraticilor subiectul unor manuale). Determinarea cuantificatoare e tot una relativă, şi prin excelenţă nedialectică.
Relativitatea e un mod de a defini dramatismul condiţiei umane.

Diferenţa nu e aceea dintre atemporal şi demodat, ci aceea dintre relativ universal, şi determinat temperamental (adică marja individuală).

Vin. seara, şase ţigări.

Vin., 155 & 920 & 60 & 350 & 100 & 20 mii [ţigări & biletul & plăcinte & 7 vols.: Lope, La Fontaine, A. Dumitriu, S. de Beauvoir, Saramago, Twain, Brecht & două pizze, o patiserie cu şuncă & cafele].
Joi, 30 & 70 & 200 & 400 & 915 mii, şi 2 ½ mil. [pixuri & două pizze & ţigări, cola & vols.: Iorga, Saint-John Perse, John O’Hara, Pirandello, Trollope, Fontane & biletul & cazarea].
Sb. dim., 100 & 220 mii (smântână & ketchup, tartă, pâine, cafele, cola, săpunuri, suc).
Dum., 100 & 110 & 190 mii [ziarul & şosete, trei perechi & suc, cafea, un pui]; sb. seara, 155 & 30 mii [ţigări & pastile].

Josephine Tey, 'Fiica timpului'

‘Fiica timpului’ (adică ‘Adevărul’!) e un roman antipatic, cu personaje antipatice şi stil abominabil. Din punctul de vedere al sociologiei culturii, e foarte concludent pentru ‘educaţia de masă’, ‘dreptul la idei’, noua ‘cultură a maselor’, plebeii intelectualizaţi. Prin aceasta, succesul lui nemăsurat e explicabil.
O vreme, am interpretat unele trăsături (bădărănia şi ostilitatea poliţistului, cunoştinţele istorice superioare ale surorilor) ca ironice. Cred că nu sunt. Grant, indignat de inechitatea, obtuzitatea şi chiar imbecilitatea istoricilor, îi împroaşcă pe cei care îi displac cu cele mai mahalageşti insulte (înconjurat de ţate, ţoape, surori medicale bovine sau pitice, nu-şi alege termenii când e să îi încondeieze pe Richard, Maria, etc.). Aşa, realizezi că acest bădăran arogant e idealul de intelectualitate al Josephiney Tey.

Popularitatea ‘Fiicei timpului’, stima care îi e acordată, sunt explicabile numai prin nivelul intelectual, moral şi cultural foarte redus al publicului.
Ipoteza romanului e de o stupiditate crasă, şi contribuie la a-l face etalonul prostiei militante: cel mai de încredere document e un … portret. (Chiar unul din personaje îi atribuie portretului o asemănare cu Lorenzo, însă fizionomia, aşa cum e descrisă, aminteşte trăsăturile lui Erasm, Machiavelli, etc.: pomeţii puternici, buzele subţiri şi gura largă, erau locuri comune ale portretisticii vremii; însă nimeni nu se gândeşte că portretul ar putea fi convenţional, etc., ci îi e conferită o valoare documentară absolută.)
Prestidigitaţia Josephinei Tey se întemeiază pe două principii de autoritate indiscutabilă: aceea a poliţistului, care e un fiziognomist reputat, şi aceea a autenticităţii documentare indiscutabile a portretului lui Richard al III-lea. Josephine Tey, poliţistul imaginat de ea, şi celelalte personaje nici nu se gândesc să acorde unui portret o încredere absolută.
Cu o brumă de informaţii, fără a se osteni prea mult, poliţistul (dar şi ajutorul lui, ‘cercetătorul’ de toată isprava) decid asupra unor fapte foarte vagi.
Poliţistul e cel mai antipatic personaj pe care l-am întâlnit în literatura de gen; bădăran, condescendent, dar dăruit chiar de romancieră cu izul romanelor pe care le ironizează (o vedetă londoneză îi e devotată). Atât el cât şi ‘cercetătorul’ irosesc o exprimare bombastică, ale cărei clişee duhnesc de imbecilitate (de ex., americanii ‘nemaipomeniţi’ pe care îi evocă Brent Carradine: tatăl actriţei, buştenarul întreprinzător).
Prudenţa mahalagioaicei se vădeşte în aceea că defăimarea sârguincioasă a dinastiei Tudor e compensată de tămâierea politicii guvernamentale, în Scoţia sau în incidentul galez.
‘Fiica timpului’ e apoteoza (şleampătă) a isteţimii plebee: triumful celor care explică istoria fără să o cunoască. Poliţistul şi docilul său ucenic american (într-un roman proletcultist, ar fi fost alintat: ‘mânzule!’) ajung la concluzia că există o clasă de inşi handicapaţi mintal: istoricii profesionişti; în acest fel, ni se explică de ce adevărul istoric le e accesibil ‘oamenilor obişnuiţi’, nu însă şi erudiţilor, incapabili ‘să treacă de la B la C’. Această concluzie e enunţată în numele imparţialităţii, al neutralităţii. Bădărănia cu care sunt debitate ocările nu numai că e deliberată, dar Josephinei Tey i se pare simpatică, neaoşă.
Aşa încât mahalagismul, parţialitatea, tot ceea ce tandemul de logicieni le reproşează altora, sunt ilustrate cu nesaţ chiar de către ei.
Scandaloasă, la Josephine Tey, nici nu e încercarea de a manipula, ci puerilitatea manipulării, simplismul, şubrezenia, cu alternarea de condescendenţă şi indignare: încât romanul ajunge să pară farsă sau parodie (cum altfel ar putea fi înţeleasă referirea la snobismul invers, simbolizat de Cromwell, democratismul, fetişizarea defectelor?).
Pentru ceea ce enunţă, ‘Fiica timpului’ e monumentul prostiei lăbărţate; documentarea poliţistului înseamnă răsfoirea ‘Istoriei constituţionale a Angliei’, a lui Tanner, şi a unei biografii de Evelyne Payne Ellis.
Tonul e bombastic, afectat, ipocrit, iar romanul începe cu observaţiile de … critic ale poliţistului; acestea sunt definitorii pentru bombănelile de ţaţă din acest roman, încât protagonistului trebuie să îi semene mult autoarei. Idealul hedonic al poliţistului e … golful.
Cititorilor le e adus la cunoştinţă ceea ce trebuie să creadă: ‘venerabilul Morus îmi face greaţă’, ‘ticălos bătrân, meschin şi josnic’ (despre acelaşi Morus), ‘bunătatea şi blândeţea lui’ (despre Richard), ‘atacul murdar’ (atestarea contemporană a dispariţiei prinţilor), ‘jegos’ (Henric), ‘înţelepciunea îi caracteriza întreaga conduită’ (despre Richard), ‘bârfe de slugă’, ‘javre trădătoare’, ‘tagma lui Henric şi Morton’.
Prezbiterienii scoţieni sunt şi ei la fel de simplist bagatelizaţi, probabil că în numele imparţialităţii.
Dezvăluirea lui Stillington e dată drept indiscutabilă.
Morton e … ‘instigatorul conspiraţiei’. Aprecierile sunt dictate de simplismul maniheist. Autoarea unui roman în care cineva e numit ‘bădăran insuportabil’, altcineva, ‘ticălos bătrân, meschin şi josnic’, etc., observă ‘cât de mult le plăcea să facă morală’ (contemporanilor dramei istorice analizate).
Absolut orice e răstălmăcit convenabil: Stillington şi trupele venite tocmai din nord, etc.. Cum exonerarea lui Richard şi a lui Stillington devine acuzarea lui Henric, Morton, Morus, reaua credinţă aminteşte de parţialitatea deliberată a proceselor politice. ‘Raţionamentul’ e o hazna de puerilitate, sfântă mânie, indignare virtuoasă şi didacticism. Romanul e obeliscul închinat isteţimii plebee.
De ex., atunci când îi convine, Josephine Tey ignoră existenţa facţiunilor, în vremea lui Richard şi a lui Henric. Întreaga ei gândire precară e îndreptată împotriva complexităţii, a situaţiilor paradoxale, etc.. Totul e redefinit în termenii maniheismului celui mai simplist.
Concluziile cazului, aşa cum le sintetizează poliţistul, sunt de o şubrezenie penibilă, întemeiate pe aprecieri morale puerile, şi false: există acuzaţii contemporane împotriva regelui Richard, drepturile lui nu erau inatacabile (actul a şi fost revocat, mai târziu …), atitudinii prinţesei îi e dată o semnificaţie în timpul lui Richard (când atesta ‘bunătatea şi blândeţea lui’), şi o alta în timpul lui Henric (‘nu mai avea puterea …’). Dezvăluirea lui Stillington şi trupele aduse tocmai din nord au alte semnificaţii decât declară autoarea.
Argumentele decisive sunt absurde: acţiunea lui Richard era limitată de existenţa libertăţilor, pe când Henric putea să facă ce vroia. De ce regele Henric nu trebuia să răspundă de dispariţia prinţilor?
Ca tiflă supremă dată istoricilor, Josephine Tey hotărăşte că cine e un psiholog iscusit ‘scrie romane, sau se face psihiatru ori magistrat’.
Acolo unde informaţia lipseşte, ea e suplinită de decizii apodictice: ‘sunt convins că moartea lui Hastings a fost inevitabilă’ (cu subînţelesul că cititorul trebuie să ia act de acest verdict).
Atestarea dispariţiei prinţilor, la 1484, e expediată ca … ‘atacul murdar’.
Poliţistul care fulminează împotriva ţaţelor şi a ţoapelor e chiar cel care, lipsit de cunoştinţe elementare, se exprimă în termenii în care o face despre Richard şi Maria, şi e avid de … bârfe de la serviciu, despre perdafuri şi căderi în dizgraţie. O soră e … bovină, o alta e pitică (în mintea Josephinei Tey, aceasta însemna, probabil, că e … maliţios, iar atunci când insultă memoria lui Richard, o … tachinează pe admiratoarea regelui respectiv). Damful de prost gust plebeu exista încă de la ideea ca prietena lui să fie, bineînţeles, o … actriţă renumită, cine altcineva? Ajutorul lui, ‘flăcăul de toată isprava’ (Brent Carradine), e ‘cercetătorul’ pozitivist care nu ştie ce dinastie i-a succedat familiei Tudor, şi, ca medievist, e de o ignoranţă nonşalantă referitor la titluri, instituţii, etc..
E de observat că portretul lui Morus nu e invocat în sprijinul probităţii acestuia.

‘Tomorrow We Live’ cu Jean Parker şi Cortez, ‘Freckles Comes Home’ cu Moreland şi Gale Storm.

1 & 4 & 2 comedii & Ingrid & trei musicaluri.
3 & 1 & 3 musicaluri.

Duzinile de comedii despre colegiu, de acum 70-80 de ani; sunt nu documente, dar mărturii şi expresii, întrucâtva chiar ca unele opere (literare, muzicale) din sec. XVIII, adică pot servi predilecţia pentru o vreme.

‘O lume paralelă universului fizic’ nu e ceea ce cei mai mulţi îşi imaginează prin ‘lume’.

Afganul e deservit de chiar condescendenţa lui (destul de conştientă).

Visul. Cartelele. Aer. Piaţă. Ameninţarea. Impozitul & piaţă & tel.. Aer. Ed.. Leafa.

Unicele două pagini despre ‘Linia roşie …’ pe care le citisem erau foarte critice, aşa încât m-am bucurat de două postări ale lui Leithart, care citează şi exegeză (Cousins, Rybin, Chion, L. Michaels, Sterritt).

Etica laşităţii, nepăsării, hârlăviei şi purtării şleampete.

Budinca & viţelul.

Pe afişul unei piese (‘Încurcă-lume’), numele autorului e scris ‘A. D. Hertz’ (în loc de A. de Hertz).

Trei filme estoniene & trei finlandeze.

Diferenţa dintre semnele lui Moise şi ale lui Iisus nu trebuie redusă la opoziţie, la contrast; căci nu sunt adresate aceluiaşi obiect. Moartea păcatului e viaţa duhului, etc.. Moise nu înseamnă distructivitatea. Dimpotrivă, afirmativitatea semnelor lui Iisus necesită şi acest revers, care e îndreptat împotriva răului, care e negarea activă a răului. Poemul Sf. Andrei înfăţişează un moment al tradiţiei patristice de interpretare simbolică a semnelor care sunt relatate în limbajul distrugerii. Nu se poate pretinde, simplist, că ‘Moise aduce moartea, adică Legea’. Legea e îndreptată împotriva nu a credinciosului, ci a greşelii. Creştinismul suferă, dintr-o exercitare exagerată a penitenţei, de o internalizare a aspectului punitiv, care nu mai e resimţit ca îndreptat împotriva răului. Dacă la originea acestei tendinţe s-a aflat încercarea patristică de delegitimare a violenţei sociale, prin atribuirea de semnificaţii simbolice violenţei biblice, o urmare a fost asumarea şi preluarea pedagogiei punitive. Credinciosul ar trebui să resimtă semnele mozaice ca îndreptate nu împotriva lui, ci a celor răi. Ceea ce trebuia să fie o corectare a orgoliului, un corectiv, a devenit o anulare morală, care nu a mai anulat orgoliul, ci a şubrezit eul. Credinciosul se simte vizat de semnele lui Moise. Iar ‘legea venită prin Moise’ nu trebuie redusă la semnele terifiante.

Soţia, nu complicea. Vârstă. Complicea, şnapanii, soţia.

Cea mai ridicată rată de avorturi din Europa.

Obiceiul de a vedea începutul filmelor.

Sb., înainte de 2 ½: divergenţe (măcar trei, iniţiale), însă şi rolul, şi ‘Omul invizibil’; probabil că joncţiunea a fost prin ‘Dl. X’, ipoteza mi s-a mai părut plauzibilă. Cu atât mai mult cu cât pentru celălalt film divergenţa a fost din capul locului, conştientizată.

Tradiţia o negi creând altfel. Acesta e adevărul frondei. Negarea practică a tradiţionalismului e firească; aceea verbală e întotdeauna neghioabă, oţioasă şi nedreaptă. Antitradiţionalismul declarativ e o cacialma.

O anumită pretenţie la valabilitate şi atemporalitate a criticii înseamnă şi încredinţarea unei conştiinţe abstracte, artificiale, inerţiale, care nu recunoaşte momente, şanse, ocazia. Ierarhizarea cu pretenţii de universalitate e simultan absurdă, puerilă şi oţioasă: nu aceasta e funcţia artei. E şi rezultatul lipsei de imaginaţie.

Comedia povestită azi, sb., şi actorii.

Creştinii fac morala insuportabilă în câteva domenii, pentru a o putea ignora în altele (caritatea cotidiană, aceea intelectuală, urbanitatea).

Rigorismul e compensaţia amoralităţii şi a indiferenţei.

Natura indignării, a furiei: laşitatea, apatia. Eram furios şi înveninat din laşitate. Furia istovitoare, extenuantă.

Adesea gândim binar, în binoame: am vrea ca un întreg să fie adevărat sau fals, să fie holomeric, fie adevărat sau bun în întregime, fie nu, încât evaluarea lui globală să fie una indiscutabilă; însă există o pluralitate de forme. Lipsa de imaginaţie traduce lipsa de experienţă.

Dum., letargie: 12 ¼--1 ¼, 1 ¾--2 ¾. Vin.—dum.: aer, 8 ½ dim.—10; prânz, 11.

Ne-am dori, în mod oţios, ca un portret, de ex., să fie sau complet fals (o epigramă), sau complet adevărat, gândindu-mă la standardul obiectivităţii autorului, la acurateţea lui, la efortul critic de a fi obiectiv: însă nu e mai niciodată aşa. Iar în aceste chestiuni, numai duhul răspunde duhului, inspiraţia răspunde inspiraţiei. Nu e cu putinţă ca o critică neinspirată, placidă, să elucideze o literatură inspirată. Însă acolo unde intervine inspiraţia, inefabilul, nu mai poate să existe consensualitate. (Criticii se prevalează de un compromis practic: ignoră convenabil aportul autentic al criticii altora, dar dispreţuiesc ‘locurile comune’, adică acea critică anostă însă într-adevăr consensuală, adică ale cărei afirmaţii sunt locuri comune.) Fiind o profesie, o breaslă, critica nu poate fi o mişcare spirituală. Ca atare, cei mai mulţi preferă să se înşele asupra chiar naturii criticii.

Cinemaul înseamnă inefabilul; existenţa înseamnă inefabilul.

Inspiraţia critică înseamnă adesea înregistrarea unei surescitări artificiale, nu a emoţiei autentice, ci a surogatului, ‘transpunerea’ puerilă. Ea ţine de oratorie, ca şi discursurile improvizate. Ceea ce e enunţat nu a fost resimţit nici la lectură, nici la reflecţie, ci e o emoţie improvizată, un surogat. Aşa e lirica adolescenţilor. E o surescitare, o beţie arbitrară, care se vrea epatantă. Însă analiza mecanică, placidă, tacticoasă trădează şi ea. E o afectivitate falsă, stoarsă, supralicitată, distorsionată. Aceasta e critica bombastică, epatantă, de o ingeniozitate mecanică. Surescitarea poate să fie la fel de mecanică, şi deloc spontană, ca şi analiza artificială, unilaterală.

Joi seara mai aveam 8 & 8 mil..
Joi seara, 195 & 154 & 116,1 & 10 mii. Joi dim., 40 mii [gogoşi].
Mi. seara, 155 & & 71,7 mii [ & & cafele, foietaje].
Marţi, 110 & 192 & & 20 mii [şaorma & ţigări, cola & tempo & cafele]. Luni, 155 & 167 & 155 mii [ţigări II & cremwurşti, pâine, cola & ţigări I, dim.].
Sb. dim., 155 & 30 mii [ţigări & o felie]; vin. seara, 36 mii [cola].
Dum. dim., 155 & 125,7 mii [ţigări & choux …, cafele, cola], din al doilea mil.; sb. seara,
Dum. seara, 47 & 23 mii [medicamentul & pâinea].
Luni dim., 40 & 155 & 39,7 & 110 mii [castraveţi muraţi & ţigări & cafea, cola & listarea].
Marţi, 185 & 100 & 100 & 195 mii [1 ½ kg. viţel, la 135 mii kg. & web & kingul şi sandvişul & ţigări, cola, dim.]; luni seara, 155 & 214,9 mii [ţigări II & choux …, prăjituri, suc, cafele].
Mi. dim., 60 & 349,1 mii, şi 1,04 mil. [prăjituri cu brânză & suc, cola, cafea, polonezi, paharul, linguriţă & impozitul].
Mi. seara, 155 & 10 & 126,7 mii [ţigări & folii & carnet …, cafea, pâinea, foietaje].
[Mi. dim., 1,04 & 410 mil.; mi. seara, 291,7 mii. Marţi, 580 mii. Luni seara, 370 mii.
Luni dim. & dum., .
Joi—sb., .
Luni—joi dim., .]

Joi, 5 seara—6: piaţă. Două ţigări. De la 6 ½ seara, cină (fasole, cârnaţi, castraveţi, pâine); până la 8 seara, 3 ţigări.
Joi, de la 9 seara, cafea. De la 9 seara, 12 ţigări.
Vin., până la 11 ¼ dim., 5 & 3 ţigări (6 dim.—8 ½; de la 10 dim.).
Vin., de la 5 ¼ la 6, seară de primăvară; după 6 seara, apusul mai e opalin.
Vin., de la 8 ¼ seara, ‘Amiralul …’.
Sb., 7 ¾ dim.; cozonaci (389 mii) şi smântână (70 mii, 0,7 kg.).
M. Gh., ‘îngroparea’, pustiul.
Joi seara: fasole, castraveţi, cârnaţi. Vin., sarmale: 11 ½ dim., 7 ½ seara. Cafea, la 7 seara. (Cafea: până la 7.20 seara; cină: la 7 ½, sarmale.)
Sb., de la 2 ¼: cafea. Sb., de la 8 seara: ‘Cârlig, fir …’.
Dum., de la 7 ¾ seara, ‘Texas …’.
Luni, 6 ¼ dim., 7 ¼.
Luni, de la 8 ½ seara, ‘Holteiul sfios’.
Luni seara, 2 & 4 ţigări.
Marţi, de la 5 ¼, cafea. După 3, 11 ţigări. După 5, 6 ţigări.
Marţi, de la 9 seara, ‘Mândria …’.
Mi., după 7 seara, cină: doi cremwurşti, ciorbă de pui (la prânz: cârnaţi şi piure; ieri seară: ciulama).
Piureul. Smântâna.
Paharul. Impozitul. Factura.
Mi. seara, despre Karlson, Keaton.
6—8 seara: 5 ţigări.
Carnetul … & folii.

Theodor Fontane, ‘’Schach von Wuthenow’ ('Altfel în stele ţi-a fost scris')

‘Schach von Wuthenow’ e al treilea roman al lui Fontane, şi a fost publicat în 1883, când autorul avea 64 de ani. Evenimentele povestite se petrec în timpul lui Friedrich Wilhelm III, în primăvara şi vara lui 1806, pe vremea premierei piesei ‘Martin Luther ori consacrarea puterii’.
Alvensleben, Bülow şi Sander merg la Sala Tarone (butoaiele, poarta, sofalele, tejgheaua, pivniţa), unde apare şi von Nostitz (viitorul Gregor Ivanovici).
La Wuthenow, Schach are o locuinţă de chirpici, cu doi servitori vârstnici şi o ogradă de păsări; apărătorul Reformatorului, recunoscând în sine aptitudinea pentru abnegaţia cavalerească, Schach se dezminte, însă cu mediocritatea obişnuită, recunoscându-şi lipsa dorinţei de a urma poruncile creştine. Drama e cea a mediocrităţii celei mai comune, nu a estetismului; aceeaşi mediocritate o au şi doamnele, ale căror aspiraţii sunt naturale, dar nu mai onorabile (ele sunt conştiente că ofiţerul e un prostovan închipuit, însă …). Schach e creat de romancier fără a fi deplâns sau idealizat, iar dacă mediocritatea lui indignează, e pentru că reflectă mediocritatea obişnuită (laşitatea lui Schach von Wuthenow a fost şi a lui Goethe …); mediocritatea lui e deasupra grotescului ‘carului alegoric al Reformei’, iar lumea ofiţerilor de cuirasieri e ea însăşi cea obişnuită. Bülow îl descrie pe Schach, ‘caracterul fără cusur’, drept ‘un pedant şi un înfumurat’; inteligenţa lui mijlocie fusese sesizată de doamne.
Undeva, sunt incriminaţi ‘acei deştepţi mediocri’, pentru a explica previzibilitatea unei armate.
Câteva personaje aparţin istoriei: Bülow, Sander, von Nostitz, prinţul Louis Ferdinand, Karl von Köckritz.
Se discută despre opere, idei, persoane, evenimente (politica lui von Haugwitz, contele de Mirabeau, Werner, efectele Reformei, von Brenkenhof, Wilhelmine Enke): toate, aşa cum le-ar înţelege contemporanii, cu inteligenţa fiecăruia, şi nu ca recuzită culturală.

Romancierul provenea dintr-o familie hughenotă.
Subtilitatea romanelor lui Fontane trebuie corelată cu vârsta romancierului, care s-a consacrat vocaţiei lui principale târziu, însă a progresat mereu.
Ca şi la Beyle, Bernanos sau Giono, subtilitatea minţii autorului, rafinamentul inteligenţei desfată.