Existã imagini ale trecutului care îmi provoacã aceleaşi trãiri sumare şi traumatice, când mintea e incapabilã sã survoleze şi ca amorţitã, aşadar aceleaşi trãiri sumbre ca flamurile funerare pe care le priveam cu nesaţ în copilãrie, steagurile acelea bisericeşti, legãnându—se lent în adierea vreunei zile însorite, peste atrocitatea morţii şi suferinţa tãioasã, rãspicatã, visceralã, implacabilã, indisociabile de urletele îndurerate, cântãrile funebre şi catafalcul îndoliat, flamuri care pecetluiau durerea fãrã a fãgãdui, încuviinţau sfâşierea, fãrã sã promitã; cãlãuzitã de ele, şerpuia o mulţime de chipuri—amuzate, curioase, epuizate, ameţite, crispate, ebrioase—diversitatea de pe orice cale a durerii. Amploarea cortegiului împiedica desigur ca evenimentul umil şi terifiant sã capete trãsãturi caricaturale, de batjocurã şi cârpãcealã; socialul cãuta sã echilibreze iraţionalul, şi sã redreseze mintea. Convoiul restrâns subliniazã ceea ce, în atrocitatea nenorocirii, dezechilibreazã mintea.
Se întâmplã ca o melodie sã—mi aminteascã trãiri din acestea, din trecut; durerea şi dezechilibrul, evocate, readuse în prezent, au aceeaşi trãsãturã paralizantã şi înfricoşãtoare, absurdã.
marți, 6 martie 2012
Yrsa Sigurdardóttir, ‘Zile întunecate’
Yrsa Sigurdardóttir, ‘Zile întunecate’
Citit, în patru z. (vin.—luni), ‘Zile întunecate’ de Yrsa Sigurdardóttir, un fel de roman gotic de aventuri, un thriller însufleţit, o naraţiune de suspans, foarte izbutitã, şi care mai e încã şi altceva—un roman naturalist scandinav, de o tonalitate foarte tradiţionalã, amintind de naturalismul de—acum un veac; însã nici nu credeam cã voi gãsi atât de multe de scris despre un divertisment de weekend. Acţiunea demareazã ca a unui roman de aventuri—cu panica unei islandeze, care se simte ţinta unei ameninţãri nelãmurite. Yrsa Sigurdardóttir ne reaminteşte ceva—ca divertisment, policierul (în acest caz, definit de aventuri, atmosfera goticã, suspans, ritmul narativ de thriller) e neegalat, şi net superior cinemaului. Pânã la urmã, ca şi cãrţile lui Simenon, policierurile scandinave sunt romane ale climei, inspirate de climatul locurilor.
‘Într—o zonã sãlbaticã de pe coasta de est a Groenlandei’ au loc nişte dispariţii misterioase de lucrãtori islandezi, prin urmare o echipã islandezã e trimisã de cãtre banca girantã a prospecţiunilor miniere sã investigheze, şi treptat pãtrundem în folclorul local, superstiţii inuite şi în zvonurile despre blestemul locului, procedeele literare ale ‘Zilelor întunecate’ sunt în mod decis cele ale thrillerului—suspansul şi acţiunea; claustrofobia, trop mereu eficient al literaturii gotice (nu numai ‘Cine—i acolo?’, King, sau atâtea nuvele gotice sau filme despre sãlbãticia americanã ameninţãtoare) sugereazã, pentru cazul de faţã, şi întrebãri de naturã economic—demograficã: de ce e populatã şi azi Groenlanda, ce îi determinã pe localnici sã rãmânã în pustietatea aceea?
Existã destule aspecte literare de discutat. Suspansul prologului e remarcabil, acţiunea e bine condusã, suspansul—bine gradat, şi în doze suficiente, thrillerul alterneazã cu romanul naturalist, şi asta nu e tot—existã o scenã, în a treia zi a misiunii, a incursiunii vesperale în satul groenlandez a trei dintre islandezi (avocata, amantul ei, medicul), de un atractiv gen oniric, foarte bine scrisã—ceţurile, crepusculul, cheiul, pescarii, cuţitul—şi mai existã şi alte câteva scene de efect, ca aceea a bãutului de lichior; însã, cu toate cã naraţiunea, însufleţitã, vie, are ritm, suspans, resursele literare ale Yrsei Sigurdardóttir sunt mai degrabã modeste—cu toate cã nu neînsemnate. Individualizãrile sunt cam schematice, psihologiile personajelor n—au savoare şi farmec (ca la Giono, Dumas, Scott, sunt primele exemple care vin în minte), iar umanitatea e convenţionalã—şabloane, marionete; poate, însã, cã prea spunem tot ce ne trece prin minte, şi cerem totuşi prea mult unui thriller care nici nu—şi propune conştient, nu ambiţioneazã sã rivalizeze cu cei mai mari creatori ai literaturii de gen. Interacţiunile personajelor par artificiale, nu—s foarte convingãtoare, umorul e cel mai adesea forţat şi cãznit, lucru de aşteptat într—un policier scandinav; iar introducerea timpurie a alcoolicului rãvãşit, cãzut, şi chiar a vânãtorului inuit, sunt procedee cinematografice.
O excepţie e inuitul Igimaq, un înţelept croit pe tiparul amerindienilor, cam ca în ‘Ultimul mohican’.
Naraţiunea însãşi, întâmplãrile, atmosfera, suspansul, însã şi naturalismul slinului şi al sevrajului, sunt mai interesante decât personajele şi dialogurile; pe de altã parte, se cuvine spus cã melodramatismul ţine atât de naturalism, cât şi de gotic—şi, în primul rând, de condiţia literaturii populare, în plus: e una din interpretãrile plauzibile date vieţii, viaţa e plauzibil interpretatã în termeni melodramatici, e ceva ce ţine de condiţia romanescului. Ceea ce în mintea Yrsei Sigurdardóttir probabil cã sunã şãgalnic, erotic şi febril, e numai vulgar, libidinos şi deplasat, cu obrãznicii de liceeni. Dar preocupare pentru psihologii existã, în sensul naturalismului menţionat. Arnar şi îmbierea perversã a depresiei (acomodarea morbidã cu tristeţea şi mizeria), frica perpetuã a roşcatei (ca frica prereligioasã a vechilor groenlandezi) sunt trãsãturi reuşite; iar neoanele clubului din Ibiza, o amintire din tinereţea Thórei, ne fac sã ne gândim cã sunt, poate, prea puţine scenele normale de club în astfel de romane. Cartea mai are ceva important—melodrama a ceea ce e exasperant în viaţã (inginerul încolţit de bãşcãlioşi, presupunerile false, erorile, etc.), reprezentarea, fie şi melodramaticã, a exasperantului vieţii, substanţa iritantã care ne scâlciazã nervii; ceea ce face ca existenţa sã fie exasperantã e prezentat în nuanţe melodramatice, însã eficiente literar.
Cu alte cuvinte, putem spune cã Yrsa Sigurdardóttir e o povestitoare iscusitã, nu neapãrat o romancierã.
Thóra, blondã, suplã, juristã, divorţatã, bunicã sub patruzeci de ani, face parte din echipa islandezã trimisã de o bancã în Tuku (Groenlanda esticã) sã elucideze dispariţia unor angajaţi ai unei firme de prospecţiuni miniere; grupul meritã recapitulat—avocata, amantul ei sclivisit, salvatorul slinos şi hârlav, secretara antipaticã, roşcata vãicãreaţã, informaticianul rasist şi homofob, medicul bãtrâior şi deprins cu drumeţia. Soluţia poliţistã a cazului se întrevede destul de timpuriu, prin intercalarea perspectivei fãptaşului, însã e, în parte, o pistã falsã, cãci faptele se vor asambla imprevizibil; de aceea, romanul e, cum am zis, mai degrabã unul de suspans şi aventuri, de atmosferã, un thriller. Naraţiunea alterneazã trei perspective —membrii grupului (şi mai ales avocata), vânãtorul inuit (apoi şi fiul sãu degenerat), alcoolicul pradã remuşcãrilor pentru rãzbunarea lui.
Existã, curios, un fel de didacticism sãmãnãtorist, o subliniatã preocupare socialã, cu intenţie pedagogicã; vorbesc despre insistenţa asupra urmãrilor alcoolismului. Alcoolismul şi superstiţiile, ca şi şamanismul, duc cu gândul la melodramele, senzaţionale sau nu, despre amerindienii din rezervaţii. Romanul are o laturã de un pronunţat naturalism zolist, pe un ton foarte didactic, amintind sãmãnãtorismul—şi anume, ravagiile alcoolismului, între inuiţi şi islandezi—mã gândesc la casa unde locuieşte beţivul Naruana. Parcã sunt povestirile despre beţivi de la sat ale lui Sadoveanu.
Mã aşteptasem ca membrii echipei sã fie şi ei decimaţi pe rând, între gheţurile groenlandeze, dupã tipicul celor ‘Zece negri mititei’, a lui ‘Cine—i acolo?’ şi a altor fantasme ale ororii claustrãrii.
Policierul nu e tocmai un paşaport de nemurire literarã. Va mai fi citit ‘Zile întunecate’ şi peste un veac? Nu e vorba despre un pronostic, ci o reflecţie despre natura şi condiţia literaturii populare. Nu ştiu dacã cineva scrie policieruri cu gânduri de nemurire literarã; cu gândul unei vacanţe, sau al unei maşini, da. Te întrebi, însã, dacã astfel de romane vor continua sã îi încânte pe cei interesaţi de literatura popularã de peste un veac. Literatura popularã se trece, în mare, cu fiecare generaţie, şi nici nu e, în general, nevoie sã se recurgã la aceea mai veche, câtã vreme fiecare vreme îşi are furnizorii ei, care întotdeauna îi nemulţumesc pe snobii contemporani, însã îi voi înduioşa pe unii dintre aceia viitori; aşadar, va mai citi cineva, peste un veac, ‘Zile întunecate’, sau alte policieruri scandinave la modã azi? Ceva rãmâne întotdeauna; şi încã mai sunt citite unele din policierurile faimoase ale sc. XIX—şi nu numai de cãtre victorianişti. Reputaţia nu e o mãsurã a dreptãţii—nici în rãu, şi poate nici chiar în bine.
Oamenii nu citesc policieruri mai vechi, fiindcã nu e nevoie, nu ajung sã fie nevoiţi sã recurgã la ele. Existã destule noi. Nu e cazul sã fim sentimentali. Aspectele de epocã, pãstrate involuntar, nu—s de naturã sã—l încurajeze pe consumatorul obişnuit, cãruia îi vor apãrea ca datând, ca fãcând policierul sã dateze. Policierurile interbelice nu mai sunt citite nu neapãrat fiindcã au încetat sã corespundã gustului de azi—ci fiindcã existã, pur şi simplu, destule scrise acum, ca sã nu mai fie nevoie sã se recurgã la literatura altei vremi.
Citit, în patru z. (vin.—luni), ‘Zile întunecate’ de Yrsa Sigurdardóttir, un fel de roman gotic de aventuri, un thriller însufleţit, o naraţiune de suspans, foarte izbutitã, şi care mai e încã şi altceva—un roman naturalist scandinav, de o tonalitate foarte tradiţionalã, amintind de naturalismul de—acum un veac; însã nici nu credeam cã voi gãsi atât de multe de scris despre un divertisment de weekend. Acţiunea demareazã ca a unui roman de aventuri—cu panica unei islandeze, care se simte ţinta unei ameninţãri nelãmurite. Yrsa Sigurdardóttir ne reaminteşte ceva—ca divertisment, policierul (în acest caz, definit de aventuri, atmosfera goticã, suspans, ritmul narativ de thriller) e neegalat, şi net superior cinemaului. Pânã la urmã, ca şi cãrţile lui Simenon, policierurile scandinave sunt romane ale climei, inspirate de climatul locurilor.
‘Într—o zonã sãlbaticã de pe coasta de est a Groenlandei’ au loc nişte dispariţii misterioase de lucrãtori islandezi, prin urmare o echipã islandezã e trimisã de cãtre banca girantã a prospecţiunilor miniere sã investigheze, şi treptat pãtrundem în folclorul local, superstiţii inuite şi în zvonurile despre blestemul locului, procedeele literare ale ‘Zilelor întunecate’ sunt în mod decis cele ale thrillerului—suspansul şi acţiunea; claustrofobia, trop mereu eficient al literaturii gotice (nu numai ‘Cine—i acolo?’, King, sau atâtea nuvele gotice sau filme despre sãlbãticia americanã ameninţãtoare) sugereazã, pentru cazul de faţã, şi întrebãri de naturã economic—demograficã: de ce e populatã şi azi Groenlanda, ce îi determinã pe localnici sã rãmânã în pustietatea aceea?
Existã destule aspecte literare de discutat. Suspansul prologului e remarcabil, acţiunea e bine condusã, suspansul—bine gradat, şi în doze suficiente, thrillerul alterneazã cu romanul naturalist, şi asta nu e tot—existã o scenã, în a treia zi a misiunii, a incursiunii vesperale în satul groenlandez a trei dintre islandezi (avocata, amantul ei, medicul), de un atractiv gen oniric, foarte bine scrisã—ceţurile, crepusculul, cheiul, pescarii, cuţitul—şi mai existã şi alte câteva scene de efect, ca aceea a bãutului de lichior; însã, cu toate cã naraţiunea, însufleţitã, vie, are ritm, suspans, resursele literare ale Yrsei Sigurdardóttir sunt mai degrabã modeste—cu toate cã nu neînsemnate. Individualizãrile sunt cam schematice, psihologiile personajelor n—au savoare şi farmec (ca la Giono, Dumas, Scott, sunt primele exemple care vin în minte), iar umanitatea e convenţionalã—şabloane, marionete; poate, însã, cã prea spunem tot ce ne trece prin minte, şi cerem totuşi prea mult unui thriller care nici nu—şi propune conştient, nu ambiţioneazã sã rivalizeze cu cei mai mari creatori ai literaturii de gen. Interacţiunile personajelor par artificiale, nu—s foarte convingãtoare, umorul e cel mai adesea forţat şi cãznit, lucru de aşteptat într—un policier scandinav; iar introducerea timpurie a alcoolicului rãvãşit, cãzut, şi chiar a vânãtorului inuit, sunt procedee cinematografice.
O excepţie e inuitul Igimaq, un înţelept croit pe tiparul amerindienilor, cam ca în ‘Ultimul mohican’.
Naraţiunea însãşi, întâmplãrile, atmosfera, suspansul, însã şi naturalismul slinului şi al sevrajului, sunt mai interesante decât personajele şi dialogurile; pe de altã parte, se cuvine spus cã melodramatismul ţine atât de naturalism, cât şi de gotic—şi, în primul rând, de condiţia literaturii populare, în plus: e una din interpretãrile plauzibile date vieţii, viaţa e plauzibil interpretatã în termeni melodramatici, e ceva ce ţine de condiţia romanescului. Ceea ce în mintea Yrsei Sigurdardóttir probabil cã sunã şãgalnic, erotic şi febril, e numai vulgar, libidinos şi deplasat, cu obrãznicii de liceeni. Dar preocupare pentru psihologii existã, în sensul naturalismului menţionat. Arnar şi îmbierea perversã a depresiei (acomodarea morbidã cu tristeţea şi mizeria), frica perpetuã a roşcatei (ca frica prereligioasã a vechilor groenlandezi) sunt trãsãturi reuşite; iar neoanele clubului din Ibiza, o amintire din tinereţea Thórei, ne fac sã ne gândim cã sunt, poate, prea puţine scenele normale de club în astfel de romane. Cartea mai are ceva important—melodrama a ceea ce e exasperant în viaţã (inginerul încolţit de bãşcãlioşi, presupunerile false, erorile, etc.), reprezentarea, fie şi melodramaticã, a exasperantului vieţii, substanţa iritantã care ne scâlciazã nervii; ceea ce face ca existenţa sã fie exasperantã e prezentat în nuanţe melodramatice, însã eficiente literar.
Cu alte cuvinte, putem spune cã Yrsa Sigurdardóttir e o povestitoare iscusitã, nu neapãrat o romancierã.
Thóra, blondã, suplã, juristã, divorţatã, bunicã sub patruzeci de ani, face parte din echipa islandezã trimisã de o bancã în Tuku (Groenlanda esticã) sã elucideze dispariţia unor angajaţi ai unei firme de prospecţiuni miniere; grupul meritã recapitulat—avocata, amantul ei sclivisit, salvatorul slinos şi hârlav, secretara antipaticã, roşcata vãicãreaţã, informaticianul rasist şi homofob, medicul bãtrâior şi deprins cu drumeţia. Soluţia poliţistã a cazului se întrevede destul de timpuriu, prin intercalarea perspectivei fãptaşului, însã e, în parte, o pistã falsã, cãci faptele se vor asambla imprevizibil; de aceea, romanul e, cum am zis, mai degrabã unul de suspans şi aventuri, de atmosferã, un thriller. Naraţiunea alterneazã trei perspective —membrii grupului (şi mai ales avocata), vânãtorul inuit (apoi şi fiul sãu degenerat), alcoolicul pradã remuşcãrilor pentru rãzbunarea lui.
Existã, curios, un fel de didacticism sãmãnãtorist, o subliniatã preocupare socialã, cu intenţie pedagogicã; vorbesc despre insistenţa asupra urmãrilor alcoolismului. Alcoolismul şi superstiţiile, ca şi şamanismul, duc cu gândul la melodramele, senzaţionale sau nu, despre amerindienii din rezervaţii. Romanul are o laturã de un pronunţat naturalism zolist, pe un ton foarte didactic, amintind sãmãnãtorismul—şi anume, ravagiile alcoolismului, între inuiţi şi islandezi—mã gândesc la casa unde locuieşte beţivul Naruana. Parcã sunt povestirile despre beţivi de la sat ale lui Sadoveanu.
Mã aşteptasem ca membrii echipei sã fie şi ei decimaţi pe rând, între gheţurile groenlandeze, dupã tipicul celor ‘Zece negri mititei’, a lui ‘Cine—i acolo?’ şi a altor fantasme ale ororii claustrãrii.
Policierul nu e tocmai un paşaport de nemurire literarã. Va mai fi citit ‘Zile întunecate’ şi peste un veac? Nu e vorba despre un pronostic, ci o reflecţie despre natura şi condiţia literaturii populare. Nu ştiu dacã cineva scrie policieruri cu gânduri de nemurire literarã; cu gândul unei vacanţe, sau al unei maşini, da. Te întrebi, însã, dacã astfel de romane vor continua sã îi încânte pe cei interesaţi de literatura popularã de peste un veac. Literatura popularã se trece, în mare, cu fiecare generaţie, şi nici nu e, în general, nevoie sã se recurgã la aceea mai veche, câtã vreme fiecare vreme îşi are furnizorii ei, care întotdeauna îi nemulţumesc pe snobii contemporani, însã îi voi înduioşa pe unii dintre aceia viitori; aşadar, va mai citi cineva, peste un veac, ‘Zile întunecate’, sau alte policieruri scandinave la modã azi? Ceva rãmâne întotdeauna; şi încã mai sunt citite unele din policierurile faimoase ale sc. XIX—şi nu numai de cãtre victorianişti. Reputaţia nu e o mãsurã a dreptãţii—nici în rãu, şi poate nici chiar în bine.
Oamenii nu citesc policieruri mai vechi, fiindcã nu e nevoie, nu ajung sã fie nevoiţi sã recurgã la ele. Existã destule noi. Nu e cazul sã fim sentimentali. Aspectele de epocã, pãstrate involuntar, nu—s de naturã sã—l încurajeze pe consumatorul obişnuit, cãruia îi vor apãrea ca datând, ca fãcând policierul sã dateze. Policierurile interbelice nu mai sunt citite nu neapãrat fiindcã au încetat sã corespundã gustului de azi—ci fiindcã existã, pur şi simplu, destule scrise acum, ca sã nu mai fie nevoie sã se recurgã la literatura altei vremi.
‘Craii de Curtea—Veche’ e, într—un fel, un poem sapienţial despre cãutarea fericirii, care e scopul înţelepciunii; poate cã eroarea lui M. Caragiale a fost sã vrea sã facã din el şi romanul unor destine, care sunt, puse într—o dinamicã balzacianã, ce le e improprie, neinteresante şi artificiale, simple mãşti, simboluri, apariţii spectrale. Personajele lui M. Caragiale nu conving drept creaţii, drept fãpturi. Ele sunt apariţii de efect, nu mai mult. Aceasta se potriveşte, dealtfel, alurii halucinatorii a romanului; personajele lui M. Caragiale au natura apariţiilor din literatura fantasticã, sunt ca spectrele fatidice şi rãu—prevestitoare din povestirile poeşti—existã efectul, impresia frapantã, nu şi mişcarea, dinamica. Latura balzacianã, sã o numim aşa, e mult mai puţin convingãtoare decât tentativa sapienţialã, parcursul de înţelepţire al naratorului, cãutarea de cãtre acesta a unor trãiri satisfãcãtoare, şi a fericirii ipotetice.
M. Caragiale era un autor care tematiza intens atât fericirea, cât şi conduita, aşadar era interesat de o moralã din douã perspective distincte—cum sã fii fericit, cum sã te comporţi în acord cu o idee nobiliarã despre sine, şi dispreţuitoare despre lume.
Existã scrieri sapienţiale care nu sunt şi teorii, nu—s scrieri teoretice—teoretizãri ale atingerii fericirii, etc.—ci altceva: imagini, sau înregistrãri ale unor trãiri. Atâta din poezie e, în acest sens general, sapienţialã—sau unele jurnale, scrieri personale, etc..
Sapienţialitatea, ca intenţie şi ca rezultate, e patrimoniul comun al întregii culturi, pentru cã exprimã şi rãspunde celor mai elementare aspiraţii umane.
M. Caragiale era un autor care tematiza intens atât fericirea, cât şi conduita, aşadar era interesat de o moralã din douã perspective distincte—cum sã fii fericit, cum sã te comporţi în acord cu o idee nobiliarã despre sine, şi dispreţuitoare despre lume.
Existã scrieri sapienţiale care nu sunt şi teorii, nu—s scrieri teoretice—teoretizãri ale atingerii fericirii, etc.—ci altceva: imagini, sau înregistrãri ale unor trãiri. Atâta din poezie e, în acest sens general, sapienţialã—sau unele jurnale, scrieri personale, etc..
Sapienţialitatea, ca intenţie şi ca rezultate, e patrimoniul comun al întregii culturi, pentru cã exprimã şi rãspunde celor mai elementare aspiraţii umane.
Probabil cã de Noica mã despart, intelectual, mai multe decât mã apropie, deşi formatul literar al tinereţii lui îmi e simpatic; avem genealogii intelectuale foarte neasemãnãtoare, reprezentarea lui despre ceea ce e şi ceea ce nu e filozofie e cu totul alta decât a mea, iar pentru el, autori ca Teilhard, Bonhoeffer, Tillich, Marcel, Blondel, Le Roy, nici nu existã ca gânditori.
Noica preluase aroganţa filozoficã a lui Platon şi, mai ales, Hegel—‘suprematismul filozofic’ pe care i—l reproşa Paleologu; la Noica, filozofia nu serveşte restul culturii, ci e servitã de cãtre acesta, creaţiile culturale fiind înţelese reducţionist, în spirit tezist, ca ilustrãri ale unor principii filozofice enunţabile abstract. Filozofia ajunge sã însumeze restul culturii, aservindu—şi—l, subordonându—şi—l; ceea ce face din filozofie o cunoaştere supremã, o gnozã.
Noica preluase aroganţa filozoficã a lui Platon şi, mai ales, Hegel—‘suprematismul filozofic’ pe care i—l reproşa Paleologu; la Noica, filozofia nu serveşte restul culturii, ci e servitã de cãtre acesta, creaţiile culturale fiind înţelese reducţionist, în spirit tezist, ca ilustrãri ale unor principii filozofice enunţabile abstract. Filozofia ajunge sã însumeze restul culturii, aservindu—şi—l, subordonându—şi—l; ceea ce face din filozofie o cunoaştere supremã, o gnozã.
Chartier i—a citit pe Hegel şi Comte abia (începând de) la 44 de ani. În ’39 a publicat (în NRF) un studiu despre Saint—Simon.
La 72 de ani revenea, în scris, asupra lui Lagneau şi a filozofiei acestuia.
S—a cãsãtorit la 77 de ani (soţia având 47 de ani); cealaltã femeie din viaţa lui se numea Marie, şi era de—o vârstã cu Chartier.
Existã şi un studiu despre Rabelais, apãrut în ’46.
Ca şi Lovinescu (dealtfel, cam în aceeaşi vreme), Chartier a debutat cu dialoguri; primul l—a publicat la 25 de ani. Începuturile lui literare se situeazã în perioada 1891—93 (teza despre teoria stoicã a cunoaşterii, comentariul la Aristotel, întâiul dialog). Între ’93—’97 va publica, anual, câte un dialog (al şaselea dialog e din ’03, anul când începe sã publice ‘Cuvintele’), iar în ’98 îl editeazã şi comenteazã pe Lagneau (care murise cu patru ani înainte). Urmeazã, în ’99, învãţãtura laicã despre înţelepciune şi exegeza lui Spinoza, iar în 1900—01, cele douã scrieri de psihologie.
‘Meditaţiile asupra mecanicii’ sunt din 1903.
1903 e, literar, un an de rãscruce; are 35 de ani, începe sã publice ‘Cuvintele’—‘Cuvinte de duminicã’ (’03—’05), ‘Cuvinte de luni’ (’05—’06), ‘Cuvintele unui normand’ (din ’06 pânã în ‘14, gazetãrie cotidianã); din ’21 reîncepe sã publice ‘Cuvinte’, într—o rev. aparte pânã în ’24, apoi în ‘Emanciparea’ pânã în ’27, apoi din nou în rev. dedicatã lor (’27—’36).
‘O sutã unu cuvinte’ au apãrut în 1908, 1909, 1911, 1914, 1928.
Primul comentariu la Valéry e din ’29 şi marcheazã, probabil, decizia pentru critica literarã; caracterul deopotrivã arbitrar şi mãrginit al interpretãrilor e adesea vãdit, subliniind cele douã trãsãturi negative ale lui Chartier—nihilismul resimţit, şi silnicia cu care e biruitã descurajarea, impunerea decisã de semnificaţii folositoare, însã arbitrare, amuţirea nihilismului, a finitismului dizolvant, prin fermitatea intervenţiei—foarte neconvingãtoare, câtã vreme jocul, sau principiul jocului, nu e acceptat—cãci strãdania însãşi apare ca arbitrarã şi silnicã, încercarea de a birui prin rapiditate şi prin energia implacabilã, lipsa, resimţitã, descurajantã, a oricãrei semnificaţii obiective. Acesta e finitismul lui Chartier, ceva dramatic. Soluţia datã descurajãrii produse de cãtre acest finitism mi se pare neconvingãtoare.
O scriere de la 31 de ani e programaticã—‘Materiale pentru o învãţãturã laicã a înţelepciunii’.
La 72 de ani revenea, în scris, asupra lui Lagneau şi a filozofiei acestuia.
S—a cãsãtorit la 77 de ani (soţia având 47 de ani); cealaltã femeie din viaţa lui se numea Marie, şi era de—o vârstã cu Chartier.
Existã şi un studiu despre Rabelais, apãrut în ’46.
Ca şi Lovinescu (dealtfel, cam în aceeaşi vreme), Chartier a debutat cu dialoguri; primul l—a publicat la 25 de ani. Începuturile lui literare se situeazã în perioada 1891—93 (teza despre teoria stoicã a cunoaşterii, comentariul la Aristotel, întâiul dialog). Între ’93—’97 va publica, anual, câte un dialog (al şaselea dialog e din ’03, anul când începe sã publice ‘Cuvintele’), iar în ’98 îl editeazã şi comenteazã pe Lagneau (care murise cu patru ani înainte). Urmeazã, în ’99, învãţãtura laicã despre înţelepciune şi exegeza lui Spinoza, iar în 1900—01, cele douã scrieri de psihologie.
‘Meditaţiile asupra mecanicii’ sunt din 1903.
1903 e, literar, un an de rãscruce; are 35 de ani, începe sã publice ‘Cuvintele’—‘Cuvinte de duminicã’ (’03—’05), ‘Cuvinte de luni’ (’05—’06), ‘Cuvintele unui normand’ (din ’06 pânã în ‘14, gazetãrie cotidianã); din ’21 reîncepe sã publice ‘Cuvinte’, într—o rev. aparte pânã în ’24, apoi în ‘Emanciparea’ pânã în ’27, apoi din nou în rev. dedicatã lor (’27—’36).
‘O sutã unu cuvinte’ au apãrut în 1908, 1909, 1911, 1914, 1928.
Primul comentariu la Valéry e din ’29 şi marcheazã, probabil, decizia pentru critica literarã; caracterul deopotrivã arbitrar şi mãrginit al interpretãrilor e adesea vãdit, subliniind cele douã trãsãturi negative ale lui Chartier—nihilismul resimţit, şi silnicia cu care e biruitã descurajarea, impunerea decisã de semnificaţii folositoare, însã arbitrare, amuţirea nihilismului, a finitismului dizolvant, prin fermitatea intervenţiei—foarte neconvingãtoare, câtã vreme jocul, sau principiul jocului, nu e acceptat—cãci strãdania însãşi apare ca arbitrarã şi silnicã, încercarea de a birui prin rapiditate şi prin energia implacabilã, lipsa, resimţitã, descurajantã, a oricãrei semnificaţii obiective. Acesta e finitismul lui Chartier, ceva dramatic. Soluţia datã descurajãrii produse de cãtre acest finitism mi se pare neconvingãtoare.
O scriere de la 31 de ani e programaticã—‘Materiale pentru o învãţãturã laicã a înţelepciunii’.
Pamfletul lui Myers, cititul romanelor
Pamfletul lui Myers, cititul romanelor
Myers (intelectual cosmopolit, care predã studii nord—coreene lângã Seul) are un pamflet remarcabil, vioi, şi un interviu interesant, despre moda stilului afectat, pervertirea gustului literar, remediile necesare şi înviorarea gustului pentru citit, a cititului hedonic.
Mânia fulminantã a lui Myers se îndreaptã mai ales împotriva scriitorilor premiaţi, şi a tautologiei şi ‘impreciziei’; pe de altã parte, criticile lui au ceva din previzibilitatea contestãrilor şicanatoare, mecanice, sunt ca specularea convenabilã a unui moment de antitezã, adicã sunt mai degrabã previzibile, decât din cale—afarã de ingenioase sau subtile—frondã convenabilã şi, pânã la urmã, nu mult mai meritorie decât industria premiilor cãreia i se opune—momentul dialectic al şicanatorului de profesie. Se pare cã ceea ce vrea sã spunã e cã romancierii americani premiaţi taie cheful pentru citit, descurajeazã gustul citirii de literaturã principalã, iar premierea lor nu e şi mãsura consumului real, fiindcã cititorii obişnuiţi sunt descurajaţi de toate aceste romane premiate, de ceea ce le oferã romancierii premiaţi şi, astfel, juriile de premiere. Descurajaţi de cãtre literatura recomandatã, premiatã, oamenii ajung sã nu mai citeascã deloc literaturã principalã (fiindcã îşi închipuie cã nu sunt pe potriva ei, etc.); însã nu ştiu în ce mãsurã aceste ipoteze de sociologie literarã chiar sunt confirmate de realitate. Teza lui e un pic religioasã, adicã echivocã şi duplicitarã—nu se înţelege prea bine dacã scriitorii luaţi la rost sunt mai degrabã numai premiaţi (fãrã sã fie şi citiţi, caz în care ar fi responsabili, ei sau juriile, comitetele, de declinul, descurajarea cititului de literaturã principalã, însã vãd cã Myers evitã adjectivul, la americani)—sau şi citiţi pe mãsurã—iar dacã sunt şi citiţi, atunci de ce trebuie redresatã dirijist plãcerea americanilor de a citit, câtã vreme ei par sã citeascã cu nesaţ ceea ce lui Myers îi cam displace?
Şi, pânã la urmã, chiar Myers are snobismul de a sugera o distincţie între povestitor şi romancier.
E, în primã instanţã cel puţin, un pamflet, scris cu uneltele literare şi intelectuale ale pamfletului—bagatelizarea, tendenţiozitatea, ridiculizarea, lipsa de probitate, pornirea, înverşunarea, vitriolul, negarea causticã; anvergura intelectualã şi criticã, dacã o comparãm cu aceea a altor pamflete (al lui Gracq, de ex.), s—ar putea sã nu fie chiar aşa de considerabilã.
Însã Myers, cu toate resursele lui culturale probabil destul de sumare, are dreptate sã creadã, ca şi Hazlitt şi vechii cititori de romane, cã deprinderea fericitã, îndeletnicirea de a citi romane trebuie sã fie plãcutã—iar romancierul trebuie sã maximizeze plãcerea îndeletnicirii acesteia, sã o facã cât mai plãcutã.
Nu îmi mai amintesc la cine—am citit despre O’Hara, ca despre un autor important (ceea ce Myers neagã cã ar fi, cu toate cã îi recomandã un roman!)—la Kurp, la celãlalt Myers, poate la Ep. Sigrist?
Citesc literatura cãutând frumuseţi, lucruri remarcabile ori interesante, sau, mãcar, curioase şi vrednice de luare—aminte. Poate sã fie un gând, o experienţã rezumatã, o imagine, expresia unui sentiment, o trãsãturã aparte, ceva care sã placã, sau sã încânte, sau sã intereseze în mod viu. Cititul înseamnã duratã, şi experienţã a duratei; citeşti pentru divertisment, pentru experienţã, încântare şi bucurie, pentru gândirea abstractã. Inspirat de vituperãrile [1] şi îmbierile lui Myers, am citit un policier scandinav, la cinci luni dupã precedenta încercare de a citi un roman (în urmã cu doi ani am dus pânã la capãt numai şase cãrţi—toate şase, romane—de un român, un italian, un chinez, trei francezi; anul trecut am citit pânã la capãt o singurã carte—de biblisticã). Noul policier scandinav e o vogã literarã, înregistratã de toţi cunoscãtorii americani ai genului. Am citit multe policieruri (engleze, franceze, americane, româneşti, italiane, germane) în urmã cu nouã ani, şi câteva în urmã cu cinci şi cu trei ani (m—am întrebat zilele acestea şi câte cãrţi am citit în urmã cu trei ani—poate 28, plus douã romane numai începute).
Având 12 z. de concediu, am decis sã le dau un pic de coerenţã pe linia divertismentului—în ceea ce priveşte cititul, scrisul, muzica.
Faţã de cu un an în urmã, poate cã sunt mai puţin nepãsãtor cu banii, mai puţin dezabuzat, însã mã simt descurajat şi îmbãtrânit, uzat—cam aşa cum mã simt când mã trezesc, cãtre prânz—epuizat, sleit, mohorât—sentiment care—mi rezumã zilele. Hainele pe care le port sunt strict aceleaşi—cele douã perechi de blugi, nişte tricouri, o hainã de iarnã, douã geci.
O existenţã poescã. Însã mãcar, cu venirea primãverii, s—au ieftinit castraveţii muraţi (3 lei/ kg.). Altfel, mã interesez de ceea ce mai posteazã cititorul lui Wallace, Horguelin, Jolley.
NOTE:
[1] Scriitorii invectivaţi de Myers sunt cei pe care e de bun gust sã îi dispreţuieşti (Proulx, McCarthy, DeLillo, Auster, Franzen), o ştiu de 3 ½ ani de la Kurp şi alţii.
Myers (intelectual cosmopolit, care predã studii nord—coreene lângã Seul) are un pamflet remarcabil, vioi, şi un interviu interesant, despre moda stilului afectat, pervertirea gustului literar, remediile necesare şi înviorarea gustului pentru citit, a cititului hedonic.
Mânia fulminantã a lui Myers se îndreaptã mai ales împotriva scriitorilor premiaţi, şi a tautologiei şi ‘impreciziei’; pe de altã parte, criticile lui au ceva din previzibilitatea contestãrilor şicanatoare, mecanice, sunt ca specularea convenabilã a unui moment de antitezã, adicã sunt mai degrabã previzibile, decât din cale—afarã de ingenioase sau subtile—frondã convenabilã şi, pânã la urmã, nu mult mai meritorie decât industria premiilor cãreia i se opune—momentul dialectic al şicanatorului de profesie. Se pare cã ceea ce vrea sã spunã e cã romancierii americani premiaţi taie cheful pentru citit, descurajeazã gustul citirii de literaturã principalã, iar premierea lor nu e şi mãsura consumului real, fiindcã cititorii obişnuiţi sunt descurajaţi de toate aceste romane premiate, de ceea ce le oferã romancierii premiaţi şi, astfel, juriile de premiere. Descurajaţi de cãtre literatura recomandatã, premiatã, oamenii ajung sã nu mai citeascã deloc literaturã principalã (fiindcã îşi închipuie cã nu sunt pe potriva ei, etc.); însã nu ştiu în ce mãsurã aceste ipoteze de sociologie literarã chiar sunt confirmate de realitate. Teza lui e un pic religioasã, adicã echivocã şi duplicitarã—nu se înţelege prea bine dacã scriitorii luaţi la rost sunt mai degrabã numai premiaţi (fãrã sã fie şi citiţi, caz în care ar fi responsabili, ei sau juriile, comitetele, de declinul, descurajarea cititului de literaturã principalã, însã vãd cã Myers evitã adjectivul, la americani)—sau şi citiţi pe mãsurã—iar dacã sunt şi citiţi, atunci de ce trebuie redresatã dirijist plãcerea americanilor de a citit, câtã vreme ei par sã citeascã cu nesaţ ceea ce lui Myers îi cam displace?
Şi, pânã la urmã, chiar Myers are snobismul de a sugera o distincţie între povestitor şi romancier.
E, în primã instanţã cel puţin, un pamflet, scris cu uneltele literare şi intelectuale ale pamfletului—bagatelizarea, tendenţiozitatea, ridiculizarea, lipsa de probitate, pornirea, înverşunarea, vitriolul, negarea causticã; anvergura intelectualã şi criticã, dacã o comparãm cu aceea a altor pamflete (al lui Gracq, de ex.), s—ar putea sã nu fie chiar aşa de considerabilã.
Însã Myers, cu toate resursele lui culturale probabil destul de sumare, are dreptate sã creadã, ca şi Hazlitt şi vechii cititori de romane, cã deprinderea fericitã, îndeletnicirea de a citi romane trebuie sã fie plãcutã—iar romancierul trebuie sã maximizeze plãcerea îndeletnicirii acesteia, sã o facã cât mai plãcutã.
Nu îmi mai amintesc la cine—am citit despre O’Hara, ca despre un autor important (ceea ce Myers neagã cã ar fi, cu toate cã îi recomandã un roman!)—la Kurp, la celãlalt Myers, poate la Ep. Sigrist?
Citesc literatura cãutând frumuseţi, lucruri remarcabile ori interesante, sau, mãcar, curioase şi vrednice de luare—aminte. Poate sã fie un gând, o experienţã rezumatã, o imagine, expresia unui sentiment, o trãsãturã aparte, ceva care sã placã, sau sã încânte, sau sã intereseze în mod viu. Cititul înseamnã duratã, şi experienţã a duratei; citeşti pentru divertisment, pentru experienţã, încântare şi bucurie, pentru gândirea abstractã. Inspirat de vituperãrile [1] şi îmbierile lui Myers, am citit un policier scandinav, la cinci luni dupã precedenta încercare de a citi un roman (în urmã cu doi ani am dus pânã la capãt numai şase cãrţi—toate şase, romane—de un român, un italian, un chinez, trei francezi; anul trecut am citit pânã la capãt o singurã carte—de biblisticã). Noul policier scandinav e o vogã literarã, înregistratã de toţi cunoscãtorii americani ai genului. Am citit multe policieruri (engleze, franceze, americane, româneşti, italiane, germane) în urmã cu nouã ani, şi câteva în urmã cu cinci şi cu trei ani (m—am întrebat zilele acestea şi câte cãrţi am citit în urmã cu trei ani—poate 28, plus douã romane numai începute).
Având 12 z. de concediu, am decis sã le dau un pic de coerenţã pe linia divertismentului—în ceea ce priveşte cititul, scrisul, muzica.
Faţã de cu un an în urmã, poate cã sunt mai puţin nepãsãtor cu banii, mai puţin dezabuzat, însã mã simt descurajat şi îmbãtrânit, uzat—cam aşa cum mã simt când mã trezesc, cãtre prânz—epuizat, sleit, mohorât—sentiment care—mi rezumã zilele. Hainele pe care le port sunt strict aceleaşi—cele douã perechi de blugi, nişte tricouri, o hainã de iarnã, douã geci.
O existenţã poescã. Însã mãcar, cu venirea primãverii, s—au ieftinit castraveţii muraţi (3 lei/ kg.). Altfel, mã interesez de ceea ce mai posteazã cititorul lui Wallace, Horguelin, Jolley.
NOTE:
[1] Scriitorii invectivaţi de Myers sunt cei pe care e de bun gust sã îi dispreţuieşti (Proulx, McCarthy, DeLillo, Auster, Franzen), o ştiu de 3 ½ ani de la Kurp şi alţii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)