Eseisticã
Eseurile bune nu sunt improvizaţii, fie ele şi scânteietoare, ci o expresie legitimã a gândirii critice, a inteligenţei literare. Şi nu mã refer la durata necesarã redactãrii, la cât îi ia scrierii, ci la fondul gândirii. Eseisticã se face numai cu subiecte gândite în adâncime. Eseistica dã voce nu unor impresii, ci unor experienţe. Un eseu poate sã fie redactat şi rapid—numai cu condiţia de a fi fost gândit cu adâncime. Eseurile nu sunt nişte bâiguieli. A încerca, spune Paleologu, are sensul de a testa, de a cunoaşte din proprie experienţã, de a avea experienţa a ceva.
Eseistica e, pentru mulţi cititori, corelatã cu bucuria—şi cu impresia de bucurie. În bucurie existã inteligenţã, existã gândire. Bucuria nu exclude inteligenţa, dimpotrivã; de aceea, expresie a bucuriei, eseistica e şi expresie a bucuriei de a gândi, de a înţelege. Din bucurie, inteligenţa nu are de ce sã fie absentã—nici gândirea. Sprinteneala, agerimea, cordialitatea, farmecul, ceea ce îi e atribuit eseisticii, nu are de ce sã excludã gândirea, nici de ce sã facã din eseuri o formã de ziaristicã superioarã. ‘Capricioase’, cum le cred unii, eseurile lui Montaigne sunt studii.
Existã inteligenţã în bucurie. Existã gândire şi adâncime în literatura bucuriei. Bucuria nu e superfluã, ci include gândirea, inteligenţa, adâncimea, valorile intelectualitãţii celei mai austere. Impresia de bucurie nu anuleazã realitatea inteligenţei eficiente. Eseistica oferã rezultate valabile ale gândirii, ale experienţei interpretate inteligent. ‘Gând scurt’, eseul poate sã fie şi un gând adânc. Simplitatea formei e înşelãtoare—iar gazetãria cu ifose nu e eseisticã. Condiţia preliminarã a eseului e sã fie ‘bine scris’; ceea ce nu e ‘scris bine’ nu poate sã aparţinã genului. Eseurile lui Montaigne nu sunt improvizaţii—aşa cum nu sunt nici gazetãrie. Într—un fel, ele au consacrat tiparul genului. Ele au arãtat cum se face eseisticã. Eseistica pretinde, de fapt, o bunã cunoaştere a subiectelor ei. Sunt lucruri spuse cu farmec, despre subiecte ştiute în adâncime. Nu la o primã inspecţie, fugarã, pasagerã. Altfel, e vorba de ziaristicã. Care culegeri de eseisticã scrise în sc. XX pot fi, oare, citite ca ‘Eseurile’, adicã ‘Încercãrile’, lui Montaigne? Dacã aş fi întrebat care mi se par cele mai bune culegeri de eseisticã ale sc. XX, înţelegând prin eseisticã şi articolele, gazetãria câteodatã, aş desemna câteva cãrţi: una a lui Tresmontant, ca fiind cea mai bunã, şi altele de Simmel, Gracq, Ralea şi Eliade. Dintre aceşti câţiva autori, evreul berlinez îşi trãise douã treimi din viaţã în sc. XIX.
vineri, 18 martie 2011
Despre Sfinţii Grigore al Tesalonicului şi Marcu al Efesului
Despre Sfinţii Grigore al Tesalonicului şi Marcu al Efesului
Se face mare caz de neacceptarea iniţialã a palamismului, însã cam aceeaşi soartã a avut—o şi tomismul, iar scotismul a fost nume de ocarã. Noutãţii nu îi e uşor sã rãzbeascã, sã se impunã. Ostilitatea aceasta iniţialã nu pledeazã împotriva adevãrului unei teorii; e adevãrat cã, în cazul şcolilor teologice occidentale, puterea politicã nu a jucat niciun rol. ‘Tradiţionaliştii’ din Biserica bizantinã s—au opus palamismului—însã şi tradiţionaliştii din Apus s—au împotrivit tomismului—şi, în general, scolasticii. Newman a înfruntat şi el adversitatea furioasã. Poate cã Sf. Grigore al Tesalonicului a fost antipatizat—la fel a fost şi Sf. Juan, care n—a fost mai puţin prigonit; dacã a displãcut ca om, la fel i s—a întâmplat lui Newman, de ex., perceput ca posac şi posomorât. Împotrivirea nu e un indiciu de falsitate. Existã sfinţi care au displãcut, ca oameni, unora, care nu au plãcut, nu ştiau sã placã. L—au încolţit pe Sf. Grigore—însã şi pe Sf. Juan. Vitregiţi şi ostracizaţi au fost destui sfinţi şi doctrine. Sofiologia, înţeleasã ca o continuare a palamismului, a fost şi ea calomniatã.
Sofiologia chiar a fructificat intuiţiile cele mai adânci ale palamismului.
Nu sunt de acord cu portretizarea Sf. Marcu al Efesului ca isteric, ca pricinaş, ca scandalagiu teologic, ca şi cusurgiu, ca adversar al pãcii şi calomniator al Apusului; Sf. Marcu al Efesului ducea lupta în plan teologic, însã acţiunile lui corespundeau unei intuiţii pe care practica a confirmat—o întrucâtva: denaturarea facţiunilor unioniste, trãdarea nemãrturisitã, simţitã şi efectuatã, chiar dacã nu pusã în formule. Diatribele lui erau corecte în fond, chiar dacã tendenţioase şi necivilizate în formã. Simţirea nu l—a înşelat, aşa cum în mod corect i—a repugnat necinstea unei uniri diplomatice.
Relaţia întortocheatã a Sf. Grigore Dialogul cu grecitatea: a fost nunţiu la Constantinopol, a bizantinizat Missa, a importat cântarea grecilor, culegerea lui de legende monastice a fost apreciatã de rãsãriteni, care apreciau credulitatea şi bigotismul denotate; nu a învãţat greacã, îi displãceau grecii, a avut ciocnirea aprigã cu Sf. Ioan cel Postitor, pe care se crede cã îl şi cunoscuse. Obiceiurile liturgice ale grecilor îi fãcuserã o impresie puternicã—şi, poate, şi suflul acela de bigotism oriental.
Cine chiar are religia (Arhim. Teofil, Pãr. K. Rahner, Pãr. Teilhard) îşi poate îngãdui o anume reticenţã faţã de instituţie—existã, vreau sã spun, o asigurare lãuntricã, un simţ exersat. Asta îi permitea Arhim. Teofil o anume distanţare faţã de poziţiile oficiale, o punere în paranteze a ‘oficialului’, o lipsã a zelului—zelotismul aratã incertitudine şi extrinsecism. Zelotismul e o formã de panicã. Cei exersaţi percep straturile Bisericii, existenţa de straturi. Asta, pentru cã astfel de oameni ajung sã porneascã de la religie, de la ceea ce e lãuntric—nu de la instituţie, cu care menţin relaţia, fãrã a se identifica.
Tabelul
Tabelul
Atitudinea marilor cititori e una inteligent şi decis empiricã; o sã vedem în ce fel. Criteriul e absoluta sinceritate faţã de experienţã. Cine nu are francheţea experienţei şi limpezimea înţelegerii, eşueazã. Se poate învãţa de la marii cititori, de la aceia cu adevãrat experimentaţi şi care au deprinderea lecturii. Mã gândesc câteodatã la Gracq, care, dupã—amiezele, se plimba pe malul Loarei, mânca puţin, apoi citea câteva pagini de Stendhal. Pentru acest cititor, cãrţile care îl interesau contau mai mult decât autorii lor; autorii, avea el sã o spunã, sunt, pânã la urmã, o abstracţie, un întreg ideal, neîntrunit în actul lecturii—cu excepţia romancierilor, puţini, care ajung sã se identifice cu o singurã carte—ca reformatorii din sc. XX ai romanului.
Plimbarea şi cãlãtoria. La Gracq, geografia e reprezentarea savantã şi competentã a unor deprinderi şi bucurii personale—plimbarea, când era vorba despre malul Loarei, de strãzile oraşului, de oraşul sãu, de Franţa—şi cãlãtoria, când e vorba de ţãri, de Europa şi de lume. Proza lui geograficã ţine de poezie, de poem—nu de sãlcia pedagogie. Stilul şi peisajul—în ambele, Gracq gusta, aprecia substanţa inefabilã. Lui Gracq îi plãceau sporturile, plimbarea, cãlãtoria—existenţa deschisã, robustã şi dinamicã. Nu ştiu dacã ‘Herne’ nu l—au înscris ca pe unul dintre ciclişti, dintre cãlãtorii pe bicicletã. Gracq avea aceastã tonicitate. În sporturi, importantã e nu performanţa, ci strãdania—asta o înţeleg mai toţi cei care reuşesc sã se bucure de sporturi. Îmi amintesc cã lui Gracq îi plãcea sã se plimbe—pe malul Loarei, pe strãzile oraşului sãu, prin Franţa şi prin Europa, prin lume. Latura aceasta a existenţei lui de celibatar şi de solitar e ilustratã şi literar. A dat o prestigioasã prozã a plimbãrilor. Se plimba şi cãlãtorea; gusta mobilitatea, îi plãceau sporturile, se plimba în oraş şi prin Franţa—cãlãtorea în Europa şi în lume.
Ca şi Nabokov, ca şi Gracq, ca şi Paleologu, ca şi Stevenson, Lang sau Quiller, ca Orwell, sunt un cititor care ‘merge pe cãrţi’—nu pe autori; cred în primatul izbânzii individuale, al cãrţii nespus de reuşite. Am fãcut o listã de cãrţi care pot sã fie recitite oricât, aşa cum îl citea Gracq pe Stendhal, cu nesaţ şi fãrã a osteni, fãrã rãgaz, în dupã—amiezele în care se plimba pe malul Loarei şi gusta ceva, şi care simbolizeazã mai mult decât cuprinde efectiv—multe alte cãrţi, la fel de semnificative. Aşadar, tabelul semnificã şi vastitatea literaturii eligibile. Dealtfel, nici nu cuprinde poezia, eseistica, teologia, patristica—şi numai câte un dramaturg şi un filozof. Ea mai vrea sã sugereze şi cã restul vieţii abia dacã mi—ar ajunge sã citesc fiecare din aceste scrieri de 20 de ori—mai puţin decât citise Taine romanele lui Stendhal. Un stendhalian l—a abolit şi negat pe celãlalt—Chartier, pe Taine. Viaţa e scurtã, raportatã la vastitatea recitibilului. Unele scrieri alese de mine sunt, ce—i drept, ceva mai scurte; altele, însã, sunt în mai multe vols.. De unii autori, se puteau alege mai multe scrieri. Gracq mai ştia şi scrieri odihnitoare, scrieri care odihnesc mintea—ca nuvela lui Nerval sau un scurt roman de Tolstoi, la care recurgea din când în când.
Gracq, Stevenson ştiau cã se pot alege şi câte mai multe romane ale unui scriitor—Gracq alegea patru romane ale lui Balzac, iar Stevenson, mai multe romane ale lui Scott.
Lista mea e mai degrabã anglofilã, ca tendinţã.
Ce importanţã are cã Updike a scris şi cãrţi proaste, de vreme ce şi Balzac a scris şi atâtea lucruri proaste? Calofilia flaubertianã nu e singura conduitã. Chiar şi Dna. Eliot are câteva lucruri discutabile, sau nu la nivelul a ceea ce a scris ea mai bun. A. alegea numai puţine lucruri de Dna. Sand. Un romancier de anvergurã scrie când mai bine, când mai prost—trierea, alegerea e necesarã. Se face nemãsurat de mult caz de câteva cãrţi mai proaste, zice—se, ale lui Updike; ce importanţã pot ele sã aibã? Sunt pleavã, zgurã. Se autoexclud. Nu trebuie fãcut atâta caz de ele. Odatã evaluate, pot sã şi fie omise. Aceasta e atitudinea empiricã de bun simţ. Pleava se anuleazã de la sine. Chixurile nici nu existã.
Paleologu a scris despre autorii inegali—Eliade şi Camil P..
Marii romancieri se întâmplã sã scrie şi romane nereuşite. Tolstoi n—a scris niciodatã vreun roman prost. Pe de altã parte, a scris şi puţine romane. Alţii, poate la fel de mari, au scris, pe rând, din cauze diferite, şi lucruri bune, şi lucruri proaste. Nu trebuie zãbovit cu gândul asupra acelora din urmã.
Aşa cum îşi oferea Gracq, zilnic, paginile lui Stendhal—fãrã a le banaliza.
46.
Atitudinea marilor cititori e una inteligent şi decis empiricã; o sã vedem în ce fel. Criteriul e absoluta sinceritate faţã de experienţã. Cine nu are francheţea experienţei şi limpezimea înţelegerii, eşueazã. Se poate învãţa de la marii cititori, de la aceia cu adevãrat experimentaţi şi care au deprinderea lecturii. Mã gândesc câteodatã la Gracq, care, dupã—amiezele, se plimba pe malul Loarei, mânca puţin, apoi citea câteva pagini de Stendhal. Pentru acest cititor, cãrţile care îl interesau contau mai mult decât autorii lor; autorii, avea el sã o spunã, sunt, pânã la urmã, o abstracţie, un întreg ideal, neîntrunit în actul lecturii—cu excepţia romancierilor, puţini, care ajung sã se identifice cu o singurã carte—ca reformatorii din sc. XX ai romanului.
Plimbarea şi cãlãtoria. La Gracq, geografia e reprezentarea savantã şi competentã a unor deprinderi şi bucurii personale—plimbarea, când era vorba despre malul Loarei, de strãzile oraşului, de oraşul sãu, de Franţa—şi cãlãtoria, când e vorba de ţãri, de Europa şi de lume. Proza lui geograficã ţine de poezie, de poem—nu de sãlcia pedagogie. Stilul şi peisajul—în ambele, Gracq gusta, aprecia substanţa inefabilã. Lui Gracq îi plãceau sporturile, plimbarea, cãlãtoria—existenţa deschisã, robustã şi dinamicã. Nu ştiu dacã ‘Herne’ nu l—au înscris ca pe unul dintre ciclişti, dintre cãlãtorii pe bicicletã. Gracq avea aceastã tonicitate. În sporturi, importantã e nu performanţa, ci strãdania—asta o înţeleg mai toţi cei care reuşesc sã se bucure de sporturi. Îmi amintesc cã lui Gracq îi plãcea sã se plimbe—pe malul Loarei, pe strãzile oraşului sãu, prin Franţa şi prin Europa, prin lume. Latura aceasta a existenţei lui de celibatar şi de solitar e ilustratã şi literar. A dat o prestigioasã prozã a plimbãrilor. Se plimba şi cãlãtorea; gusta mobilitatea, îi plãceau sporturile, se plimba în oraş şi prin Franţa—cãlãtorea în Europa şi în lume.
Ca şi Nabokov, ca şi Gracq, ca şi Paleologu, ca şi Stevenson, Lang sau Quiller, ca Orwell, sunt un cititor care ‘merge pe cãrţi’—nu pe autori; cred în primatul izbânzii individuale, al cãrţii nespus de reuşite. Am fãcut o listã de cãrţi care pot sã fie recitite oricât, aşa cum îl citea Gracq pe Stendhal, cu nesaţ şi fãrã a osteni, fãrã rãgaz, în dupã—amiezele în care se plimba pe malul Loarei şi gusta ceva, şi care simbolizeazã mai mult decât cuprinde efectiv—multe alte cãrţi, la fel de semnificative. Aşadar, tabelul semnificã şi vastitatea literaturii eligibile. Dealtfel, nici nu cuprinde poezia, eseistica, teologia, patristica—şi numai câte un dramaturg şi un filozof. Ea mai vrea sã sugereze şi cã restul vieţii abia dacã mi—ar ajunge sã citesc fiecare din aceste scrieri de 20 de ori—mai puţin decât citise Taine romanele lui Stendhal. Un stendhalian l—a abolit şi negat pe celãlalt—Chartier, pe Taine. Viaţa e scurtã, raportatã la vastitatea recitibilului. Unele scrieri alese de mine sunt, ce—i drept, ceva mai scurte; altele, însã, sunt în mai multe vols.. De unii autori, se puteau alege mai multe scrieri. Gracq mai ştia şi scrieri odihnitoare, scrieri care odihnesc mintea—ca nuvela lui Nerval sau un scurt roman de Tolstoi, la care recurgea din când în când.
Gracq, Stevenson ştiau cã se pot alege şi câte mai multe romane ale unui scriitor—Gracq alegea patru romane ale lui Balzac, iar Stevenson, mai multe romane ale lui Scott.
Lista mea e mai degrabã anglofilã, ca tendinţã.
Ce importanţã are cã Updike a scris şi cãrţi proaste, de vreme ce şi Balzac a scris şi atâtea lucruri proaste? Calofilia flaubertianã nu e singura conduitã. Chiar şi Dna. Eliot are câteva lucruri discutabile, sau nu la nivelul a ceea ce a scris ea mai bun. A. alegea numai puţine lucruri de Dna. Sand. Un romancier de anvergurã scrie când mai bine, când mai prost—trierea, alegerea e necesarã. Se face nemãsurat de mult caz de câteva cãrţi mai proaste, zice—se, ale lui Updike; ce importanţã pot ele sã aibã? Sunt pleavã, zgurã. Se autoexclud. Nu trebuie fãcut atâta caz de ele. Odatã evaluate, pot sã şi fie omise. Aceasta e atitudinea empiricã de bun simţ. Pleava se anuleazã de la sine. Chixurile nici nu existã.
Paleologu a scris despre autorii inegali—Eliade şi Camil P..
Marii romancieri se întâmplã sã scrie şi romane nereuşite. Tolstoi n—a scris niciodatã vreun roman prost. Pe de altã parte, a scris şi puţine romane. Alţii, poate la fel de mari, au scris, pe rând, din cauze diferite, şi lucruri bune, şi lucruri proaste. Nu trebuie zãbovit cu gândul asupra acelora din urmã.
Aşa cum îşi oferea Gracq, zilnic, paginile lui Stendhal—fãrã a le banaliza.
46.
Vârste şi lecturi
Vârste şi lecturi
De ce, oare, reciteşti? Reciteşti mai degrabã ‘pentru altceva’—decât pentru acelaşi lucru—e o experienţã, mai degrabã decât o reiterare. Nu citeşti ca sã cauţi/ gãseşti ‘acelaşi’. Nu e vorba de regãsirea unei plãceri ştiute.
De copil, îmi plãceau cãrţile bine scrise—un stil cursiv, neartificial, întrucâtva convenţional. Chiar dacã vor fi existat—şi e probabil cã existau—nu prindeam semitonurile.
Existã gusturi literare la care nu rãmâi, şi care definesc mai degrabã un moment psihologic, sau psihofizic, decât o alegere de artã—e numai ceva de moment, ceva pasager—nu rãmâi la ele, le depãşeşti, treci de ele. În adolescenţã, îmi plãceau scriitori ca Maugham, Kessel, Cronin. Îmi plãceau ‘Leul’, ‘Gran Canaria’ şi nuvelele lui Maugham. Poate cã erau ceva pe înţelesul unui adolescent. Gustul pentru Şestov şi Unamuno n—a trecut de 17 ani—iar de Berdiaev m—am scârbit, irevocabil cred, la 18 ani. Aceştia trei mi—au devenit, vai, nu indiferenţi—ci de—a dreptul antipatici. Am citit cinci cãrţi ale lui Berdiaev, şi numai una—întâia cititã—mi—a plãcut. La 17 ani, am realizat cã de la Unamuno îmi plãceau numai citatele; totuşi, am citit cinci cãrţi ale lui—douã eseuri, un roman, douã vols. de nuvele. Aceşti trei eseişti antebelici nu erau ceva mai semnificativ decât Cronin, Kessel şi Maugham. Mi—a displãcut, la 16 ani, sã recitesc policierul care mã fascinase la 10 ani. La fel se întâmplase, la 14 ani, cu un alt policier, care îmi plãcuse mult la 11 ani. Reciteşti—şi nu mai gãseşti nimic. În adolescenţã, experienţa mea a fost cã recitirea e zadarnicã, şi nici n—am încercat cu cãrţi care mã fermecaserã—ca ‘Preludiul Fundaţiei’. E adevãrat cã, recitind, eu doream sã regãsesc acelaşi lucru, sã aflu tot ceea ce aflasem—ceea ce deja ştiam.
Alţi autori care îmi plãcuserã cãtre sfârşitul copilãriei sunt Wickert şi Delblanc. Ambii, ceva mai literari decât Kessel, Cronin şi Maugham—dintr—o ligã superioarã. Poate cã citeam cam la întâmplare—însã nu greşeam. Maugham îmi fusese recomandat în familie—cartea lui Kessel mã ispitise, mã tentase—la Delblanc am ajuns din întâmplare—Wickert ne fusese recomandat la şcoalã, romanul lui se numea ‘Templul pãrãsit’, sau aşa ceva, era un SF grotesc, despre o cãlãtorie în timp, în vremea romanilor, cãlãtorul era o namilã hirsutã, un zdrahon—Cronin mi—a plãcut spontan, cred. Cronin, Kessel, Delblanc şi Wickert mi—au fãcut o impresie puternicã; stilul nuvelelor lui Maugham mi—a plãcut, când aveam 16 ani, aşa cum altora le place Beyle—îl înţeleg pe Teachout.
Pânã la urmã, asta şi înseamnã Maugham, literar—un Beyle sau un Kipling pentru coafeze, mai îngãlat.
Mama admira o tripletã evreiascã—Maurois, Zweig şi Feuchtwanger. Ultimii doi mi s—au pãrut indigeşti; întâiul—vag antipatic.
Cine, vãzând vreun roman al unui scandinav, de ex., nu îşi spune cã acea carte putuse sã fie ca ‘Dna. Bovary’ sau ‘Mãnãstirea din Parma’—sau ‘Karenina’? Cã cine se îmbarcã la scrierea unui roman, are şansa de a fi ca unul dintre cei mai mari? Acest gând l—am avut întâia datã la 26 de ani, dinaintea unui raft din locuinţa mea, unde grupasem câteva romane istorice şi de aventuri, autohtone—când mi—am spus cã fiecare dintre acei prozatori avusese şansa sã fie Dumas—cã, odatã întrunite cel puţin condiţiile publicãrii, putuse sã fie Dumas—sau, putuse încerca sã fie Dumas. Scrierea unui roman e o astfel de ocazie, o asemenea şansã—de a fi Dumas, sau Beyle—de a scrie ‘Dna. Bovary’, sau ‘Raţiune şi simţire’. E o şansã—o ocazie. Cârpacii trec pe lângã ea; adesea, trec pe lângã ea şi cei mai rãsãriţi. Nu e deajuns sã vrei—şi, cu atât mai puţin, numai sã intenţionezi, sã plãnuieşti. Existã un soi de diptice romaneşti care îl amintesc pe Ianus. Beyle, Flaubert şi Camil P. sunt autorii unor astfel de diptice—Ianus. (În altã ordine de idei, Paleologu era predispus sã noteze inegalitatea marilor scriitori—o remarcã la Camil P., la Eliade—chiar şi la Sadoveanu—şi la Noica.) Sã revenim la dipticele—Ianus. Ele caracterizeazã scrisul câtorva mari romancieri—fie ei calofili ca Flaubert, cârpaci neglijenţi ca Beyle, sau ambiţioşi veleitari, însã inegali, devoraţi de ambiţie, în felul lui Camil P.. Aceste diptice forţeazã alegerea, pronunţarea pentru una dintre ipostaze. Paleologu nota cã admiratorii lui Beyle sunt nevoiţi sã aleagã unul dintre cele douã mari romane—la fel ca aceia ai lui Camil P.—şi la fel, o spune Gracq, ca aceia ai lui Flaubert.
Remarque, Maugham, Zweig, Feuchtwanger, Maurois reprezentau orizontul cultural al mamei mele.
În literaturã, e de cãutat numai originalitatea inteligentã şi plinã de farmec, autenticã, neepatantã. Aşa fuseserã Zarifopol, Ralea, Arghezi—originali în acest mod.
De ce, oare, reciteşti? Reciteşti mai degrabã ‘pentru altceva’—decât pentru acelaşi lucru—e o experienţã, mai degrabã decât o reiterare. Nu citeşti ca sã cauţi/ gãseşti ‘acelaşi’. Nu e vorba de regãsirea unei plãceri ştiute.
De copil, îmi plãceau cãrţile bine scrise—un stil cursiv, neartificial, întrucâtva convenţional. Chiar dacã vor fi existat—şi e probabil cã existau—nu prindeam semitonurile.
Existã gusturi literare la care nu rãmâi, şi care definesc mai degrabã un moment psihologic, sau psihofizic, decât o alegere de artã—e numai ceva de moment, ceva pasager—nu rãmâi la ele, le depãşeşti, treci de ele. În adolescenţã, îmi plãceau scriitori ca Maugham, Kessel, Cronin. Îmi plãceau ‘Leul’, ‘Gran Canaria’ şi nuvelele lui Maugham. Poate cã erau ceva pe înţelesul unui adolescent. Gustul pentru Şestov şi Unamuno n—a trecut de 17 ani—iar de Berdiaev m—am scârbit, irevocabil cred, la 18 ani. Aceştia trei mi—au devenit, vai, nu indiferenţi—ci de—a dreptul antipatici. Am citit cinci cãrţi ale lui Berdiaev, şi numai una—întâia cititã—mi—a plãcut. La 17 ani, am realizat cã de la Unamuno îmi plãceau numai citatele; totuşi, am citit cinci cãrţi ale lui—douã eseuri, un roman, douã vols. de nuvele. Aceşti trei eseişti antebelici nu erau ceva mai semnificativ decât Cronin, Kessel şi Maugham. Mi—a displãcut, la 16 ani, sã recitesc policierul care mã fascinase la 10 ani. La fel se întâmplase, la 14 ani, cu un alt policier, care îmi plãcuse mult la 11 ani. Reciteşti—şi nu mai gãseşti nimic. În adolescenţã, experienţa mea a fost cã recitirea e zadarnicã, şi nici n—am încercat cu cãrţi care mã fermecaserã—ca ‘Preludiul Fundaţiei’. E adevãrat cã, recitind, eu doream sã regãsesc acelaşi lucru, sã aflu tot ceea ce aflasem—ceea ce deja ştiam.
Alţi autori care îmi plãcuserã cãtre sfârşitul copilãriei sunt Wickert şi Delblanc. Ambii, ceva mai literari decât Kessel, Cronin şi Maugham—dintr—o ligã superioarã. Poate cã citeam cam la întâmplare—însã nu greşeam. Maugham îmi fusese recomandat în familie—cartea lui Kessel mã ispitise, mã tentase—la Delblanc am ajuns din întâmplare—Wickert ne fusese recomandat la şcoalã, romanul lui se numea ‘Templul pãrãsit’, sau aşa ceva, era un SF grotesc, despre o cãlãtorie în timp, în vremea romanilor, cãlãtorul era o namilã hirsutã, un zdrahon—Cronin mi—a plãcut spontan, cred. Cronin, Kessel, Delblanc şi Wickert mi—au fãcut o impresie puternicã; stilul nuvelelor lui Maugham mi—a plãcut, când aveam 16 ani, aşa cum altora le place Beyle—îl înţeleg pe Teachout.
Pânã la urmã, asta şi înseamnã Maugham, literar—un Beyle sau un Kipling pentru coafeze, mai îngãlat.
Mama admira o tripletã evreiascã—Maurois, Zweig şi Feuchtwanger. Ultimii doi mi s—au pãrut indigeşti; întâiul—vag antipatic.
Cine, vãzând vreun roman al unui scandinav, de ex., nu îşi spune cã acea carte putuse sã fie ca ‘Dna. Bovary’ sau ‘Mãnãstirea din Parma’—sau ‘Karenina’? Cã cine se îmbarcã la scrierea unui roman, are şansa de a fi ca unul dintre cei mai mari? Acest gând l—am avut întâia datã la 26 de ani, dinaintea unui raft din locuinţa mea, unde grupasem câteva romane istorice şi de aventuri, autohtone—când mi—am spus cã fiecare dintre acei prozatori avusese şansa sã fie Dumas—cã, odatã întrunite cel puţin condiţiile publicãrii, putuse sã fie Dumas—sau, putuse încerca sã fie Dumas. Scrierea unui roman e o astfel de ocazie, o asemenea şansã—de a fi Dumas, sau Beyle—de a scrie ‘Dna. Bovary’, sau ‘Raţiune şi simţire’. E o şansã—o ocazie. Cârpacii trec pe lângã ea; adesea, trec pe lângã ea şi cei mai rãsãriţi. Nu e deajuns sã vrei—şi, cu atât mai puţin, numai sã intenţionezi, sã plãnuieşti. Existã un soi de diptice romaneşti care îl amintesc pe Ianus. Beyle, Flaubert şi Camil P. sunt autorii unor astfel de diptice—Ianus. (În altã ordine de idei, Paleologu era predispus sã noteze inegalitatea marilor scriitori—o remarcã la Camil P., la Eliade—chiar şi la Sadoveanu—şi la Noica.) Sã revenim la dipticele—Ianus. Ele caracterizeazã scrisul câtorva mari romancieri—fie ei calofili ca Flaubert, cârpaci neglijenţi ca Beyle, sau ambiţioşi veleitari, însã inegali, devoraţi de ambiţie, în felul lui Camil P.. Aceste diptice forţeazã alegerea, pronunţarea pentru una dintre ipostaze. Paleologu nota cã admiratorii lui Beyle sunt nevoiţi sã aleagã unul dintre cele douã mari romane—la fel ca aceia ai lui Camil P.—şi la fel, o spune Gracq, ca aceia ai lui Flaubert.
Remarque, Maugham, Zweig, Feuchtwanger, Maurois reprezentau orizontul cultural al mamei mele.
În literaturã, e de cãutat numai originalitatea inteligentã şi plinã de farmec, autenticã, neepatantã. Aşa fuseserã Zarifopol, Ralea, Arghezi—originali în acest mod.
joi, 24 februarie 2011
Revenirea la esenţial
Revenirea la esenţial
Caracteristica catolicismului apusean în sc. XX a fost apelul la esenţial, tentativa de a regândi premisele fundamentale ale credinţei creştine. Ce a fãcut nu numai justificabil, ci şi necesar, şi chiar imperativ, acest apel? Tripla revoluţie survenitã: biblisticã, biologicã şi cosmologicã—descoperirea acestei întreite ordini istorice. Existã o istorie a devenirii vieţii. Existã o istorie a transformãrilor cosmice. Existã o istorie a redactãrii Bibliei, şi o devenire a Tradiţiei. Aportul ştiinţific în aceste trei domenii ale cunoaşterii a fost ceva fãrã precedent în istoria culturii; ceva de naturã sã punã în discuţie ansamblul reprezentãrilor generale.
Biblia şi Tradiţia, speciile vii şi însuşi Cosmosul au o istorie. În cazul celui din urmã, e o istorie unidirecţionalã, care curge într—un singur sens. Teologia, reprezentarea teologicã trebuiau în cele din urmã confruntate cu rezultatele acestei întreite revoluţii. Istoria Bibliei (şi a Tradiţiei), a naturii însufleţite şi a cosmosului, a lumii fizice, sunt descoperiri de naturã sã cearã regândirea abordãrii teologice a realului. Iatã de unde ideea cã predania, cateheza şi doctrina credinţei trebuie regândite ţinând seama de aceste noi reprezentãri generale. Au fost descoperite transformarea, istoria, evoluţia (adicã transformarea cu sens).
Într—o lume dinamicã, şi perceputã ca dinamicã, esenţialul e detaşabil de secundar, de local, de particular. Cum de esenţialul ar fi posibil uneori în coexistenţa sa cu secundarul, iar alteori în puritatea sa? Se presupune cã acumularea balastului a fost favorizatã de lipsa conştiinţei istorice şi a simţului critic aferent; vremurile anistorizante favorizeazã acumularea lestului. Balastul s—a acumulat, fiindcã nimeni nu se gândea la geneza acestui balast. Intenţia bunã nu e acelaşi lucru cu intenţia criticã. Placiditatea face balastul posibil. Intuiţia şi strãdania cãtre desluşirea unei gândiri comune tuturor epocilor Bisericii ar avea ca rezultat accesul la ceea ce îi e esenţial învãţãturii creştine—dincolo de particularisme, nãzuind spre forma cea mai directã şi degajatã de circumstanţe şi expresii prea particulare sau motivate local ori istoric.
Aşadar, nu e vorba numai despre trecerea de la particularisme, la esenţial; în aceastã direcţie, cele mai vechi mãrturii creştine nu sunt fãrã determinãrile lor istorice, aparţin şi ele unei istorii, fac parte dintr—un întreg istoric, nu scapã istoriei, nu sunt expresii atemporale, dinafara istoriei, iar expresia adevãrurilor comune, pentru vremea noastrã, ar cere şi ea recurgerea la alte veşminte determinate istoric—din determinarea istoricã nu se poate ieşi, ea nu poate fi abolitã. Însã e vorba despre faptul cã Biblia, Tradiţia, lumea vie şi Cosmosul nu sunt fãrã istorie—iar aceastea sunt adevãruri descoperite, pentru prima datã în istorie, abia recent—de unde decurge ineditul vremii noastre. Tradiţionaliştii neagã cã Biblia ar avea istoria relatatã de biblisticã, şi cã Tradiţia ar avea istoria naratã de istoria dogmelor, şi cã lumea vie ar avea istoria povestitã de paleontologie, şi chiar şi despre Cosmos, neagã cã ar avea istoria descrisã de cosmologie—substituindu—i cosmogonia mitologicã, sau rãmânând la aceasta ca la o teorie fizicã, şi nu simbolicã, a originii universului fizic. (În politicã vor prefera paseismul şi medievalismul, idealizarea trecutului.)
Existã un esenţialism istoric (şi istoricist), care, în linii mari, preferã simplul, elaboratului, şi un esenţialism intuitiv şi reflexiv, al strãdaniei conştiente de a desluşi ceea ce e caracteristic creştinismului, ceea ce corespunde unui adevãr rezultat din analiza semnificaţiilor. Ce sens, ce înţeles au afirmaţiile creştinismului—pentru omul de azi, şi nu numai? Aceste esenţialisme tind sã vorbeascã omului de azi, însã şi sã circumscrie determinãrile istorice, conjuncturalul.
Existã o documentare istoricã a esenţialului (ca în apelurile medievale la creştinismul anterior, primitiv; ca în apelul reformatorilor protestanţi la întâia Tradiţie a Bisericii, la cele mai vechi şi generale mãrturii; ca în apelul ‘Noilor teologi’ şi ai reformatorilor Missei la antichitate, etc.), şi o intuiţie a sa.
Drept esenţial e reprezentat deopotrivã ceea ce e cel mai vechi (ca fiind cel mai necorupt, cel mai apropiat de sursã—criteriu adesea înşelãtor, întrucât înţelegerea are un progres, iar cele mai vechi manuale de chimie sunt venerabile, e drept, însã nu şi ‘mai adevãrate’ decât acelea care le—au urmat), cât şi rezultatul strãdaniei de a elucida, în nume propriu, ceea ce corespunde cel mai bine datelor Revelaţiei.
Caracteristica catolicismului apusean în sc. XX a fost apelul la esenţial, tentativa de a regândi premisele fundamentale ale credinţei creştine. Ce a fãcut nu numai justificabil, ci şi necesar, şi chiar imperativ, acest apel? Tripla revoluţie survenitã: biblisticã, biologicã şi cosmologicã—descoperirea acestei întreite ordini istorice. Existã o istorie a devenirii vieţii. Existã o istorie a transformãrilor cosmice. Existã o istorie a redactãrii Bibliei, şi o devenire a Tradiţiei. Aportul ştiinţific în aceste trei domenii ale cunoaşterii a fost ceva fãrã precedent în istoria culturii; ceva de naturã sã punã în discuţie ansamblul reprezentãrilor generale.
Biblia şi Tradiţia, speciile vii şi însuşi Cosmosul au o istorie. În cazul celui din urmã, e o istorie unidirecţionalã, care curge într—un singur sens. Teologia, reprezentarea teologicã trebuiau în cele din urmã confruntate cu rezultatele acestei întreite revoluţii. Istoria Bibliei (şi a Tradiţiei), a naturii însufleţite şi a cosmosului, a lumii fizice, sunt descoperiri de naturã sã cearã regândirea abordãrii teologice a realului. Iatã de unde ideea cã predania, cateheza şi doctrina credinţei trebuie regândite ţinând seama de aceste noi reprezentãri generale. Au fost descoperite transformarea, istoria, evoluţia (adicã transformarea cu sens).
Într—o lume dinamicã, şi perceputã ca dinamicã, esenţialul e detaşabil de secundar, de local, de particular. Cum de esenţialul ar fi posibil uneori în coexistenţa sa cu secundarul, iar alteori în puritatea sa? Se presupune cã acumularea balastului a fost favorizatã de lipsa conştiinţei istorice şi a simţului critic aferent; vremurile anistorizante favorizeazã acumularea lestului. Balastul s—a acumulat, fiindcã nimeni nu se gândea la geneza acestui balast. Intenţia bunã nu e acelaşi lucru cu intenţia criticã. Placiditatea face balastul posibil. Intuiţia şi strãdania cãtre desluşirea unei gândiri comune tuturor epocilor Bisericii ar avea ca rezultat accesul la ceea ce îi e esenţial învãţãturii creştine—dincolo de particularisme, nãzuind spre forma cea mai directã şi degajatã de circumstanţe şi expresii prea particulare sau motivate local ori istoric.
Aşadar, nu e vorba numai despre trecerea de la particularisme, la esenţial; în aceastã direcţie, cele mai vechi mãrturii creştine nu sunt fãrã determinãrile lor istorice, aparţin şi ele unei istorii, fac parte dintr—un întreg istoric, nu scapã istoriei, nu sunt expresii atemporale, dinafara istoriei, iar expresia adevãrurilor comune, pentru vremea noastrã, ar cere şi ea recurgerea la alte veşminte determinate istoric—din determinarea istoricã nu se poate ieşi, ea nu poate fi abolitã. Însã e vorba despre faptul cã Biblia, Tradiţia, lumea vie şi Cosmosul nu sunt fãrã istorie—iar aceastea sunt adevãruri descoperite, pentru prima datã în istorie, abia recent—de unde decurge ineditul vremii noastre. Tradiţionaliştii neagã cã Biblia ar avea istoria relatatã de biblisticã, şi cã Tradiţia ar avea istoria naratã de istoria dogmelor, şi cã lumea vie ar avea istoria povestitã de paleontologie, şi chiar şi despre Cosmos, neagã cã ar avea istoria descrisã de cosmologie—substituindu—i cosmogonia mitologicã, sau rãmânând la aceasta ca la o teorie fizicã, şi nu simbolicã, a originii universului fizic. (În politicã vor prefera paseismul şi medievalismul, idealizarea trecutului.)
Existã un esenţialism istoric (şi istoricist), care, în linii mari, preferã simplul, elaboratului, şi un esenţialism intuitiv şi reflexiv, al strãdaniei conştiente de a desluşi ceea ce e caracteristic creştinismului, ceea ce corespunde unui adevãr rezultat din analiza semnificaţiilor. Ce sens, ce înţeles au afirmaţiile creştinismului—pentru omul de azi, şi nu numai? Aceste esenţialisme tind sã vorbeascã omului de azi, însã şi sã circumscrie determinãrile istorice, conjuncturalul.
Existã o documentare istoricã a esenţialului (ca în apelurile medievale la creştinismul anterior, primitiv; ca în apelul reformatorilor protestanţi la întâia Tradiţie a Bisericii, la cele mai vechi şi generale mãrturii; ca în apelul ‘Noilor teologi’ şi ai reformatorilor Missei la antichitate, etc.), şi o intuiţie a sa.
Drept esenţial e reprezentat deopotrivã ceea ce e cel mai vechi (ca fiind cel mai necorupt, cel mai apropiat de sursã—criteriu adesea înşelãtor, întrucât înţelegerea are un progres, iar cele mai vechi manuale de chimie sunt venerabile, e drept, însã nu şi ‘mai adevãrate’ decât acelea care le—au urmat), cât şi rezultatul strãdaniei de a elucida, în nume propriu, ceea ce corespunde cel mai bine datelor Revelaţiei.
Citindu—l pe Tresmontant
Citindu—l pe Tresmontant
Cãtre sfârşitul iernii acesteia, am reluat câteva cãrţi, în format electronic, ale metafizicianului francez Tresmontant, pe care îl privesc ca pe unul dintre cei patru maeştri ai mei (deopotrivã cu Gracq, Simmel şi cu scriitorul Philippide).
‘Chestiunea minunii în legãturã cu Evangheliile’ e o carte interesantã, şi care revizuieşte şi precizeazã câteva poziţii teologice ale autorului—Învierea, naşterea din Fecioarã; scrierea e din ’92, cãtre sfârşitul vieţii autorului, de unde şi însemnãtatea ei pentru trasarea concluziilor lui ultime. La el nu mai e vorba despre referinţe bibliografice—ci despre gândire—o licãrire nouã.
Tresmontant îl citeazã pe larg pe Duhem, cu ‘Sistemul lumii’, şi se referã, e drept cã în trecere, la analiza Crezurilor, a lui Möhler (carte despre care gândea cã a înnoit faţa teologiei); cu multã stimã e citatã şi ‘Fizicã şi microfizicã’ a lui de Broglie, interesantã pentru un scriitor care se interesa de ştiinţe ca metafizician. Tresmontant avea de recomandat teologi, filozofi, naturalişti, istorici şi filologi, biblişti, scriitori, autori modernişti şi scolastici. E interesant cã, în ‘Chestiunea minunii în legãturã cu Evangheliile’, Tresmontant mãrturiseşte deschis şi Învierea, şi naşterea din Fecioarã. Spune cã nu era necesar ca Mesia sã se fi nãscut din fecioarã, nu era aşteptat acest lucru—însã Iisus e mai mult decât numai Mesia, naşterea Lui întrece aşteptãrile. Credinţa nu restricţioneazã inteligenţa.
În creştinism, transformarea face posibilã noutatea radicalã.
Sc. XIX a însemnat triumful materialismului în ştiinţele naturii. Sc. XX n—a fãcut decât sã ia act de aceastã biruinţã.
Creştinismul se întemeiazã nu pe un mesaj, pe o învãţãturã, ci pe un fapt: Învierea.
Descartes ignora activitatea sistemului nervos—vegetativ şi de relaţie; refuza ideea unei ‘autonomii motrice’ a organismului, a unor ‘iniţiative’ organice.
Evangheliile sinoptice înfãţişeazã perspectiva galileanã—iar cea de—a patra Evanghelie, perspectiva ierusalimitanã. Iisus vãzut din Galilea, de pe drumurile Galileei—şi de la Ierusalim.
Cãtre sfârşitul iernii acesteia, am reluat câteva cãrţi, în format electronic, ale metafizicianului francez Tresmontant, pe care îl privesc ca pe unul dintre cei patru maeştri ai mei (deopotrivã cu Gracq, Simmel şi cu scriitorul Philippide).
‘Chestiunea minunii în legãturã cu Evangheliile’ e o carte interesantã, şi care revizuieşte şi precizeazã câteva poziţii teologice ale autorului—Învierea, naşterea din Fecioarã; scrierea e din ’92, cãtre sfârşitul vieţii autorului, de unde şi însemnãtatea ei pentru trasarea concluziilor lui ultime. La el nu mai e vorba despre referinţe bibliografice—ci despre gândire—o licãrire nouã.
Tresmontant îl citeazã pe larg pe Duhem, cu ‘Sistemul lumii’, şi se referã, e drept cã în trecere, la analiza Crezurilor, a lui Möhler (carte despre care gândea cã a înnoit faţa teologiei); cu multã stimã e citatã şi ‘Fizicã şi microfizicã’ a lui de Broglie, interesantã pentru un scriitor care se interesa de ştiinţe ca metafizician. Tresmontant avea de recomandat teologi, filozofi, naturalişti, istorici şi filologi, biblişti, scriitori, autori modernişti şi scolastici. E interesant cã, în ‘Chestiunea minunii în legãturã cu Evangheliile’, Tresmontant mãrturiseşte deschis şi Învierea, şi naşterea din Fecioarã. Spune cã nu era necesar ca Mesia sã se fi nãscut din fecioarã, nu era aşteptat acest lucru—însã Iisus e mai mult decât numai Mesia, naşterea Lui întrece aşteptãrile. Credinţa nu restricţioneazã inteligenţa.
În creştinism, transformarea face posibilã noutatea radicalã.
Sc. XIX a însemnat triumful materialismului în ştiinţele naturii. Sc. XX n—a fãcut decât sã ia act de aceastã biruinţã.
Creştinismul se întemeiazã nu pe un mesaj, pe o învãţãturã, ci pe un fapt: Învierea.
Descartes ignora activitatea sistemului nervos—vegetativ şi de relaţie; refuza ideea unei ‘autonomii motrice’ a organismului, a unor ‘iniţiative’ organice.
Evangheliile sinoptice înfãţişeazã perspectiva galileanã—iar cea de—a patra Evanghelie, perspectiva ierusalimitanã. Iisus vãzut din Galilea, de pe drumurile Galileei—şi de la Ierusalim.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)