Ralea are, în ‘Valori’ (1935), câteva eseuri despre Caragiale: ‘Caragiale şi Balzac’, ‘Lumea lui Caragiale’, ‘Crima lui Caragiale’; ele sunt într-adevăr atât de scânteietoare şi de inspirate pe cât afirma Paleologu că sunt. Primele sunt scrise din unghiul criticii sociologice şi al etnopsihologiei (o etnopsihologie istorică, nu a imuabilului), al treilea din unghiul moralei. Caragiale a ipostaziat şi a încurajat tarele naţionale, năravurile. Atitudinea eseistului faţă de umorist e ambivalentă.
Viziunea lui Ralea poate să amintească întrucâtva de a lui Lovinescu, prin aceea că universul caragialian nu e etern, ci, dimpotrivă, reflectă o societate dispărută, apusă, cu momentele ei: 1880, apoi criza de la 1900. Universul lui Caragiale deja nu mai era unul de identificare, ci de compensare, de fantasmă jinduită; dacă substratul a subzistat, inclusiv ca aspiraţie, situaţiile sociale au dispărut. Prin urmare, sunt diferenţiate două etaje ale operei: societatea reprezentată, abolită între timp, erodată, şi etosul naţional. Întâia serveşte ca supapă pentru vremurile interbelice, foarte diferite din punct de vedere social, al doilea însă trebuie dezîngrădit, nu cantonat în placiditatea levantină.
Delictul lui Caragiale e instigarea la zeflemea, girarea isteţimii drept criteriu unic, ‘monopolul isteţimii’, un formalism prematur, prea timpuriu ca să nu blocheze progresul moral, unilateralizând aprecierea umanului, care e redus la o unică dimensiune.
Toate eseurile amintesc dimensiunea hedonică a lecturii.
Ralea a dat, intuitiv, reflecţiei sale etnopsihologice o formă cuvenită: aceea liberă a eseului.

Eseul despre nihilismul absolut al lui Cehov nu e lipsit de o anume unilateralitate şi de simplism (în genul teribilismului interbelic, al revelaţiilor ultime), pentru că nu sunt înregistrate nici umorul, nici, mai ales, inefabilul. De ce a creat artă acest om despre care se pretinde că nu credea în nimic? Forţa cărei convingeri îl susţinea? Activitatea acestui om, literară ca şi medicală, exhibă absenţa descurajării, a demoralizării. Atitudinea lui generală nu poate fi rezumată prin … nihilism, care e o etichetă sumară. Există diferite moduri în care poţi conştientiza deşertăciunea, pustiul. Nu e deajuns să se observe că unui autor îi lipseau, faţă de alţi pesimişti, dogmatismul sau neîncrederea.
Inefabilul cehovian e schiţat: ‘cel mai înalt pisc al rafinării’ (aşadar, un resort afectiv trebuie să existe), însă analiza nu ţine seama de el.

Unele eseuri din volum sunt schiţe de psihologie în genul lui Nietzsche.

Socialism în numele divino-umanităţii

Titanul Bulgakov revendica pentru socialism obârşiile lui germane autentice: militantismul lui Lassalle şi mai ales idealismul clasic reprezentat de Hegel (‘luat în derâdere’ de Marx …), nu însă şi de Feuerbach, simbolul umanismului ateu (Bulgakov e unul din creştinii cu o gândire teologică pătrunzătoare care au simţit cu precizie valoarea intrinsecă a filozofiei acestuia, cu toate că religia atee e făcută responsabilă pentru eroarea fundamentală a marxismului ca atitudine).
Tânărul Bulgakov nu fusese un paracliser cu veleităţi filozofice. Avea o bună cunoaştere pozitivă a ştiinţei economiei. Idealul socio-politic (pentru statul rus din vremea respectivă) al lui Bulgakov e definit de Jutta Scherrer ca socialism agrar.
A afirmat natura creştină a democraţiei, a revendicărilor sociale moderne. Militantismul social nu trebuie spoliat de către atei, expropriat, şubrezit, distorsionat. În perspectivă, doctrina socială a lui Bulgakov reprezintă o pagină de patristică modernă socialistă.
Revizionismul lui e dublu: atât în numele criticismului, cât şi al ştiinţei economice, al datelor empirice, al evoluţiei reale; ca atare, marxismul e contestat atât în numele criticismului, cât şi al economiei, care îl dezminte, îl infirmă. Idealismul va trece, cu vremea, de la funcţia de substrat, la cea de partener de dialog, ca în sinteza filozofică publicată postum. Cu timpul, se va raporta mai critic la idealismul german.
Idealismul metafizic şi liberalismul, în perspectivă religioasă, au fost valorile unei părţi a generaţiei filozofului rus. ‘Idealul social al marxismului’ şi legătura între filozofie şi obiectivele politice, practice, pot fi asumate fără rezerve de către idealism; ca atare, marxismului îi sunt recunoscute câteva merite de natură politică şi filozofică, nu e negat complet, îi sunt recunoscute laturile valabile, are o valabilitate parţială. Idealismul însuşi, care e atât de întrebuinţat în sinteza din 1917 şi care e înţeles, pentru început, în principal ca şi criticism, îi e subsumat religiei, are un cuprins intuitiv religios.
Pe cât sunt de simpliste stereotipurile etnice, poncifele, pe atât e de indiscutabilă natura etnică a unei culturi: la filozofii ruşi de la începutul sec. XX şi la teologii ulteriori, sau la teologii bizantini ai sec. XIV—XV. Etnicul e indiscutabil, ca fenomen spiritual, adică neschematizabil, altminteri decât stereotipurile stângace care ar vrea să-l codifice.
Jutta Scherrer a ales o temă majoră pentru un articol scurt din ’88: idealismul social. Bulgakov schiţa un socialism fundamental, consensual, îndeobşte adoptat, care e chiar linia democrată, crezul democrat, e ceea ce profesează ‘toate partidele democrate’. Semnalează în mod foarte îndreptăţit că marxismul nu e amoral, ci imoral, că instaurează o etică a urii …. Bulgakov demonstrează că marxismul nu e legatarul idealismului german, iar pentru autor idealismul are mereu conotaţia axiologică, cea a idealului, adică nu e redus la teoria cunoaşterii, la idealismul gnoseologic, ci îi e afirmată latura morală, a ‘idealului’. Nu orice dorinţă, sau deziderat, sau scop, sau jind, e un ideal.
Faptul că democratismul radical aşa cum a fost implementat în Răsărit a avut cele mai consternante efecte dă de gândit.

Filaret, Dimitrie, mariologie, monofiziţi.

În general, Jugie a scris cu simpatie despre intelectualitatea lui Gheorghe Scholarios (însă nu şi despre a lui Filotei, Iosif Bryennios, Sf. Marcu); înrudirea gândirii unor bizantini cu scotismul e reiterată, şi nu numai în sens tipologic, ca pentru Sf. Grigore, ci şi istoric, genealogic, ca pentru Gheorghe, viitorul patriarh, despre care propune ipoteza unei influenţe directe, livreşti.

Am convingerea că termenul românesc ‘sfânt’ are obârşie dublă, mai întâi latină (fapt atestat de substantivul arhaic ‘Sân’, ca în Sân Nicoară, etc.), şi că ‘sfânt’ e o falsă etimologizare slavizată (de la ‘Sân’, care reproduce primele trei litere ale cuvântului latin, s-a croit un cuvânt cu alură slavă). ‘Sfânt’ e un hibrid, la care s-a ajuns prin altoirea pe trunchiul latin a consoanei (consoanelor) din termenul bisericesc slav, anume ‘f’ şi, probabil, ‘t’. ‘Sfânt’ provine din cuvântul latin, care a fost ajustat, dres, pentru a îi fi dată actuala alură slavă.

‘Moş Ene’, adică Enea, strămoşul. Prezenţa numelui într-un cântec de leagăn indică originea acestui nume, obiceiul didactic de a le povesti copiilor despre strămoşul Ene. Exista o tradiţie a amintirii strămoşului legendar. Ar putea fi, sub înfăţişarea umilă a unei îngăimări absurde, o tradiţie latină a amintirii lui Enea.

Joi seara, la coborârea din microbuz, am împrăştiat restul (cele 850 mii) şi tel., care s-a dezasamblat şi resetat.

Impresia de fiinţe walpurgice, degradate, tarate, de lepădături, de troglodiţi, la care ticăloşia, prostia, nesimţirea, tupeul sunt indisociabil fuzionate, aliate, concomitente: ei sunt în egală măsură smintiţi, răi, înapoiaţi, etc., e creuzetul infraumanităţii. În aceste situaţii, livrescul e trăitul, viul, nemijlocitul.
E o tiflă costisitoare, dar necesară.

Joi: ritm & articole & asumpţionistul francez & vols., cozonacii & ritm & tel. & leafa & cetitorii … & postările & senzaţia & culegerea, titlurile, alineatul.

Nivelul umoristic foarte modest şi rimele. Genul de deriziune stupidă care le convine posomorâţilor. Fiinţe enervate de uşurinţă.

Penibilul grobianismului. Tupeul lor, nesimţirea lor, reflectă ignoranţa, penibilul, isteria târâturilor. Mocofanii penibili, meschinăria lor. Fetiditatea mocofanilor semioligofreni, tipuri patibulare. Le seamănă celor care i-au strunit. ‘_ _ _ _ tul _ _ _ _rilor’, un grobian imbecil. V_ _ _ _ar b_ _ _ _esc, cu unicul moment penibil, obtuzitatea crasă. E o troacă a mârlăniei fermentate. Mocofanii sunt negarea a tot ceea ce e uman. Acestea sunt catacombele umanului.

Joi seara, mai am 11 ţigări din ajun.

Bunica mea era o persoană cu gusturi literare superioare; azi, sb., mi-am amintit de almanahurile pe care le citea.

Ca artă a personajului, a situaţiilor.

Enunţurile teologice nu trebuie interpretate în mod caricatural, pompos, afectat. Adevărul lor nu e în dicţia pompoasă. Retorismul e caricatura teologiei. Elocvenţa pompoasă, afectată, e contrariul înţelegerii.

Discreditarea prin nepăsarea faţă de gândire. ‘Recunoaşterea’ prin titluri şi medalii se conjugă cu necunoaşterea ca ignorare, ca indiferenţă, ca neglijare. Campaniile de discreditare a lui Iorga, a lui Eliade, atât în ţară, cât şi în străinătate, ceva spontan, instinctiv, a fost o discreditare tacită, conjuraţia mediocrilor, cabala mocofanilor, discreditarea practică prin scufundare; mai ales pentru primul, absenţa oricărei încercări de a îi înţelege gândirea ştiinţifică.

Universul trăit nu e creat numai de înţelegerea discursivă, ci şi de comportamente, e modelat de purtarea diurnă.

Metacritica sau palimpsestul.

Etajul superior al experienţei şi îmbâcsirea.

Mary Carr în două filme din ’34: o dramă socială şi o comedie.

7 ¾ seara, vin.—7 ¾ dim., sb..
Sb., de la 12 ½, întâia cafea. Alternativa chineză. ‘Hărţile’.
Sb., de la 9 ¾ seara, o comedie muzicală cu Irene Hervey, o actriţă scânteietoare, despre care nu ştiam nimic.

Dum. seara, 155 & mii [ţigări II & web].
Mi., 155 & 364,9 & 100 & 375 & 270 & 40 & 30 & mii [ţigări II & Asl., cafea, pâine & smântână: 1 ¼ kg. & cozonaci & bilete & gustări & cafele & ].
Joi, 270 & 40 & 155 & 20 & mii, şi 1 ¾ mil. [bilete & cafele & ţigări & bilete, dim. & vols.].
Joi seara, 93 mii [prăjituri, cola, pâine].
Vin., 270 & 56 & 40 & 155 & 20 & 155 mii [bilete & şase ştrudele cu brânză, două îngheţate & cafele & ţigări, dim. & bilete].
Sb., 155 & 10 & 50 & 145 & mii [ţigări & mărar & salată, ceapă, mărar & un kg. viţel & ]. Dum. dim., 35 mii. Sb. seara, 155 & 82 mii [ţigări II & sare de lămâie, ienibahar, croissantul, cafea, pâine, cola].
[Vin., 700 mii. Sb., 600 & mii.]

Jugie are un articol din 1919 despre mariologia Sf. Nicolae, operă de identificare a mariologiei elevate bizantine. Spiritul articolului e cel al mariologiei preconciliare, maximale, al veacului mariologic, de la Pius IX la Pius XII.
Sf. Grigore al Tesalonicului e citat ca reprezentativ pentru ‘concepţia sublimă a teologilor care consideră Întruparea Cuvântului drept centrul la care se referă toate lucrările lui Dumnezeu’. Întruparea modifică şi planul existenţei fiinţelor supranaturale.
O idee e foarte discutabilă. ‘Trebuia ca, înainte de a se uni în persoana Cuvântului, cele două firi (…) să fie manifestate separat în integritatea lor respectivă.’
Pe de o parte, unii ar susţine că Iisus reprezintă tipul uman absolut. Pe de altă parte, firea dumnezeiască nu e ‘manifestată separat în integritatea ei’ înainte de Întrupare; abia Iisus e teofania plenară, definitivă. Cele două firi se manifestă plenar numai împreună. În mod cert nu există manifestare integrală a dumnezeirii înainte de Întrupare. Ideea Sf. Nicolae e corectă, dar are alt sens: era necesară pregătirea neamului omenesc pentru a primi darul Întrupării, teză raţională care contrazice gustul decadent pentru paradoxuri şi contraste al celor care îşi închipuie Întruparea ca pe actul de sfidare a imperfecţiunii umane (absolutul răsare din nimicnicie, ca afirmare a atotputerniciei). (Înţeleasă altfel, mariologia aceasta elevată transferă sensul Întrupării, apariţia omului îndumnezeit, Zămislirii Neprihănite. În Iisus, manifestarea dumnezeiescului nu e juxtapusă, nu se face alături de uman, ci prin uman, ca uman transfigurat.)
Nu există manifestare integrală separată a dumnezeiescului şi a umanului. Umanul plenar e numai acela îndumnezeit. Altfel, ideea pare nu monofizită, ci mitologică (existenţa teofaniei plenare înainte de Întrupare).
Jugie era mai întâi un patrolog, editor de opere teologice şi istoric al Bisericii, activitatea lui nu trebuie redusă la cea de polemist, polemica nu îi e un scop în sine, ci e accesorie lucrării de patrolog; de ex., în ‘Învăţătura marială a lui Nicolae Cabasila’ (1919), Sf. Grigore al Tesalonicului e menţionat de nu mai puţin de trei ori, într-un mod foarte pozitiv (o dată, prin asimilarea cu teoria scotistă a Întrupării Cuvântului).

Vineri seara, câteva rânduri ale unei vechi recenzii a ‘Ortodoxiei’ lui Evdokimov (’59), cu afirmarea celor ‘trei definiţii fundamentale’ (în partea a treia a tratatului). E o asumare neşovăielnică a distincţiei de la 1341, asumare neechivocă, netă. ‘A vedea’ înseamnă a cunoaşte direct. Sf. Marcu susţinea, la Conciliu, că există ‘mesoi’. Implauzibilitatea poziţiei răsăritene faţă de dogmele zise occidentale (ca Purgatoriul) provine din aceea că, în loc să se rezume la a sublinia neverosimilul vreunei pretenţii la certitudine, se afirmă că tocmai contrariul dogmei apusene e adevărat. Ideea ortodoxă nu e de a accepta cutare dogmă sau contrariul ei, ci de a refuza dogmatizarea, şi chiar speculaţia, opinia prea avântată, prea temerară sau colţuroasă. Înlocuirea unei dogme cu alta, contraargumentarea, ţine de aceeaşi absurditate a dogmatizării. Alura sintezelor răsăritene provine tocmai din natura lor nesobornicească, din libertatea montajului, a colajului, din absenţa unei stringenţe a eclezialului real, din neîngrădire şi existenţa latitudinii autorului. Sintezele acestea sunt neprozaice pentru că sunt inspirate, nu arbitrare însă decis perspectiviste.
În fond, ceea ce solicita delegaţia greacă la Sinodul de la Florenţa era chiar debarasarea de prisosul unei cunoaşteri iluzorii. Se argumenta pornind de la viziuni care să autentifice autoritatea Părinţilor; tonul e uneori de puerilitate, alteori de pedanterie. Torquemada afirma că autoritatea Părinţilor e neierarhizabilă. Principiul e corect. Discuţia despre ‘sotesetai’ şi sotería biblice le dă dreptate bizantinilor. Polemismul e al celor care nu sunt greci în minte şi în inimă (cum era teologul rus). Argumentaţiile îngrijite ale Sf. Marcu al Efesului nu mi se par deloc neglijabile sau bagatelizabile. Jugie se străduieşte să le ridiculizeze. Dar bizantinul încerca să exprime inefabilul, nişte cunoştinţe despre inefabil. Împrejurările semnalate, adică faptul că întâlnirea cu definiţiile latine i-ar fi impulsionat pe bizantini să îşi elucideze teologia, nu schimbă fondul chestiunii.
Jugie are un articol din ’21, tendenţios scris (‘subtilităţile lui Marcu’), de un triumfalism latin neavenit, referitor la dezbaterea despre Purgatoriu la Sinodul de la Florenţa; aceasta exhibă suficient pedanteria şi superfluitatea teologiei decadente (însă eshatologia latină avea ea însăşi obârşie antică). Răspunsurile Arhiepiscopului Efesului sunt foarte acceptabile; dreptatea îi revine, dacă e acceptată Învierea de obşte. Învierea de Apoi sau are un rol important, sau nu există. Opinia latină minimalizează Învierea obştească. Aceste discordanţe provin din existenţa unor date biblice discordante. Latinii gândeau ca Iisus şi ca autorii biblici; bizantinii gândeau ca farizeii. Eshatologia Sf. Marcu continuă eshatologia evreiască târzie, linia de gândire care investea învierea de obşte cu nădejdea eshatologică, iar Noul Testament înregistrează şi cuvinte ale lui Iisus în favoarea acestei ipoteze eshatologice, pentru că, interpelat de saducei, Iisus nu s-a dezis de ideea învierii generale, ci de accepţia ei rudimentară. Însă alineatul lui Jugie despre influenţa protestantismului e remarcabil ca pătrundere.

Forţa relei credinţe, înregistrată ca atare în Scripturi, inclusiv obtuzitatea, împietrirea, întărâtarea, caracterul abrupt al ostilităţii viscerale.

A treia cale: nici plebea, mocofanii, nici mahării criticii, însă minoritatea inteligentă, egalii.

Pixurile & flori & meniu. Gunoi. Delăsarea. Pixul & cola & trepte & cină. Părinţii (nouă postări) & articole fr. & cf. ieri (joi), oră. Vols., cf. ieri & azi. Jind. Trandafirii, azi. Prunul. Lucruri. Cină. Oră. Dicţ.. Cină & salată & pastile & cardul.
Autorii. Postări. Haos. Vols., joi & vin.. Flori & meniu. Gunoi. Lucruri. Dicţ.. Cutia. Consum. Jind.

Când ai principii nu din credulitate, ci din raţionalitate.

Canonul e o convenţie susţinută de mimetism şi conformism. E o ipostaziere a relativului absolut, premisă oximoronică după care vremea are dreptatea ei, relativă dar obiectivă. Aceasta e tocmai negarea principiului evoluţiei. Canonul e numele onorabil dat modei.

Diatribele cinefilei sunt pamflete, trebuie înţelese drept pamflete, nu ca analize obiective. Scopul lor e satiric, nu de cunoaştere. Acestea sunt intermitenţe pamfletare. Filmul din ’53, cel din ’46 (ca prea … derutant), cel din ’09, cel din ’78 sunt executate cu dispreţ. Există, la cinefilă, înclinaţia către cinemaul troglodiţilor. Se simte izul acela de gheretă. Ceva are izul latrinei culturale.

Topografia greşită.

Pontiful nu a cazat la Vatican copii ai victimelor terorismului, copii europeni ai căror părinţi au fost ucişi de terorişti. Obscenitatea acestui gest ipocrit de imagine.

Ceea ce relativ la o vreme, ceea ce datează, e … absolutizat ca relativ, relativul e transformat într-un criteriu absolut. În acest mod e regăsită o tiranie a indiscutabilului, o obligativitate. Legitimitatea relativă e în acelaşi timp absolută. E o nouă formă de gândire nedialectică, amorţită, boantă. Vremelnicului îi e postulată o legitimitate absolută. Casarea e obligatorie, ca şi valabilitatea dinainte. Ceea ce nu e explicat în acest mod e obârşia noului, cum e casat relativul, cum e înlocuit de obligativitatea vremelnicului succesiv. Nu e elucidată succesiunea normelor vremelnice. De ce e obligatoriu ca ceva să dateze. Teoria demodării se autosubminează, şi tocmai de aceea recurge la ideea unui absolut vremelnic. Apostolii ei investesc vremea cu o autoritate constrângătoare, indiscutabilă. E recursul la plebiscit, la parlamentarism, la forţa dominatoare a majorităţii. E instituirea plebiscitului în sfera adevărului. De aceea, relativismul propovăduitorilor demodării e ipocrit şi camuflează o formă de dominare.

Tupeul otrepelor. Smerenia înseamnă lipsa tupeului. Or, regula e tupeul smintit. Trăiesc vremurile profeţite, anunţate, vestite, între cele două războaie, de J. Ortega, N. Berdiaev, L. Blaga, ale celei mai deşănţate lăbărţări de barbarie, ale celei mai scandaloase descinderi în subuman, vremea neandertalienilor. E apogeul pogorârii în nesimţire şi bădărănie. Pe plan local, e rezultatul pedagogiei absurde. Ofensiva otrepelor e girată de tupeul cel mai scandalos. E vremea slugilor arhiereului.

Mistica înseamnă grafica lui Winsor McCay, momentul de pozitivitate, inspiraţia, certitudinea.

Mediocru, anost, tern (5) & greşit, stângaci (6) & bun (7) & foarte bun, satisfăcător, izbutit (8) & distins, excepţional (9) & capodoperă.

Chiar identificarea critică, empatia, trebuie să fie calcedoniană. E o recunoaştere care nu suprimă diferenţa. Dialogul autentic nu înseamnă amalgamare sau asimilare.

Temperamentalitatea nu e un simplu dat natural, ci şi un defect care decredibilizează. Polemismul e neverosimil în termeni intelectuali.

Luni, după 8 ½ seara, cină: cotlet, pilaf, salată, choux …, o prăjitură. La 9 ½ seara, al doilea pachet de ţigări, cafea.
Sb. seara, despre greci, ipocrizie, ruşi, demnitate, ţinuta ambasadorului, traducerea rândurilor despre actorul rus.
Sb., de la 9 seara, o comedie muzicală cu Jane Powell.

Luni, 90 & 155 & 20,3 & 60,5 & 35 & 30 & mii [salată, ceapă, prăjituri & ţigări II & chibrituri, pâinea & cafea, choux … & kingul & pastile & web]. Marţi, 288,7 mii [tarte, cafea, ţigări].
Vin., 155 & 16 & 72,2 & 270 & 40 & 30 & 20 & 5 & 350 mii, şi 2, 198 mil. [ţigări II & pixuri & oţet, cafea, pâini & bilete & gustări & cafele & bilet & xerox & bilet & vols.].
Sb., 10 & 50 & 286,1 mii [flori & salată, ceapă, etc. & tort, cola, cafea].
Sb. seara, 155 & 122,3 mii [ţigări & banane, budincă].
Dum., 215 & 323,6 mii [ţigări, icetea & polonezi, pâini, ketchup, cola, cafea, carnete …].
[Vin. seara—azi: ≈ 240 & 620 & 540 mii, şi 2,2 mil..]

Jugie credea că Gheorghe Scholarios a fost unicul dintre grecii generaţiei lui care cunoştea patristica latină; a scris despre cauzalitatea intermediară, funcţională, a prepoziţiei ‘dia’ (‘prin ramură’, cauză veritabilă însă intermediară), aşadar Treimea organică, negeometrică, neabstractă, dar un anume fizicalism subzistă: ramura ca distinctă de rădăcină (cu toate că ambele sunt părţi ale ansamblului, însă ierarhice). În 1452, fostul unionist scria că anatemele de la sinodul împotriva Patriarhului Ioan (1285, Constantinopol, citat ca un al nouălea conciliu ecumenic) l-au convins. Scholarios se revendica de la Părinţii asiatici (Asia Mică).
Jugie propune o explicare a palinodiei lui Scholarios, în primul rând naţionalismul, orgoliul grec, justificat şi rezonabil (în termeni care sunt deja cei ai victimizării, şi într-un context istoric care e al declinului statal …), lealitatea faţă de ceea ce încă de atunci putea să apară drept o evoluţie dogmatică stabilizată, veritabilă, neescamotabilă.
În 1464, scrie ‘Despre distincţia ipostaselor dumnezeieşti’. Prudenţa pare să fie cuvântul de ordine, principiul practic. Reperele antifilioquismului său tardiv sunt Fotie, sinodul de la 1285, Marcu.
Jugie apreciază că anticatolicismul lui Scholarios se reduce la antifilioquism.
Jugie era un istoric cu idei teologice limpezi, adică un patrolog.