Ceea ce ne atrage la alti oameni e adesea reflectia propriei ignorante in ceea ce ii priveste; chipul lor, abstract, vag, reflecta mai ales necunoasterea noastra, faptul ca am aflat inca putine despre ei, ca avem o cunoastere sumara. Ne place propria noastra ignoranta, reflectata.

Natura reala a filozofiei e nu sa enunte—sau sa asocieze idei—nu o filozofie a enuntului, apodictica—ci sa argumenteze—si sa elucideze, explice, analizeze.
Caci natura filozofiei nu e sa enunte, pur si simplu, elementele unei viziuni, sau ‘temele’ unei gandiri, ci sa analizeze, sa discute subiecte, elucidand, progresand—sa argumenteze, sa convinga rational. Argumentatia filozofica nu e o conventie, o formalitate, ci insasi caracteristica demersului.
Cred ca primul filozof european la care primeaza, in mod deliberat, vrut, constient, enuntarea unei viziuni—in defavoarea argumentarii—e Spinoza; la el, preocuparea e nu de a argumenta convingator rational, ci de a descrie sintaxa propriei minti in actul intelegerii naturii si a realului. Nu e vorba despre caracterul mistic sau religios—existent, inainte, la platonicieni, mistici, ocultisti, ermetisti, etc., nu aceasta e miza—ci intentia de a da o expunere cuprinzatoare a ceea ce e trait, gandit, simtit, etc.. Spinoza intoarce spatele argumentarii; el are nu subiecte, ci viziunea, intelegerea proprie, de propus.
Inca o data, vorbesc despre intentie, ma refer la gestul deliberat, constient.

Ipoteza lui Malebranche e caracterizata de aceeasi aparenta artificialitate, ca si filozofia lui; nu e deloc evident ca puterea, lucrarea proprie, presupune sau denota ceva dumnezeiesc, iar atribuirea unei puteri, atribuirea a ceva dumnezeiesc. Sistemul lui se intemeiaza pe aceasta petitie de principiu, pe care Malebranche o da drept evidenta prima, drept fapt fundamental, origine a filozofiei lui. Cred ca e o greseala. (E, deasemeni, o atitudine flagrant antistiintifica.)
Malebranche credea ca ocazionalismul e necesar din cauza ca atribuirea mintala a puterii revine la atribuirea a ceva dumnezeiesc. Or, nu e asa. Ipoteza malebranchiana seamana, prin literalism, mai degraba cu o frica nevrotica, un blocaj, o conditionare—fiind, in plus, si net antistiintifica, asa cum am spus; ocazionalismul e analiza lui Trasnea—analiza a realului (care e, de fapt, ‘idealul’)—de unde, caracterul iluzoriu, impalpabil si abstract. Meritele de rationament nu i le cunosc—dar intemeierea, principiul religios al ocazionalismului, mi se pare neconvingator.
A atribui putere inseamna a atribui ceva dumnezeiesc, a recunoaste o caracteristica dumnezeiasca; aceasta ipoteza a lui Malebranche mi se pare o petitie de principiu, un argument emotional sugerand circularitatea nevrotica. Prin asa ceva, gandirea devine boanta, propria ei contrafacere.

Nu trebuie confundat rationamentul, cu simpla asociere de idei; unii filozofi nu fac decat sa asocieze idei, intr—un mod care, din punct de vedere rational, poate sa para arbitrar. Asocierea nu e rationament, ci juxtapunere. Nu e o adancire, o intelegere—ci o parcurgere, care jertfeste coerenta, peroratiei. Niste idei asociate nu formeaza, prin aceasta, un rationament—lipseste galvanismul intelegerii, forta mintii.

Chestiunea ezoterismului filozofic—Fichte, cf. lui Tresmontant—Spinoza si Goethe, oricum inruditi, cf. lui Chartier. Scrierile—sau personalitatile—ezoterice. Sau criptice.
Fichte era ezoteric din convingere (adica, fiind convins de necesitatea camuflarii, a disimularii, a nedivulgarii, sau a pastrarii secretului). Goethe era ezoteric prin natura, prin firea lui, in virtutea temperamentului si a naturii sale.
Acestea sunt, de ex., doua forme ale ezotericului filozofiei europene, ale ‘secretului’—impus de imprejurari (taina nedivulgata, pastrata)—sau nedivulgabilul, esenta indicibila—si echivoca, intrucatva.

Nici predilectia filozofica pentru idealismul german (caracteristica si lui Coleridge, De Quincey, etc.) nu poate sa justifice neghiobia, grosimea mintii, sovaiala, stangacia, nepriceperea, lipsa de iscusinta; nedibacia nu e scuzabila prin frecventarea idealismului nemtilor.
(Merita amintit ca, daca Schelling nu era destul de bun pentru Noica—el nu exista nici pentru majoritatea rationalistilor—sau chiar a filozofiilor principale—ale sc. XX, el era indeajuns de bun pentru un intelectual de carura lui Schelling, atat de bun incat sa merite transcris, sau ‘plagiat’.)
Postromanticii nu i—au mai placut pe idealistii nemti (de la Fichte la Feuerbach)—cu exceptia atipicului Schopenhauer.