Lubac a prefaţat opere de Origene (‘Omiliile la Geneză’, ‘De Principiis’), G. Lefebvre, ‘Iubire şi responsabilitate’ (’65, recomandare timpurie a gândirii viitorului papă), H. Rahner, von Balthasar, Crouzel, Daniélou, B. Arminjon, Chantraine (iezuit belgian, biograf al lui Lubac), Ravier, corespondenţa lui Teilhard şi scrierile lui din timpul războiului, lucrări despre modernişti (Teilhard, Blondel).
A publicat un volum de inedite ale lui Valensin şi corespondenţa acestuia cu Blondel.
A realizat exegeza câtorva corespondenţe: Teilhard, Blondel, Wehrlé, Marcel, Fessard, şi chiar scrisorile pe care i le adresase Gilson.
Cine sunt autorii pe care i-a prefaţat? Mai ales iezuiţi: Teilhard, Daniélou, Ravier, Bouillard, Crouzel, B. Arminjon, Chantraine, H. Rahner, von Balthasar, Mooney.
Predilecţia pentru filozofia moderniştilor e foarte pronunţată. Fusese contemporanul multor evenimente ale istoriei modernismului, în întâia jumătate a sec. XX.
Wehrlé (1865-1938), preot, e autorul unor lucrări despre natura dogmei (1905), metoda imanenţei (1911), aspecte istorice şi filozofice ale misticii, Sf. Iosif, H. Séméraire, ‘Miracolul: natura, finalitatea …’ (1924), viaţa şi învăţătura Sf. Ioan al Crucii (1926), Delbos (1932), ‘Sub lumina lui Hristos’ (1934). Era cu câţiva ani mai tânăr decât Blondel, a cărui poziţie a promovat-o în polemica referitoare la natura dogmei, în numele unui modernism moderat, neexcesiv.

Conform unui proverb chinez, ‘ştiinţa pe care nu o completezi în fiecare zi se împuţinează într-una’.
Cele mai izbutite versuri ale lui Stuart Merrill sunt, din perspectiva mea:
‘Semănaţi, mâinile mele, cu blândeţe
Stele şi corole’.
(‘Sufletul meu …’, din ‘Mici poeme de toamnă’, publicat la 32 de ani)
Rezonanţa baudelairiană e inconfundabilă. (Altundeva, într-un cântec din ‘Gamele’, Amorul ‘seamănă rimele şi visele/ Printre crini şi lilieci’.)
O sonoritate baudelairiană are şi ‘Uitare’ (‘Inima mea […] e o catedrală …’).
‘O, trandafir al visului meu,
Înflori-vei vreodată?’
(‘Sufletul meu, într-un trandafir’)
‘Iată vântul de toamnă
Pe suflet şi pe flori’.
‘Mici poeme de toamnă’ e a treia lui culegere. I-au urmat altele două, ultima la 46 de ani (de fapt, ediţia din 1897 a poemelor cuprinde şi ‘Jocul …’, urmând ‘Toamnei’ din 1895 şi precedând ‘Anotimpurile’ din 1900).
Sunt versuri scânteietoare, cu sentimente destul de mohorâte. Realizarea atmosferei are un anume schematism al efectelor (‘oglinda slăvilor de aur’, într-o nocturnă dedicată lui Huysmans): giuvaieruri verbale.
Preţiozitatea guvernează alegerea lexicului: de ex., penultima strofă, care începe cu versul delicios ‘Chaque feuille s’efface en des brouillards subtils’, a aceleiaşi nocturne; alteori, enunţul e ritos poate în mod ironic: ‘iubirea ineluctabilă’ din ‘Versuri vagi’: ‘Vocea unei viori sub mătase şi moar/ Îmi miorlăie cuvinte de iubire ineluctabilă’. De fapt, impresia e că literatura lui Stuart Merrill aminteşte, în ‘Gamele’, de Poe, mai mult decât de Baudelaire; ulterior, în lirica lui a survenit un progres net. Imnurile, ca ‘Flautul’ (syrinxul), sunt bombastice, însă festiviste, glaciale, de un neopăgânism pedant.
Urmând cu versurile izbutite, le-aş alege pe acestea:
‘ … şi din florile ofilite
Par să pogoare nopţi senine.’
(‘Sunt acel rege …’)
Lexicul regalităţii are legătură nu cu medievalitatea, ci cu depeizarea şi revendicarea unui altundeva himeric. Stuart Merrill indică astfel natura fantasmagorică a sentimentelor exprimate, cărora le găseşte, dealtminteri, formulări succinte, echilibrate, nete. Climatul e acela de singurătate, morală şi socială. Lumea himerică, de castelane, regi, prinţi, etc., cu identitate anistorică, are o morbiditate prerafaelită, de o galanterie ironică, efectul căutat fiind tocmai accentuarea straniului, până la expresionismul anticipat în ‘Sunt născut într-un oraş de aur’, cu feudalismul apocaliptic. Iar natura acestui expresionism anticipat, prefigurat, ghicit, e, din nou, poescă, zodia terifiantului.
‘Plouă sărutările albastre ale aştrilor taciturni.’
‘Vă predau tot aurul Comorii,
O voi cei din cruciada viselor,
Şi gemele uşoare ale plajelor
De unde îşi ia zborul dragonul.’
(‘Regatul meu e plin de cavalcade’, din ‘Mici poeme de toamnă’)
Strofa a patra a ‘Regatului …’ utilizează sonorităţi belicoase: ‘Bărzile se vor ciocni de sabie …’, etc..

Altminteri, sunt caracteristice artificialitatea, recursul la recuzita medievală, o anume linearitate a sentimentului convenţional; adesea, o poezie de sonoritate, recuzită, efecte, de obiectivare prin heraldică. Gama afectivă e destul de sumară, aproape crasă. ‘Refrene melancolice. Lui Stéphane Mallarmé’ aparţine aceleiaşi genealogii poeşti. Sunt mai ales poezii de la început, din ‘Gamele’.
Conform unui alt proverb chinez, ‘inima omului desăvârşit e ca o mare ale cărei ţărmuri îndepărtate nu pot fi descoperite’.
Stuart Merrill a publicat în 1890 o antologie de literatură franceză, ‘Pasteluri în proză’, prefaţată de W. D. Howells.
Beaunier i-a alocat un capitol al ‘Poeziei noi’.
Stuart Merrill a devenit parizian la 27 de ani.
A prefaţat unul din volumele mult mai tânărului Albert Hennequin, a colaborat la o culegere despre Rodin (Kahn, etc.).
Un ‘Whitman’ i-a fost publicat postum.

Mă gândesc la mama ca la o persoană de un bun simţ absolut, desăvârşit, impecabil, bun simţ atât în raţionament, în aprecieri, cât şi în purtare, în interacţii, în ideea despre societate, în aşteptările de omenie, bun simţ care era lumina fiinţei, inteligenţa bunătăţii. Erau ambele accepţii ale bunului simţ: raţionalitatea şi omenia. Legea mamei era atât de umană, încât era dumnezeiască. Acestea sunt amintirile mele, câteva idei. Nu ştiu cum să portretizez complexitatea inefabilă, pe care o percep retrospectiv. Încrederea, prietenia, luciditatea, gândul bun, hărnicia au caracterizat-o mereu.
Mă gândesc adesea la operele care îi plăceau: Lev Tolstoi, Turgheniev, ‘Donul …’, Istrati, ‘Psalmii’ lui Arghezi, ‘Zboară cocorii’, Ceaikovski, Rahmaninov, Michelangelo. Mă îndemna să citesc ‘Fefeleaga’. Îi plăcea hazul gentil al lui Topârceanu, bravura lui Minulescu.
Singurele lucruri, puţine, pe care le-am înţeles vreodată le-am înţeles numai asimilând, meditând firesc, cu răbdare, integrând cu discernământ, nu vrând să epatez, să trişez. Intenţia de a epata nu provine nici din probitate, nici din inimă. Uşurătatea împovărează.

Simbolismul le place oamenilor care iubesc frumuseţea, şi nu le place doar ca idee, ci ca realizare, ca idee eficientă, ca opere, ca fapt artistic, cu tot ocazionalul sau superfluitatea teoriilor, operele sunt mai importante decât ideile, nu teoriile sunt miza. Cei care iubesc frumuseţea găsesc în literatura simbolistă ceea ce corespunde dorinţei lor.
Au existat simbolismul mimetic, imitativ, epigonic, şi acela asimilat (Petică, Minulescu, Macedonski, Bacovia, Arghezi).
Simbolismul nu e justificat de teorii, oricare ar fi ele; operele reuşite nu provin din teorii. Poate că de la el a început voga teoriilor avangardei, iluzia că artistul trebuie să teoretizeze, să vehiculeze abstracţiuni (adesea, improvizaţii puerile).

Barrès era de-o vârstă cu Maeterlinck, Elskamp, Debussy, Edith Wharton, Feydeau, ceva mai tânăr decât Laforgue, Samain, Blondel, şi ceva mai vârstnic decât Merrill, Vielé-Griffin, Régnier, Renard. Aşa îl putem înţelege în vremea lui.
Era, deasemeni, puţin mai tânăr decât Jespersen, reprezentant al fonosemanticii.
Elskamp, budist, folclorist şi cunoscător al artei populare, a fost simbolistul ‘Flandrei fericite’, însă şi al reveriilor exotice, prin denumiri geografice (convenţia, să o numim aşa, conform căreia exoticul e nu ceea ce cunoşti direct, ca turist, ci ceva la care visezi), şi al anacolutului, poeziile lui sunt remarcabile: cea închinată mamei, stelei mării, îngerului.
Verhaeren are o poezie despre o oră de seară, de o forţă şi demnitate extraordinare şi care fac superflue taxonomiile şi ideile critice primite, clişeele; puterea cuvântului e restaurată de Verhaeren în această ‘Oră de seară’. Poezia lui religioasă (‘Noaptea de iarnă înalţă la cer …’) e mai abstractă. (Gautier are un imn octosilabic de Crăciun, armonios, sobru, foarte melodios, sincer ca sentiment. E din ‘Emailuri …’, culegerea din 1852, însă, cum au mai existat alte patru ediţii, nu ştiu dacă imnul provine din ediţia iniţială.)
Mi-a plăcut o poezie a lui Coppée, de pocăinţă, sau de părere de rău, cu vehemenţa culorilor tari. Vigny mi se pare retoric uneori, afectat (de fapt, o formă foarte savantă), dar şi rafinat, cu ‘Un suflet …’, care începe bine, şi are momente excelente: ‘Văd universul întreg …’, ‘nădejdea prezenţei tale …’.

Anne Hébert i-a întâlnit pe Béguin şi Emmanuel, sosiţi la Québec şi preocupaţi de literatura lui Alain Grandbois (biograf al lui Louis Jolliet, cel care a descoperit, în 1673, Mississippi). Béguin i-a publicat câteva poeme.
Debutase în ’42, cu poezie, din care publicase începând din ’39 (şase poeme din volumul de debut apăruseră în ’39-’41). A publicat cinci volume de versuri; douăzeci şi unu de poeme, din ’43-’78, n-au fost reluate în volume, trei apăruseră în ‘Revista dominicană’, în anii ‘40. În aceeaşi ‘Revistă dominicană’ publicase în ’45 o ‘Bunăvestire’. (Într-o vreme, în anii ’44-’47, Anne Hébert publica în reviste catolice, ca Gants du ciel, care a apărut până în ’46, şi în care publicau şi Supervielle, Y. Simon [1]).
O ediţie a operei poetice a apărut în ’93.
Romanul, poemul sunt ‘al cincilea anotimp’.
Anne Hébert a prefaţat un volum al lui Saint-Denys Garneau, cu care se împrietenise pe la 1932 şi care îi recomandase câţiva poeţi; în ’44, Anne Hébert a publicat ‘De Saint-Denys Garneau şi peisajul’.
Copil, mergea vara la Sainte-Catherine, iarna la Québec.
În anii ’60 publica în Maclean (despre Albertine Sarrazin, etc.).
Din 1965 a locuit la Paris.
Poezia ei se referă la har, reconciliere, limita umană. Dorea ca ‘vocea femeii’ să aibă ‘un sunet just şi adevărat’ (cf. Jean Royer, ‘Hommage à Anne Hébert’).
La sfârşitul vieţii, Anne Hébert scria pentru scena lirică, o operă pentru copii.
Lessard scrie despre literatura Québecului, literatura geografică şi etnografică a Canadei.


NOTE:

[1] Cf. ‘Histoire de l’édition littéraire au Québec …’, v. 2, 2004.