Francheţea lui Léon Bloy e autentică, nesimulată, iar veselia lui e nestilizată, afectuoasă, directă, chiar ‘barbaria’ lui e nu arhaizantă, ci inteligenţa rafinamentului suprem, acela al adevărului literal, fără rabat, prin luciditatea veselă, nu a strepezirii sau ranchiunei. Bloy era contrariul a ceea ce cred unii; era literalist şi sobru, pentru că veselia lui, poantele lui indică identitatea adevărată a sacrului, coerenţa sacră a toate, aşa sunt lucrurile sfinte, percepute în complexitatea lor fenomenală, iar probitatea lui Léon Bloy a fost de a le simţi în mod consecvent, la el fenomenalul, evenimentele nu doar înseamnă, ci cuprind sacrul, sunt sacre, şi răspunsul lui afectiv e integral. Într-un anume sens, veselia lui oţelită e cu totul secundară, aproape un pretext, amuzament ocazional; ca atare, nu a rămas la obscenitate, la deriziune, la echivoc, la batjocură, deşi le recunoştea. ‘Bătrânul din munte’ e Hassan ibn al-Sabbâh, conducătorul şiit.
Bloy nu stilizează, ci e un naturalist creştin, adevăratul naturalist (cu toate că nu unicul) [1], prin percepţia verosimilă, literală, integrală, exprimată sincer; a ştiut să admire o capodoperă naturalistă, şi să îşi recunoască fericirea de a o citi; însă nu prin sensibilitatea lui e universal, cum nimeni nu e. I se întâmpla să se definească drept ‘saltimbanc sonor’ şi un leneş. Veselia lui e amară pentru că e foarte umană. Fastul lui literar nu e deloc livresc. Şi chiar blasfemia lui ocazională pare afectuoasă, dezamorsată şi tandră, întrucâtva ca blasfemia medievalilor.
În iunie 1892 scria în jurnal ‘această lege riguroasă: Scriptura e absolut ininteligibilă dacă se uită faptul că Dumnezeu nu vorbeşte niciodată decât despre sine însuşi’. Ideea e de o justeţe infinită, dacă ghicim natura relaţiei lui Dumnezeu cu existentul, cu mundanul.
Tot în iunie 1892 citea ‘La Débâcle’ (‘această carte extraordinară’), romanul de război publicat în acel an şi penultimul din ‘Istoria naturală şi socială …’, şi avea cinstea de a admira ceea ce se cuvine.
În iulie 1892 îi explica soţiei un verset din 2 Macabei 7: consolabitur in nobis (dicentes Dominus Deus aspiciat veritatem et consolabitur in nobis …), ἐφ’ ἡμῖν παρακαλεῖται.
Louise Petel e menţionată frecvent în jurnal.
Într-o evocare, ‘După o jumătate de veac’, Jeanne Termier scria că tatăl ei ştia ‘pe de rost sute de versuri ale lui Hugo’, şi că ei continuă să îi placă ‘marile cărţi ale maturităţii literare a lui Bloy’, acelea de la 1890 la 1905. Bloy vorbea despre Missă ca săracii despre alimente. Înafara Bisericii e numai ‘vânt îngheţat şi pulbere’. Însă era capabil de o înţelegere cosmică, neşovăitoare, universală. Altminteri, febrilitatea lui a fost mereu înrudită cu aceea a boemei pariziene pe care o frecventase în tinereţe, e şi exaltarea neruşinată a boemei.
Referitor la Bloy trebuie scris cu simplitate şi cu bun simţ, fără a-l pastişa zadarnic.
Barbey îl povăţuia să-l citească pe Voltaire, să îi citească pe cei uşori, pe aceia de care e diferit.
Arveiller a scris despre întâlnirea lui Bloy cu Sangnier, căruia îi solicitase/implorase mecenatul.

Pentru câteva informaţii biografice am consultat şi utilizat ‘Léon Bloy. Dossier conçu et dirigé par Michel Aubry’, Les Dossiers H. Bloy s-a născut în iulie 1846, fiu al unui funcţionar dintr-o familie de negustori. A debutat la 27 de ani, în ianuarie 1874, cu un articol. Cam în aceeaşi vreme i-a frecventat pe Bourget, Richepin, Hello. A corespondat cu Gobineau. Lucra ca funcţionar: copist (1874), desenator (1877).
La 30 de ani a întâlnit-o pe Anne-Marie, prostituata bretonă, care s-a convertit în toamna lui 1878 (după un an şi jumătate de legătură).
La 33 de ani, în 1879, e instruit de către Tardif despre experienţa Mélaniei, vizitează împreună La Salette. Tardif răposează în toamna lui 1879.
Soţia lui Bloy a fost o daneză, Johanne.
În 1906 s-a împrietenit cu Termier.
O operă a lui are acest titlu emoţionant: ‘Învierea lui Villiers’ (1907).
Volumele jurnalului au fost publicate în 1904, 1905, 1909, 1911.
F. Guillaumont a publicat marginaliile lui Bloy la ‘Scrisorile lui Barbey către Trebutien’ (exemplar dăruit Jeannei Termier). Bagatelizarea a ceea ce li se părea celor doi a fi sentimentalism religios e nedemnă.


NOTE:

[1] ‘Fraţii Goncourt scriau romane naturaliste. […] Bloy le trăia.’ (Dominique Pradelle, ‘Bloy la umbra lui Barbey’).

Marţi seara, ca o reconciliere (ideală) cu E., la ale cărei gesturi mă gândesc, amintindu-mi-le după atâţia ani (cuierul, degetele, decolteul, privirea şi frigul).
Cine nu ştie să dăruiască nu ştie nici să primească. Spolierea e iluzorie.
Iar azi, când la răsăriteni e ziua Sf. Arhangheli, am fost tratat cu foietaje, prăjituri, tort, pizza, etc., cola, suc. La prânz, supă cu găluşte, păstăi, etc.. Luni, chipsuri picante, gogoşi, prăjituri cu brânză (110 mii), croissante.
Mă gândesc la egoismul erotic, la lipsa de reciprocitate, la taparea afectivă care se mulţumeşte cu surogatul.

Léon Bloy se ştia şi era un creştin nedesăvârşit, ezitant, neideal, blasfemia îl atrăgea, extravaganţa, ocazional teribilismul, câteodată exegeza lui se mai întâmplă să fie formalistă, ca un joc formal. În mai 1892 citea biografia Sf. Francisc scrisă de Chérancé (biograf al Sf. Clara, Sf. Anton, Sf. Margareta, Fer. Christophe de Cahors), pentru a-şi fortifica duhul rugăciunii. Tot în mai 1892: ‘Petrec după-amiaza cu studiul Scripturii, prin tratatele despre Sf. Ioan ale Sf. Augustin. […] nicio licărire de geniu. Ezoterism nul.’ După opt zile: ‘studiez tratatul despre Sf. Ioan, ceea ce pentru mine înseamnă întotdeauna o voluptate a duhului’. Jurnalul lui e atât de bun pentru că e foarte pur, corespunde integral accepţiei de bun simţ a genului.
O scrisoare din iunie 1892, la Rusalii, e o capodoperă; are un alineat despre cuvântul lui Iisus de la ‘Fapte’, 20.35: τῶν λόγων τοῦ Κυρίου Ἰησοῦ ὅτι αὐτὸς εἶπεν Μακάριόν ἐστιν μᾶλλον διδόναι ἢ λαμβάνειν, ‘de cuvintele Domnului Iisus, căci el a zis: ‹Mai fericit este a da decât a lua›’. ‘Acest apostol a fost ales în mod tainic pentru a fi astfel evanghelistul unei apoftegme unice şi foarte aparte a Mântuitorului ….’ Credea că ar trebui să existe sărbători ale Ipostaselor.
Scria că totul e împlinit ‘numai în nădejde’. ‘Ne simţim câteodată îngrozitor de orfani.’
Aştepta o ‘efuziune/revărsare inefabilă a vieţii dumnezeieşti’. Scria că ‘întâmplarea nu există’. Pesimismul i se părea a fi însumarea neputinţelor. Îi atribuia, în mod absurd, protestantismului … dogmatismul cel mai inflexibil, uniformitatea, ‘nivelarea sufletului omenesc’.
Îi declara cuiva că se pronunţă ‘cu autoritatea unui creştin’. Avea mândria de a se declara latinist, chiar dacă mărturisea a fi unul ‘mai curând plăpând’ (‘Journal inédit’, I, 1892-1895, 1996, pag. 89).
‘Omul întreg, adevăratul om trebuia să fie o combinaţie de putere şi blândeţe, şi nu am dispreţuit lacrimile D. N. Iisus Hristos’. Tot în 1892 cita un cuvânt al lui Hello: ‘caritatea înseamnă să ghiceşti‘ (cf. ed. cit., pag. 99). Scria că izraeliţii au dreptate ‘să-l aştepte pe Messia’ (pag. 102).
În iunie 1910, Bloy citea ‘Piratul’ lui Scott.
În iulie 1910 se plimba pe plajă cu familia. La cafenea citea ‘Derniers refuges’, poemele Jeannei Termier (fiica geologului P. Termier); despre familia Termier, v. Jacques et Raïssa Maritain, ‘Oeuvres complètes’, X, pag. 1141.

S-a împlinit un veac de când a răposat Bloy, în toamna lui 1917; celor de azi le plac mai ales neobrăzarea bombastică, teribilismul. Însă superioritatea lui autentică a fost aceea de a denunţa şi accepta, simultan, tragismul şi mizeria existenţei terestre vulnerabile, le detestă însă le acceptă, ştia să accepte fără a consimţi.
‘Frecventarea cotidiană a Vulgatei (pe care Bloy o copiază, o traduce, o adnotează, o comentează şi chiar o rescrie) îmbogăţeşte şi mai mult relaţia lui cu limba latină, pe care dealtminteri o întrebuinţează ludic în corespondenţă şi pe care o integrează sub formă de mozaic de citate în ‹Jurnalul› său.’ (Glaudes, recenzând ‘Latină şi latinitate …’)
Prefaţa ‘Exegezei locurilor comune’ cuprinde medalionul Sf. Ieronim, ‘cosemnatarul pentru totdeauna al Cuvântului’, şi ‘mai ales interpretul, comentatorul inspirat’.
Bibliografia critică e destul de indigestă şi debordează de clişee, de extravaganţă mimată, de afectare şi grandilocvenţă şcolărească; ceea ce înseamnă că unicitatea poetului e intactă.
Bloy chiar e foarte răstălmăcit de cei care pretind că-l admiră, şi care emit/înfulecă parafraze bombastice indigeste (‘exigenţa de absolut’, ‘ dezorientarea cititorului’, , etc., poncife şcolăreşti, inepţii, găselniţe), luând armonia drept incoerenţă, suavitatea şi gingăşia simţirii lui pare să le fi rămas străină, ceea ce era foarte elevat; altminteri, severităţile lui sunt, ca ale oricui, discutabile, neobligatorii. Glaudes lasă impresia unui mediocru pedant şi anost, lipsit de talent; a observat însă că grotescul poate să fie sublimul care se ignoră. Tonul exegezei e foarte artificial, chiar neverosimil, adesea psitacism smintit. Glaude crede că serveşte reputaţia lui Bloy dacă îl calomniază pe Barbey (aristocrat care doar se amuză cu literature, are o uşurătate de sec. XVIII), însă aminteşte că Bloy trecuse prin şcoala ‘râsului demolator’, anarhist (în revista în care semnau şi Verlaine, Lorrain, Richepin).
‘Paginile smulse …’ ale lui Nabe (‘Léon Bloy’, Aubry, ‘90) sunt la fel de găunos-puerile, de o superficialitate descurajantă, de o isteţime penibilă.
Cu ‘Léon Bloy, pelerin al Sf. Mormânt’, Boutang e mai bun, deşi scrie tot parafrazând sau pastişând. Gabriel Bounoure e cel care l-a înţeles mai bine, cu ‘Actualitatea lui Léon Bloy’ (‘Léon Bloy’, Les dossiers H, ‘90): ‘Bloy avea vocaţia de a naturaliza infinitul în viaţa cotidiană a oamenilor’, a adus ‘o mărturie extraordinară asupra psihologiei şi a semnificaţiei artei’. Perspectiva lui Gabriel Bounoure îmi place. Putem aminti ideea lui Hello, că ‘arta trebuie să fie una din forţele care vor vindeca imaginaţia’; deasemeni, aceea că arta e o ‘lume exterioară’ (o obiectivare).
Dominique Millet-Gerard a publicat ‘‹Evangheliarul plin de anluminuri›: tentaţia latinizantă …’, cu un epigraf al ‘cinstitorului Vulgatei’ şi dezavuarea ‘esteticii galicane’ a ‘leprei sentimentalismului religios’.
Gaëlle Guyo are o lucrare, ‘Latină şi latinitate în opera lui Léon Bloy’; am citit recenzia publicată de P. Glaudes.
În iulie ’52, Emmanuel a conferenţiat despre ‘Léon Bloy şi istoria’ (cf. Guy Courteau, ‘Léon Bloy en Amérique française’, ’59).
Limbajul şi sintaxa poetului nu trebuie supralicitate.
Sentimentele lui erau mult mai corecte decât interpretările lui; adică avea mai ales priceperea şi generozitatea inimii, decât pe ale inteligenţei analitice obiective. Bloy e nobil nu prin strepezire; nimeni nu e nobil prin strepezire, nici înnobilat de ea. Insultele rămân insulte. Însă e adevărat că era ‘îndrăgostit cu pasiune de limba franceză’. Maniheismul lui antimodern e latura cea mai inautentică, cea mai întâmplătoare şi cea mai puţin demnă.
‘Deopotrivă incapabil să iubească şi să înţeleagă’, scria Bloy, în ‘Constantinopol şi Bizanţ’, despre oamenii din vremea lui. Însă nu era defel ‘un creştin din sec. II, rătăcit’ printre moderni.
‘Eu nu uit că Maria era evreică, Hristos era evreu’.

Ca boală, fetişismul e nu o predilecţie, ci o exclusivitate şi o incompletitudine; nosologia e absurdă: ‘pubefilia’ e taxată ca … parţialism, ceea ce, de fapt, exhibă meschinăria burgheză a psihiatriei parafiliilor. Definiţia parţialismului e atât echivocă (alte părţi ale corpului sunt la fel de excitante ca organele genitale, ceea ce nu înseamnă exclusivitate), deoarece înţelegerea sexualităţii e reducţionistă, cât şi întemeiată numai pe expresia verbală a ceea ce crede o persoană, pe propria reprezentare, ceea ce cred oamenii despre ei înşişi. E o psihiatrie gândită de bolnavi, mintea răstălmăcită de către perverşi; într-o societate seculară care se închipuie … emancipată sexual, gustul pentru sâni, fese, buric, picioare, axile, mâini, e … parţialism şi ‘venerare fizică’ (‘orice practică de venerare fizică …’), iar o zeiţă htoniană din ‘Edda’, zeiţă a grâului şi a familiei, zeiţa cu păr auriu, soare terestru, trece ca expresia şi atestarea perversiunii …. Puerilitatea acestor decodări e demoralizantă, aşa cum e şi vulgaritatea lor, ca penibile răstălmăciri ale elementarului. Perspectiva emică e aceea umană, naturală.
Adevărul e că terminologia e vagă, iar firescul e amalgamat, în acest mod, cu clinicul.

Frumuseţea neînchipuită a versetului din ‘Cartea lui Isaia’ (Sefer Yeshayahu): ‘voi sădi cedri, salcâmi, mirţi şi măslini …’ (41.19), dabo in solitudine cedrum et spinam et myrtum et lignum olivae … (la Isaia 55.13: pro saliunca ascendet abies et pro urtica crescet myrtus). Versetul 10: ‘nu te teme, căci eu sunt cu tine …’, … quia tecum sum ego ne declines quia ego Deus tuus ….
‘Acela care a chemat neamurile de la început …’, vocans generationes ab exordio …. Acesta e orizontul infinit al profeţiei veterotestamentare. Ceea ce a crezut Renan că descoperă, identitatea creştinismului cu apogeul profeţiei biblice, le era cunoscut şi Sf. Grigore al Nyssei şi Sf. Ieronim.
‘Fiecare zice fratelui său: ‹Fii cu inimă!›’ (Isaia 41.6), unusquisque […] fratri suo dicit confortare.
În ‘Cartea înţelepciunii’, 1.1: sentite de Domino in bonitate, φρονήσατε περὶ τοῦ κυρίου ἐν ἀγαθότητι.
La Isaia 55.9: ‘cât sunt de sus cerurile faţă de pământ …’, quia sicut exaltantur caeli a terra sic exaltatae sunt viae meae a viis vestris. Versetul următor explică faptul că realul e sintonia, comuniunea: et quomodo descendit imber et nix de caelo et illuc ultra non revertitur sed inebriat terram ….

François Varillon, reprezentant al creştinismului existenţial, a respectat atât frumuseţea lumii, cât şi durerea oamenilor şi îndatorirea momentului prezent. Iubirea trebuie să fie lucidă, inteligentă, raţională, matură; acesta e limbajul, aceasta e direcţia.
Îi plăceau Wagner, Claudel, Fénelon, cunoscuţi în această ordine, şi al căror numitor comun e iubirea, afectivitatea; a scris că iubirea dumnezeiască, pentru că e desăvârşită, e fără condescendenţă. Prosper Monier l-a învăţat că poezia şi cunoaşterea sunt lucruri dumnezeieşti.
‘Hristos îndumnezeieşte numai ceea ce noi am încercat să umanizăm.’
François Varillon are o remarcă de o subtilitate neobişnuită: dacă pasibilitatea lui Dumnezeu e o afirmaţie antropomorfistă, impasibilitatea lui e un gând încă şi mai antropomorfist, şi mai omenesc; idee al cărei revers poate convinge, adică e mai verosimilă deoarece e mai umană.
A publicat în ’57 o lucrare despre Fénelon (‘Iubirea pură’).

Guitton îl numea pe Sf. Spirit ‘blândeţea a ceea ce e puternic’, Sf. Spirit e şi acela care crează din nou, înnoitorul Creaţiei. Sfânta Hildegard îl numea ‘refugiul frumuseţii’, εἰς ἡμέραν ἀπολυτρώσεως, ‘pentru ziua mântuirii’ (Efeseni 4.30). Sfânta Tereza-Benedicta a Crucii îl numea, într-un poem de un lirism intelectualizat şi nobil, scris la Rusaliile din ‘37, ‘frumuseţe pură’, ‘cel care clădeşte catedrala veşnică’, conţinătorul fiinţei.

În 1910, Bloy scria despre permanenţa Sf. Spirit asupra izraeliţilor, al căror Mesia e Sf. Spirit (v. Pierre Glaudes, ‘Léon Bloy au tournant du siècle’, ‘92). Ieri s-a aniversat un veac de când a răposat Bloy, la 3 noiembrie 1917. În ordinea reală, neconvenţională, Bloy a fost un mare poet creştin, aşa cum credea şi el despre Anna Katharina Emmerick.
Bloy scria şi că resimte ‘o blândeţe/gingăşie infinită, o suavitate minunată’ de fiecare dată când deschide Sfânta Carte. În august 1894 scria că ‘Sf. Pavel este un tip universal’, adică simbolizează răscrucea din viaţa fiecărui om, apelul şi alegerea, şansa. Jurnalul exprimă predilecţia pentru Noul Testament (lectura Evangheliei, dec. 1894; Sf. Pavel; întregul: ‘citiţi mai ales Noul Testament’, oct. 1895); aceasta mi se pare o trăsătură foarte importantă a spiritualităţii lui, care e alimentată mai ales de literatura neotestamentară, şi care e atât de diferită de spiritualitatea protestantă, informată eficient de Vechiul Testament. Eshatologia lui era una a progresului infinit, ‘uragan teologal infinit şi neîncetat’, binecuvântata perspectivă răsăriteană timpurie. În aprilie 1897 credea că o biografie a Annei Katharina Emmerick e ‘cartea cea mai frumoasă’.
Gratitudinea acestui om era imensă (‘Fiecare lucru a fost la timpul său.’), iar unele aprecieri aveau o generozitate emoţionantă, adică nu era capabil să admire în mod mediocru. Ceea ce scria cu iubire e excelent, strepezirea compromite gândirea.
‘Nimeni nu poate vedea decât ceea ce e în el. Dacă vedem Calea lactee, cauza e că ea există cu adevărat în sufletul nostru.’ (iunie 1894)
Cel împotriva căruia sunt toţi are în el ceva dumnezeiesc care-l face demn de iubire.
Are şi o însemnare despre ateismul majorităţii preoţilor.
V. şi ‘Christophe Colomb et la découverte de l’Amérique …’, ‘94, pag. 259.