Câteva cântece indiene care îmi plac

Câteva cântece indiene care îmi plac





1—JO PYAR MUJHKO …--MUKESH;
2—DOST DOST NA RAHA—MUKESH;
3—AWAARA HOON—MUKESH;
4—BOL MERE SATHIYA—MOHAMMAD RAFI& LATA MANGESHKAR;
5—SAWAN KA MAHINA—LATA MANGESHKAR& MUKESH;
6—JE HUM TUM …--MUKESH& LATA MANGESHKAR;
7—BEGANI SHADI MEIN ABDULLA DEEWANA—MUKESH& LATA MANGESHKAR;
8—DILLI HAI DIL …--MUKESH& LATA MANGESHKAR;
9—TUM CHAL RAHE HO—LATA MANGESHKAR& MUKESH;
10—NA KOI …--LATA MANGESHKAR;
11—EK PYAR …--LATA MANGESHKAR& MUKESH;
12—BHOLI SI SURAT …--LATA& UDIT.

Bolşevism şi comunism. Blocada ceauşistã

Bolşevism şi comunism. Blocada ceauşistã




Comunismul nostru a fost unul în care nu se traduceau NICIODATĂ Korsch, Bloch, Kautsky, Benjamin, Adorno, mai nimic din materialismul valabil. Dejiştii şi ceauşiştii urau cultura comunistã. Era un comunism fãrã literaturã comunistã, un comunism de analfabeţi, de satrapi. Nu se edita nimic din marea literaturã filozoficã şi politicã de stânga; cu ţârâita, câte o antologie (Fromm, Habermas, Marcuse). Un bolşevism al estropierii. O emasculare intelectualã cu adevãrat maoistã, stalinistã. Comuniştii se simţeau între ei—intelectualii erau proscrişi. A fost marea palmã datã materialiştilor apuseni—sã nu fie publicaţi deloc tocmai în ţãrile zise comuniste.
Orice marxism inteligent era, pentru ceauşişti, prea independent, prea netutelat. Nu le trebuiau intelectuali, filozofi autentici.
Emanciparea de alienare, transformatã în ideologia cea mai şablonardã, şi în limbajul de lemn cel mai dezgustãtor şi imbecil. Psitacismul cel mai servil—pe post de conştientizare şi eradicare a alienãrii. Bolşevismul nu a fost altceva—ci contrariul a ceea ce trebuise sã fie comunismul, şi marxismul ca filozofie criticã.

Atunci când chiaburii şi înavuţiţii, opincarii parveniţi, îmi predicã valorile evanghelice.

N—am avut interstiţiul social pentru rock, şi nici rãspicarea—cu toate cã, la 16—17 ani, am purtat tricou de rocker şi pãr lung, ondulat. Parcursul meu a fost de la OVERKILL, I. MAIDEN, METALLICA şi o culegere de grunge, la SLAYER, TIAMAT, SEPULTURA, nişte coveruri VENOM—ceea ce se gãsea pe casete pe atunci (’94), şi, mai târziu, M. D. BRIDE şi OBITUARY. (Nu cunosc alt ‘death din Florida’, însã acesta m—a încântat.) Recunosc cã îmi plãceau clasicii—ceea ce mã descalifica în faţa hârşiţilor. Altfel, nu numai cã nu încuraja nimic bun în mine—ci descuraja şi puţinul bun (priceasna spune: ‘Eu ştiu cã şi puţinul bun …’). N—am niciun fel de amintiri din trecutul meu de rocker (1 ½ ani, de la 15 ½ la 17 ani). Când am trecut la filozofie şi erudiţie, m—am dezinteresat de muzica aceasta. OBITUARY şi MASSACRA sunt singurele trupe de death pe care le—am ascultat cu plãcere. Însã eu n—am ajuns, n—am putut ajunge la muzica pentru cunoscãtori; altfel, e mai bine sã asculţi trupele omagiate de Metallica, decât pe Metallica. Însã am fost fan SLAYER şi al unui album KREATOR. Mã interesau numai agresivitatea dobitoacã şi negarea melodiei, obstinarea iconoclastã. Eram un mãrginit. Nu vedeam, nu vroiam dincolo de abraziune, de leziune, de ultragiere.
Am ratat, la vremea lor, P. LOST, AMORPHIS, ANATHEMA, M. ANGEL, şi toate concertele, care începuserã deja; n—aveam afabilitate.
Rock comestibil, rock neindigest, n—ascultam; alegeam, tendenţios, numai ceea ce era mai lezant, mai capabil sã indispunã. Nu alegeam rockul picant, echivoc ca violenţã—ci direct ceea ce era mai şocant.
La mine, rockul nu s—a aliat cu cultura, în adolescenţã, ci a însemnat negarea ei. Însemna negativismul meu decis.
Nici nu exprima sentimentul meu de viaţã—ci, dimpotrivã, aspiraţia mea cãtre anihilare.

Creştinismul ca religie gânditã de monahi şi de asceţi, de ritualişti şi sacramentalişti, mã intereseazã destul de puţin. Protestantismul oferã o alternativã.
Cã existã profunzime în creştinismul patristic, al Bisericilor apostolice, etc.? Bineînţeles—ca şi la Platon şi la discipolii sãi, ca şi în marile religii asiatice. Asta nu înseamnã cã nu existã tot atâta unilateralitate, prejudecatã, tendenţiozitate, devalorizare conştientã a existenţei. În acest sens, eu sunt anti—Newman.
Protestantismul e alternativa la religia monahilor şi a asceţilor. La religia nefirescului şi a silniciei.
În centrul real, nu imaginar, al Bisericii, se aflã laicii. Laicii nu sunt cãlugãri nerealizaţi. Din fapt marginal şi excepţional, monahismul a devenit foarte de timpuriu, în creştinismele apostolice de pretutindeni, normativ. Nu se poate contesta cã în foarte multe cazuri, încã şi azi, creştinismul monastic chiar spune ceea ce afirmã Nietzsche cã spune. Chiar e o spiritualitate pervertitã, a represiei, care sfârşeşte totdeauna prin a curãţi inclusiv ceea ce trebuia pãstrat. Nu mai e o echilibrare, ci un dezechilibru de sens contrar celui care trebuia contracarat.
Asceţii sunt oameni fãrã experienţa firescului şi a cotidianului; parabolele Lui Iisus nu erau despre esenieni, ci despre agricultori, etc..
Mã pronunţ pentru o laicitate deschisã, nefanatizatã; laicitatea nu e incompatibilã cu metafizica (v. Simmel). Altfel, mã intereseazã mai mult marile adevãruri ale religiei, decât ‘stilul ascetic creştin’.
Progresismul nu e o denaturare, ci o renaturare a creştinismului.
Altfel, socialismul, metafizica, literatura, cultura popularã, fac sã nu am atâta simpatie pentru bigoţi şi pentru creştinismul bigoţilor, pentru zorzoanele şi gablonzurile ‘creştinismului devoţional’; atac atâta coaja, fiindcã apreciez miezul. În formele lui istorice, tradiţionale şi convenţionale, creştinismul apostolic nici nu e pentru orice fire—ci de la unele firi cere o falsificare, o neautotransparenţã. O anume ipocrizie faţã de sine.

Playlistul de octombrie

Playlistul de octombrie






Ascult mereu un cocktail muzical alcãtuit din nouã cântece ale lui Mukesh, şapte Radiohead, nouã Bauhaus, trei Anathema, zece Gang Of Four, opt Killing Joke, trei Noisia, câte un Scanners, Jamaican Steel Band, Capoeira …, Sahilendra Singh, douã R. Ali Khan, şase duete Rafi& Lata, patru Lata, douã Usha, patru Ram K..

Dupã Mukesh şi restul muzicii indiene, am început, în prima marţi a lui oct., cu ceva Gang of Four, Radiohead, ceva Anathema (ordinea e cam aproximativã), apoi Killing Joke, e muzicã nescâlciatã de radiodifuzare.

Despre femeie, represie, semi—conştienţã

Despre femeie, represie, semi—conştienţã




Femeia e viul adus la desãvârşire; Biblia nareazã crearea femeii în mod distinct, aparte, ca pe o altã etapã a Creaţiei, ca şi cum specia umanã s—ar bifurca aici, iar femeia ar reprezenta o nouã specie. În logica Lui Dumnezeu, atât cât o putem desluşi, femeia e trans—umanul, e umanul adus la desãvârşire. E umanul perfectat.
Cuplul uman e biologic, nu cultural. Iar biologia e lucrarea Lui Dumnezeu, e ceva de la Dumnezeu, pe când cultura e lucrarea omului, adesea fãrã sau împotriva Lui Dumnezeu. Originea cuplului uman e biologicã, nu intelectualã. Biologia e de la Dumnezeu.
(Dincolo de posomorâtele restricţii ascetice ale creştinismului tradiţional, în parte prizonier al prejudecãţilor pãgâne, existã la monahi ca R. Noica sau Arhim. Teofil o înţelegere seninã a complementaritãţii fireşti.)

NT învaţã cã egoismul e criminal—nu e vorba de ‘dreptul meu’, ‘libertatea mea’. Pot hotãrî; însã dacã hotãrãsc egoist, mã osândesc, mã tai de la viaţã.

Plãcerea de a—ţi interzice, plãcerea represiei, e o plãcere alienatã, improprie.

A trãi semi—conşient.

Vaticanul II a fost efortul de a autentifica creştinismul. Agenţii reprimãrii îl detestã.

Nu se poate spune cã, adesea, creştinismul apostolic tradiţional n—a spus ceea ce afirmã Nietzsche cã ar fi spus.

Patriarhalismul creştin. Feministele extremiste nu—s mai penibile ca fanaticii, ca bigoţii, nu—s mai penibile decât creştinii extremişti. Feministele new—yorkeze sunt echivalentul lefebvriştilor. Maicile feministe sunt echivalentul tradiţionaliştilor.