Iordan Chimet şi personajele comediei burleşti

Iordan Chimet are câteva idei subtile în placheta despre comedia burlescă.
Analizând tipologia rolurilor comediantului burlesc, Chimet defineşte mai întâi copilul, dar îi subsumează infantilismul, naivitatea, credulitatea, disponibilitatea, imbecilitatea, gogomănia, o paletă a gândirii şubrede şi a vulnerabilităţii patente. Infantilismul nu desemnează un tip de personaj, ci numai o latură.
Infantilismul lui Chaplin nu e ca al lui Laurel. O parte din cuprins va fi reanalizat de Iordan Chimet când discută demenţa personajului comic.
Prin ce e amuzant infantilismul?

Gândirea propusă e tipologică. Iordan Chimet aduce o anume elevaţie lirică în taxonomia lui. Dezinvoltura aceasta a teoretizării se explică şi printr-o oarecare condescendenţă a teoreticienilor, care luau cinematograful popular ca fiind relativ inform, maleabil, susceptibil de , foarte interpretabil. E o festă pe care le-o joacă condescendenţa (tocmai în acest sens, citarea cuvintelor lui Rimbaud e relevantă, deoarece postulează, convenabil, anonimitatea umilă a ‘stampelor populare’, etc., sorgintea cvasi-folclorică), dar Iordan Chimet are şi o motivaţie subtilă: pantomima, suplinirea cuvântului, ca regresie la vârsta nonverbală a omenirii; absenţa prestigiului artistic al cinemaului popular îngăduia o abordare decrispată şi liberă: nu arbitrară, însă selectivă, nu capricioasă, dar urmând asociaţiile fanteziei. Tipologia propusă de Iordan Chimet pare livrescă. Un autor cu predilecţiile lui Iordan Chimet poate regăsi în tipologia comicului cinematografic infantilul, însă aceasta e o intervenţie creatoare a eului liric, care alege să guste o latură a tipurilor existente. E o selecţie critică şi lirică efectuată în ceea ce oferă, în mod obiectiv, comedia analizată.
Un tip este hâtrul descurcăreţ, modelul isteţimii populare, Buhoglindă sau Bertoldo, Nastratin, Pepelea, moştenit din umorul popular.
Paginile despre eroism (Will Rogers, Ben Turpin, ‘Goana după aur’, Lupino Lane) sunt foarte pătrunzătoare, şi demarează sub egida emancipării personajului ridicol.
Coexistenţa dramei, a sentimentelor, e foarte bine sesizată.
Violenţa e discutată ca expresie şi apanaj al vindicativităţii.
Iordan Chimet dezaproba direcţia modernă a pantomimei (Rivels, A. Rhum, Grock, Fratellini), ca ambiţioasă însă artificială şi formalistă.
Sunt menţionaţi comici ca Monty Banks, Ford Sterling.

Pe drept, ‘Măreţul rege Burebista’ putea fi scris de un elev. Această scriere a unui vârstnic are ţinuta literară a adolescenţei. Stilul e acela ceremonios, grandilocvent, pompos, artificial, al pastişelor sadoveniene în versiunea propagandistică a naţionalismului realist-socialist. Prin urmare, nu e o pastişă a lirismului, ci a afectării şi a gnomicului. Semitonul general e dat de didacticism.
Romanul începe la Roma, pe vremea lui Sylla şi Spartacus, cu conversaţia unor argintari traci despre … Samson, aşadar în atmosfera filmelor italiene de aventuri; unul dintre aceştia, prinţul dac incognito, care se recomandă Rebis, vrea să treacă drept … grec din arhipelag [1] şi, într-o dimineaţă de aprilie, vede trecând vestalele (a căror apariţie luminoasă merita o descriere) şi îl întâlneşte pe tânărul Cezar. Stilul uman al personajelor e anacronic, dar ‘Măreţul rege Burebista’ e un roman educativ, didactic, la care Grigore Băjenaru se pricepea prea bine. Ca atare, Grigore Băjenaru începe cu studenţia romană a lui Burebista, cu ucenicia lui; venit la Roma, tânărul dac ţine să treacă drept meşteşugar, nu se ştie de ce, probabil în numele conspirativităţii (şi al similitudinii cu avatarul profesional al lui Ceauşescu …). Am apreciat şi semitonul despre mistica religiei romane.
Dacia se întinde între fluviul Tyras, Istrul mijlociu, Pădurea Hercinică şi Munţii Balcani; limita estică e fluviul Tyras. Nu ni se precizează, însă, dacă acestea erau graniţele naturale ale monarhiei dace, sau ale ţinutului locuit de daci. În orice caz, subtextul e revendicarea teritorială ceauşistă, revizionismul.
Resursele stilului romancierului sunt mai mult retorice şi didactice, decât lirice; atmosfera romană, străzi, grădini, persoane sunt indicate destul de sumar, portretele fizice sunt şcolăreşti şi lipsite de impresie.


NOTE:

[1] Grigore Băjenaru consideră că un trac care se dă drept grec e asemeni leului care se dă drept măgar.
Însă identitatea conspirativă a prinţului dac nu e numai de student grec, ci de … meşteşugar.

Alura generală a ‘noii istorii’ franceze (numind astfel nu doar a treia generaţie a ‘şcolii «Analelor …»’, ci întreaga mişcare istoriografică inspirată de economie, sociologie, demografie, geografie) e cea a sociologiei istorice germane antebelice. Însă polemica ‘noilor istorici’ împotriva unor universitari a semnalat lipsa completă de legitimitate a unor axiome metodologice luate, până atunci, ca atare, a unor prejudecăţi, lipsa de motivare a unor principii istoriografice, enunţate sau nu. Polemica a fost împotriva tradiţionalismului înveterat al istoriografiei franceze universitare sau populare, a insuficienţei unei atitudini istoriografice înveterate, ca atare miza polemicii a fost una locală (naţională) şi conjuncturală. În ansamblu, e o chestiune de principii ştiinţifice, una practică (hegemonia resimţită a modelului istoriografic tradiţional, definit ca sumar, obtuz, prea schematic) şi una de inapetenţă: predilecţiile unor ‘noi istorici’ erau mai ales acelea ale unor autori de sociologie istorică (inclusiv demografia, etc.). Din acest unghi, ‘noua istorie’ e o atitudine ştiinţifică complementară, care nu poate suplini funcţia istoriei evenimenţiale.
Inapetenţa mărturisită pentru evenimenţial şi naraţiune (spuma, vârtejul evenimentelor) corespunde unui nou temperament istoriografic, însă e, de fapt, un transfer de prestigiu (asupra atitudinii ştiinţifice a autorilor de sociologie istorică, istorie economică, etc.). Ceea ce s-a obţinut de către istoricii de la ‘Anale …’ a fost legitimarea universală a unei atitudini ştiinţifice preexistente (geoistoria, demografia), însă până atunci cantonate în medii ştiinţifice specializate, şi emiterea unor lozinci, codificarea acestei atitudini noi. Metodologiile lui Pirenne, Vidal de La Blache, Berr au fost prefăcute în lozinci la modă; legenda că, înaintea celor de la ‘Anale …’, existase numai istoria liniară (militară, diplomatică, politică) e consternantă. Ca şi în situaţia ‘noii teologii’, s-a început cu polemica împotriva unei conjuncturi universitare, şi cu un anume spirit partinic.
Deasemeni, e ridicol să se pretindă că existenţa unor ritmuri diacronice profunde, a unei tectonici istorice, a fost descoperită în 1941. Rezultatul practic al teoriei temporalităţilor a fost dezinteresarea de evenimente, nu explicarea lor prin mişcările de adâncime.
Însă ceea ce au adus istoriografii aceştia a fost reflecţia, interpretarea. Istoriografia aceasta nu poate fi decât complementară istoriei narative, pe care nu o poate suplini şi căreia, nu se ştie de ce, i se opune.
La autorii generaţiei secunde a ‘Şcolii Analelor’ există deja narcisismul prestidigitatorilor la modă, chiar când nu e vorba despre histrioni, chiar când nu s-a recurs la cacialma. Sloganurile au devenit pedanterie, afectare şi obligativitate. Tot cu această generaţie secundă, revendicarea decupajului şi a montajului a însemnat hibridarea scientismului iniţial cu ifosele metaştiinţifice postbelice.
Reputaţia grupului de istorici s-a întemeiat şi pe caricaturizarea absurdă a istoriografiei interbelice.
Banalitatea funciară nu e o consecinţă directă a metodologiei. Dar ar putea fi o consecinţă a alexandrinismului, a fetişizării jargonului, a pedanteriei. Veleităţile filozofice ale unora denotă nu probitate, ci ingenuitate şi amatorism.
Se discută numai pe principii; adică, adesea, pe lozinci, pe sloganuri.

Le Goff a ales îndelung (Sorbona, Praga, Amiens, Oxford, CNRS), o parte a parcursului său e discernerea unor antipatii, ceea ce, în termeni umani, e plauzibil.

Prunul înflorit, mistica luminii taborice

Actoria, cameleonismul, înclinaţia. Filmul din ’62, afecţiunea, şi gustul cinemaului italian (iar Dj. chiar semnalează similitudinea, alura: e un film istoric-religios-psihologic, adică o dramă, iar elementul taxonomic e menţionat, tunica dând numele; de fapt, atmosfera, stilul sunt aceleaşi). Greşeşte ortografiile, cum am remarcat şi azi, însă afecţiunea e mai convingătoare.
[‘Constantin’, comedia recomandată de Hull, şi altele mai obişnuite.]
Dj. ştie vechiul cinema de gen, şi îl analizează cu pricepere. Mamie Smith, A. Dreifuss, e chiar ceea ce apreciasem iniţial.

Tactica.

Lichele; abia deveniţi batjocoritori (ortopedul, internistul), i-am simţit speriaţi. Topografia falsă (derutarea).

PE, ieri, ruşii & blonda & întâmpinarea, azi, sb., mi. & limbaj & cămaşa & erudiţia & epiderma & la 5 z. & ieri, mi., la 4 z. & postări & ritm & ifose & gestul & sb., aer & rangul, liberalul şi ierarhul filoelen dar ecumenist.
Efectul articolului istoric al lui PE. Generalizările.
Dispreţul mut. Fobia.

Refuzul recognoscibilului, ca principiu al regresului literaturii.

E nesurprinzător ca masochismul şi ipocrizia care guvernează minţile atâtora să se regăsească şi în teologie. Ecumenismul obişnuit e o formă a corectitudinii politice, a flatării lichelelor, a escamotării litigiilor. Halleux mi se pare cam defetist: adevărul e că Sf. Toma cunoştea patristica greacă nu ‘mai bine’ decât o cunoştea Sf. Grigore pe cea latină, ci mult mai bine; Sf. Grigore nu e un cunoscător mediocru al patristicii latine, ci un ignorant al ei. Comparaţia e forţată. Pledoaria lui Halleux e că intenţia teoreticianului isihasmului era ortodoxă; însă nu analizează deloc concordanţa teologiei isihaste cu patristica greacă a întâiului mileniu. Totuşi, Halleux face două remarci decisive, referitoare la eclipsa palamismului şi la inspiraţia apuseană contemporană a principalului reprezentant al acestei direcţii (lucru semnalat chiar şi de Schm., care înregistrează substratul intelectual postbelic al interpretării date de congenerul său; discreditarea lui Meyendorff ca epigon al personaliştilor francezi şi patrolog anacronic e obişnuită: Halleux, Schm., însă şi Vlachos pe urmele lui Romanides, iar ipoteza poate fi rostită şi referitor la teologia lui Stăniloae, deasemeni epigon al filozofilor apuseni). Eclipsa intelectuală, adică letargia, apatia, sunt prea lesne atribuite de răsăriteni ‘robiei’, care a fost una consimţită, neonorabilă, autoindusă. Motive pentru înapoierea intelectuală poate invoca oricine, iar scolasticii sec. XV sunt pasibili de aceeaşi explicaţie. Halleux se declară neconvins de motivarea oficială a eclipsei palamismului.

Sf. Tihon ca nou Sf. Simeon, şi Sf. Ioan, rusul, ca nefanatizat.

Viteză & la o s. & comedia. Conlucrarea. Şnapanul, azi. La 5 z., tabelul. Hârtia, sb.. Lucruri.

Analizabilul. PE. Ritm & oră & cafea & aer & cină. Vols..

Cinefila, al cărei lexic e remarcabil, a afirmat lucruri fundamentale despre Carey, Canutt, Betty Compson, vârstnicul Garner, Moreland (al cărui fiecare film merită văzut). Dacă unele evaluări sunt definitorii pentru gustul cel mai sigur, întărâtările sunt ridicole (‘46, ’53, ’78, ‘09).

Dacă necorporalul nu e degradabil, nu există ‘păcatul îngerilor’, nici posibilitatea Purgatoriului. Purgatoriul înseamnă timp.

Mauriac şi criteriul abrutizării.

Expresia sentimentelor în cinema.

Credulitatea ca prisos, ca surplus.

‘Ticăloşii analfabeţi şi violenţi’ sunt realitatea socială.
Cultura livrescă sau şcolară nu e suplinită de una arhaică, a cutumelor, etc., ci de zoaiele subculturii.

Vin., mă gândesc la viaţa de celibatar a lui Beyle.

Lumea scenariului nu poate să fie indiferentă. Deasemeni, nici tonalitatea morală dată personajelor de către actori.

Interacţia e o chestiune de prudenţă, nu de credulitate, joacă, defetism, demoralizare, etc..

Am reluat lectura jurnalelor lui ‘Morgan’, stripologul cusurgiu şi urâcios, incapabil să depăşească adevărul momentului de indignare, şi care, cu vremea, a sombrat în deriziune şi maliţie; cu atâţia ani în urmă, pe când erau mult mai instructive, au servit de model nu atât carnetului, cât ideii de postare succintă, lapidară, robustă. Jurnalele lui mi-au oferit ideea şi prototipul postării lapidare, al microeseului. Nu atât ansamblul jurnalului, cât însemnarea.

Afectivitatea şi aprecierile obişnuite. Superstiţia, frica, distorsionarea.

Există imagini simbolice sărace: imagini vizuale somptuoase, pompoase, artificiale, pe care simţul lăuntric le neagă, le dezminte, nu îi corespund, aşa e lumina dumnezeiască, însă ajunge să ne amintim de vârsta Sf. Ilie, de faptul că numinosul, pentru percepţia elevată, nu trebuie redus la închipuirea redusă a zugravilor, la deprinderile proaste pe care le crează cateheza întâmplătoare, la ceea ce ajunge pentru noi să fie simbolul a ceva respingător şi copleşitor, oprimant, extenuant. Ep. Sigrist scrie foarte bine despre lumină şi Sf. Grigore al Tesalonicului; lumina ideală nu trebuie să ne-o închipuim în mod silnic, ca pe ceva impozant, copleşitor, obositor, tern, ceva ce organismul refuză, ci ca pe o rază verde, sau azurul, sau o lumină, mai adevărată decât strălucirea, mai mult e mai puţin. Raza verde şi taina luminii taborice.
Episcopul intuieşte universalitatea autentică a literaturii Sf. Grigore, anvergura indiscutabilă, autenticitatea ei metafizică.

Ansamblul experienţei nu e receptarea pasivă, letargică, sau tendenţios-masochistă, înveninată.

Fern Emmett în ’37 & Jolley în ’41 (două filme) & Betty C. în ’36 şi în ’38 & văduva lui Houdini în ’38. Lundigan în ’49, timbrul. Cu vremea, oricare din numele acestea capătă o semnificaţie precisă, şi o noimă. Ideea că H. Carey era inegalabil, dacă i se oferea ocazia.

Mâlul social (bârlădenii, interlopii, lichelele) nu trebuie să şocheze, să indigneze sau să poticnească, ci să ducă la nişte decizii raţionale. Mâlul acesta, în sine, e neantul, e deja inexistentul.

La cinefilă există, spre deosebire de Hull, o complicitate cu urâţenia, mediocritatea, ternul, anostul. Nu e întrutotul credibilă.

Atitudinile pot fi analizate în termeni de tipic şi atipic, nu de normativ.

ILC desemnează şi simbolizează obiectul unor eseuri (în culegerea originală, similitudinea cu Ch. e frapantă). Eseistul căruia îi seamănă cel mai mult R., de care aminteşte cel mai mult, e Ch..

Axiomele false. Delăsarea. Descleştarea. Irosirea. Apatia.

Ca versiunea caricaturală, plebee şi foarte prozaică, anostă, a secularismului deja imbecil al sec. XIX, ‘Misiunea laică’, dreyfusismul.
Descoperirea lumii medievale, la 12 ani.

Semitonul de cacialma.

Almanahurile în care descopeream universul comediei americane timpurii. Se scria, pentru copii, despre vedetele vremii aceleia; almanahurile în care citeam despre vedetele comediei din vremea cinematografului silenţios. Se scria în beneficiul copiilor.

Românitatea ca apăsare, ca povară, ca rebut, ca anomalie. Ridicolul, ticăloşia, sminteala.

Iisus a fost dat pe mâna slugilor, a norodului, a ‘oamenilor simpli’. Paginile Evangheliilor ar trebui să fie deajuns.

Joi seara, trei cremwurşti, cafea.
Cremwurşti & vols. & rufe & cămaşa.
Vin., trei trandafiri roz.
‘Carnea de vită tr. ţinută în apă rece, câteva ore.’
Vin., 12—1—3—4—6 seara. Vin., de la 10 ½ seara, ‘Doamna dezonorată’.
0,78 mil..
Sb. mi-am amintit de ’88, vara când am cunoscut nesaţul artei, întâiul gest, jindul trezit de catalogul acela, râvna, alternativa autentică la derizoriu.
Sb., de la 8 ¾ seara, ‘Calea lactee’. Sb. seara, citit Grigore Băjenaru, două ore.
Dum., la 7 ¾ seara, cină: sarmale, pilaf. Dum., de la 9 seara, ‘Mecanicul Generalei’.

Joi, 155 & 338,1 & 270 & 40 & 50 & 155 & mii [ţigări II & sarmale, usturoi, pâine, & bilete & gustarea & cola & ţigări I & cafele].
Vin., 30 & 245 mii, şi 2,22 mil. [cafea & vols. & vols., dim.]. De 500 mii: 238 & 81 mii [1 ½ kg. de viţel & banane].
Vin. seara, 155 & 146 & 730 mii [ţigări & cotlete, salată, suc & vols.].
Sb. dim., 155 & 100 & 30 & 332 mii [ţigări & struguri & ceapă, mărar & tort, pâine, cafea].
Dum. dim., 100 & 155 & 53,8 mii [ziarul & ţigări & cafea, pâine, cola].
Luni dim., 155 mii [ţigări]. Dum. seara, mii [sarmale, pilaf, cârnaţi, suc].
Joi am revenit la Iaşi cu cele 5 mil. ale rezervei.

Idealismul moral absurd, neverosimil, pe care se întemeiază creştinismul odată ce nu a mai fost înţeles ca o şcoală, ci ca religie populară, atotcuprinzătoare (vocaţia universală, echitatea abstractă). Caritatea e o vocaţie şi un fenomen rar, ca şi sensibilitatea artistică. Creştinismul poate fi numai religia unei elite morale. Monahismul a fost o tactică ipocrită de a rezolva chestiunea ‘încetăţenirii creştinismului’. Dezideratele, imperativele morale creştine corespund posibilităţilor unei elite. Mai departe, paradoxurile au fost escamotate prin butade. Adesea, ‘învăţătura creştină’ înseamnă opinii; iar creştinismul apostolic pretinde totodată că statutul mundan e şi cel absolut, că Biserica existentă coincide cu cea ideală. Aceasta duce la antinomii irezolvabile. Nu e mai puţin adevărat că, în practică, modalităţile de selectare a elitei creştine (prezbiterieni, comunităţi protestante stricte, ‘elita ucenicilor Părintelui Cutare’, etc.) duc la rezultate derizorii, şi ajung caricatura a ceea ce se pretind a fi. Realismul soteriologic devine elitism, formalism, identificare formală. (Nu toţi pot fi platonicieni, dar aceasta nu înseamnă că cei din grupul identificat instituţional ca atare, din ‘şcoală’, din sectă, sunt.) Elita instituţionalizată serveşte numai să simbolizeze luciditatea soteriologică. (Găsesc, însă, destul simplism şi schematism chiar în nucleul doctrinar originar al creştinismului, destulă afectare implauzibilă. Întâietatea umană a întemeietorului nu mi se pare indiscutabilă, sau absolută.)
Interesul unei religii populare e flatarea gloatei.
Discursul moral creştin nu e un unison, ci o polifonie. Deasemeni, se adresează nu unei populaţii monolitice, ci unor clase, etc.. Iluzia şi utopia curentă sunt că între aceste direcţii, adesea divergente, e posibilă confruntarea de idei. Când cineva utilizează termeni, trebuie sesizat ce desemnează prin ei, deoarece configuraţia a ceea ce e desemnat astfel nu îi e, adesea, evidentă nici emitentului.
Creştinismul ca religie a maselor, cu iniţierea redusă la cateheza expeditivă, e o cacialma.
‘Nu uita să ne dispreţuieşti.’ ‘Lecţiile’ vieţii sunt sârguinţa colectivă de a corecta iluzia. Apelul pe care-l adresează gloata cuiva e de a o dispreţui, de a nu neglija să o dispreţuiască. Naivitatea provine din credulitate şi ignoranţă (al cărei alt nume, fireşte, e).
Unele poveţe şi sfaturi evanghelice (ca distincte de porunci) sunt nerealiste şi implauzibile chiar pentru o elită. Literalismul, chiar când nu e absolut, înseamnă erijarea Scripturii în idol: idolatrizarea Scripturii, iar această idolatrizare e întotdeauna costisitoare, supapa ei fiind ipocrizia, represia, etc.. De obicei, idealismul consecvent, ca perfecţionism, severitate, etc., nu e niciodată inocent. O altă severitate e cea a gloatei, a standardelor gloatei.
Chiar adevărul creştinismului evanghelic e unilateral. Ca atare, încă de timpuriu s-au făcut încercări (patristice) de a înfăţişa retorica (simbolicul) ca retorică, de a dezamorsa exegeza lui Trăsnea (maximalismul, perfecţionismul, rigorismul, idealismul al cărui pandant e ipocrizia …). Contextualizarea a fost resimţită ca necesară. Nu toate învăţăturile lui Iisus sunt teorii, adică enunţuri cu valabilitate generală. Interpretarea unor cuvinte cere înţelegerea situaţiei, a locului, a momentului. Altminteri, inspiraţia devine patul lui Procust. Creştinismul realizat ar putea să fie nu o excelenţă degradată, ci o mediocritate degradată. Creştinismul evanghelic are o unilateralitate care mi-a devenit tot mai evidentă; comprehensivitatea lui (în accepţia caracterului atotcuprinzător) e foarte discutabilă, şi în mod cert simbolică, nu literală.
Iisus nu a convertit gloata, ci numai pe câţiva inşi. Pe gloata creştinată nu se poate niciodată conta ca pe ucenici. Pretenţia Bisericilor numite apostolice de a identifica o instituţie cu Biserica pneumatologică e absurdă. Această gogoriţă defineşte triumfalismul lor. Monopolizarea harului e cea mai consternantă pretenţie a unei instituţii creştine. Creştinii nu greşesc când afirmă necesitatea rezonabilă a instituţiei, ci când identifică instituţia cu absolutul realizat, cu ‘certitudinea înşelătoare’ a gândirii reificante. O ecleziologie modestă şi minimală e unica rezonabilă.
Interpretată literal, morala creştină e o formă de delir masochist. În realitate, poruncile şi poveţele evanghelice, îndrumarea respectivă, presupun un teren, care nu e specificat. Lovit de slugă, Iisus nu a întors şi celălalt obraz, ci a întrebat ce drept are agresorul. Maximele evanghelice provin dintr-o lume antică răsăriteană înclinată spre exagerări.
În ordinea morală, ‘lumea’ nici nu are nevoie de ceea ce ‘nu e pentru toată lumea’.

Strategia românismului, abjurarea sentimentalităţii şi alte glose

Ei îşi merită soarta, şi pedeapsa lor e că, nici să vrea, n-au unde să plece de acolo; ei deja au ceea ce li se cuvine. Pedeapsa lor e că sunt, iremediabil, ceea ce sunt.

Ipocriţii şi oligofrenii se prefac că nu simt dezamăgirea amară a unui Steinhardt referitoare la românitate, inclusiv retorica sforăitoare; cine îi compară tonul cu al lui Stăniloae, simte semitonul de amărăciune al evreului, cu toată discreţia şi fineţea arătate. E foarte posibil ca, tocmai prin filozofia românescului, inclusiv prin curajul moral necesar, Noica să le fie infinit superior lui Liiceanu şi Cioran, criticilor de duzină. Deceniul de filozofie a românităţii, al operei lui Noica, arată o strategie pe care zeflemiştii ori nici n-o bănuiesc, ori nu ştiu cum s-o escamoteze. Indignarea civică e convenabilă. Însă Noica, prin filozofia fenomenului autohton, nu numai că n-a servit ceauşismul, ci l-a subminat, a contracarat preluarea şi monopolizarea direcţiei etnice de către trepăduşii ceauşismului. Sesizând noua îndrumare a propagandei, Noica şi Steinhardt nu doar că nu s-au aliniat, nu s-au raliat, ci au zădărnicit vulgarizarea, naţionalismul vulgar al periodicelor şi al trepăduşilor. Abia Papu, protocroniştii, Stăniloae s-au înrolat, au slujit ceauşismul. E adevărat că Noica pe de o parte gândea ca un filozof al istoriei, şi pe de alta identifica ceauşismul cu eliberarea, cu oferirea unui serviciu, etc., aşa încât judecata lui referitoare la ceauşism se poate să fi fost mai puţin severă decât faţă de dejism, iar relativa încuviinţare, nemincinoasă. Dar în niciun caz nu trebuie presupus că Noica a fost ‘dus’ de ceauşism, luat de valul demagogiei naţionaliste rampante. Filozofia românescului nu reflectă nicidecum oportunismul sau ralierea, ocazionalul, derizoriul, nu e o operă de circumstanţă. Dispreţul lui Liiceanu exprimă ticăloşia lui (a celui care a girat ca jupân o ediţie de batjocură a operei lui Blaga, prin ’96). Între cosmopolitismul turnătorilor (istorici ai ideilor şi slugi ale evreimii) şi protocronismul simplist şi obtuz al lui Stăniloae, Noica a schiţat o posibilitate.

Tempo. Erudiţia. Simboluri. Bastionul. Ţinuta.

Obiectivitatea e o funcţie etică.
Butadele şi utilizarea lor. ‘Geniu lipsit de talent’.

Luni dim. am greşit blasfemiind sărbătorile creştine.

Falsitatea epistemologiei senzualiste, cea care a generat, mai apoi, empirismul, etc.. Ea reduce o operă la o tipăritură, etc.. Ea face imposibilă autocunoaşterea, cunoaşterea vieţii lăuntrice, care nu e ‘dată mai întâi prin simţuri’. Senzualismul nu duce nicăieri, şi rămâne cea mai primitivă gnoseologie în circulaţie (inclusiv, sau mai ales, în ipostaza ei tomistă).

Există o parte de adevăr, şi o parte de delăsare, de cedare, de complacere, de imprudenţă, de pactizare.
Lipsa de exigenţă e un lux de nepermis.
E momentul să optez pentru cum vreau să fiu, pentru delăsare sau limpezime.

Panica penibilă a viperelor, calusul, hemangiomul.

Violenţa rămâne ca esenţă a lumii westernurilor, chiar când e atenuată de coregrafia destinată copiilor. În termeni marxişti, primitivismul, ţărănia, ruralitatea crasă sunt dimensiunea umană a acestei lumi.

Egoismul iraţional, obtuz, al imbecilităţii. Realitatea familială a fost, pentru mine, această imbecilitate prozaică.

Societatea umană (?) înseamnă egoism împotriva egoismului, ticăloşie împotriva ticăloşiei. Inteligenţele incomensurabile.

Oroarea inspirată de infernul vasluian (‘târgul din care trebuie plecat’, mormântul).

Gândirea mea nu mai e cea mitologică. Soteriologia pascală e gândire mitologică. Nu trebuie gândit sub impulsul fricii, al descurajării, al defetismului, al servilismului, al intimidării.

Urâţenia descurajantă a lumii literare româneşti contemporane. E o lume patologică şi care te îmbie să te ţii deoparte. Consternantă moral şi nulă artistic. Modernizarea românească, încercată în urmă cu un veac şi jumătate, a eşuat. Au rămas duhovnicii neamului, prozatorul brăilean, Patapievici, strepezitul huşean, exdecanul (răposat). Aceasta nu e o lume, ci o gloată, o mulţime. Gloata literară românească. Negarea ei, prin afirmarea vieţii.

Dum. seara, după 10, cină: ghiveci şi şuncă prăjită, smântână, pască, tortelloni cu sos.
Mi., de la 8 ½ seara, o comedie.
Sb., de la 10 ¾ seara, ‘Pistolarii’.
Dum., gripă, cu o tuse joasă, bronşică, uscată, dureroasă, şi gonalgii, mialgii.

Mi., & 412,2 & 270 & 60 & 30 & 155 mii [ţigări II, cafea & pui, sarmale, smântână, usturoi, pâine, cafea, cola & bilete & două brânzoaice, o plăcintă cu mere & cafele & ţigări I].
Marţi, 10 & 30 & 143,2 & 760 & 155 & mii, şi [cafea & pastile, seara & tarte, cola & taxă & ţigări & cafea & vols.].
Luni, 165,3 & 155 & [salată, pâine, plăcintă, cafea & ţigări & ].
Dum. seara, 110 mii [web].
Sb., 81,4 & 35 & 379,6 & 300 & 10 & 180 mii [cafea, choux … & kingul & cod, mici, cartofi, pâine, cafea, cola & bilet & cafeaua & ţigări, cola].
Dum. dim., 155 & 351,4 mii [ţigări & pui, pilaf, usturoi, icetea, schweppes].
[Ieri, sb., 985 mii; azi, dum., 506,4 mii.]
Dum. seara mai am 1,565 mil. din leafa curentă, şi 5,32 & 4 mil. din rezervă.