Proscrierea urii în creştinism (şi în alte religii) e justificată medical, iar medicalul e identic cu spiritualul, cele două coincid, spiritualitatea e medicina spiritului, terapia şi profilaxia minţii; ca atare, ranchiuna e justificată prin silogisme etice, dar e negată practic de medicină, de terapie (care, mai departe, şi diacronic, nu face decât să regăsească unitatea organismului, relevând biochimia indignării şi a furiei, etc.). Aşa se întâmplă că dintr-o idee păstrăm semitonul afectiv sau intuitiv, ca atare ideea înseamnă mai mult decât formularea ei univocă. Aşa sunt glosele moderne ale asceticii creştine vechi, aşa e resemnificarea spiritualului ca medical şi mundan. Cum se trece de la o semnificaţie la cealaltă? Care e legătura? Continuitatea intuită provine din acest semiton neenunţat explicit, din marja semantică a ideii.
Dacă drept normă pentru înţelegere luăm expresia verbală, atunci discontinuitatea e stridentă; dacă însă alegem comportarea drept indiciu al înţelegerii (neverbale, neformulate), atunci există o continuitate, fie şi de tendinţă, în măsura în care gradul de generalitate atins e admis.
Originalitatea absolută a eului conştient face să nu dispunem de analogii adecvate pentru modul cum înţelegem umanul ca întreg. Nu există o categorie superioară, căreia să îi subsumăm dualitatea psihofizică umană. Deoarece nu relaţionez cu altul ca şi cu un suflet întemniţat vremelnic într-un trup (vrednic de respect numai în mod derivat). Respectul resimţit faţă de organism e identic cu cel resimţit chiar faţă de om. Vizibilitatea lui nu e accesorie. Abia sufletul celuilalt e realitatea presupusă, ghicită, cunoscută indirect. Care e ‘realitatea ascunsă’ a celuilalt? Gândurile lui, existenţa lui mintală conştientă? Structura personalităţii lui? Reprezentarea noastră morală, modul cum înţelegem şi evaluăm umanul, sunt ele însele mizanscenă. E cunoaşterea participativă prin excelenţă, nu are sens înafara coparticipării. Consensul relativ nu poate să escamoteze această natură participativă a cunoaşterii esenţiale (numită aşa, ca treaptă superioară a înseşi gândirii obişnuite).

Joi seara, Rebecca Welles în ‘The Jane Cooper Story’, episod din ‘The Lawless Years’, însă lipseau ultimele trei minute. Nu e o pastişă, pentru că tonalitatea e cea a vremii lui, inclusiv jazzul: al doilea val al filmelor americane despre gangsteri, în anii ’50 (Wilder, Matthau), după întâiul (în anii ’20-’30, cu Muni, Cagney, etc.) şi al treilea, în anii ’70-’80, al epopeilor pretenţioase, de la ‘Naşul’ la ‘Incoruptibilii’.
Naraţiunea e nervoasă, ageră, iar cinematografia, ambiţioasă deşi elementară. O roşcată hotărâtă să parvină îşi croieşte drum către un şef al gangsterilor; biografia ei e esenţial picarescă. Pe traseu, cadavrele unor interlopi.

La Bârlad am citit câteva pagini ale lui Negoiţescu despre simbolismul lovinescian, din prefaţa la o antologie; chiar numai citatul din Lemaître, oferit de Negoiţescu, e deajuns să arate că Lemaître dădea impresionismului un înţeles fără absolut nicio legătură cu acela formulat de Lovinescu: Lemaître viza relativitatea în plan individual, practic, cotidian, revendica dreptul de a nu fi ţinut de formularea unei aprecieri, pe când Lovinescu face din relativitate o chestiune de determinism socio-istoric. Chiar revizuirile îi revin unei evoluţii condiţionate istoric, cultural, a criticului. Revizuirea ulterioară se întemeiază pe faptul că, vremurile fiind diferite, şi criticul e altul. Relativismul lovinescian e unul al reprezentativităţii istorice. Aprecierea critică iniţială şi revizuirea ei sunt momente determinate istoric, reflectă o dinamică istorică. Lovinescu avea pretenţia relevanţei pentru o epocă, iar Lemaître afirma numai relevanţa pentru momentul personal: nu porneşte de la o teorie a istoriei, a mutaţiei gustului, a mutaţiei eficienţei. Pentru Lovinescu, e determinabil gustul just al unei epoci; relativismul său e istoric, iar vremelnicia e aceea sesizată din unghiul istoriei. Lemaître nu vizează defel diacronia şi eroziunea, geologia gustului public. El îşi întemeiază revendicarea posibilităţii de a se contrazice liber pe variaţiile biografiei, nu ale culturii. Ca atare, impresionismul lui Lemaître e personalist şi subiectiv, şi întemeiat pe o observaţie de bun simţ, pe când pentru Lovinescu obiectivitatea judecăţii e relativă numai din unghiul istoriei. Înţelegerea lui Lovinescu pentru aceste lucruri e una mediocră, şi pare mai mult propunerea unui alibi al criticului.
Mai puţin analizat, cred, e tocmai esenţialismul lui Lovinescu, convingerea clasică a necesităţii reducerii existentului la esenţă, şi anume la o esenţă determinabilă verbal, enunţabilă complet, adică statică.
Definirea impresionismului drept metoda de reducere în scopul definirii esenţei e complet străină ideii unui Lemaître despre ceea ce poate să însemne această orientare critică.
De ce ar trebui denumită reducerea operei la esenţial, impresionism? Deoarece Lovinescu alege să numească perceperea intelectuală a acestei esenţe ipotetice, a esenţialului unei opere, impresie. Criticul nu defineşte impresia lui, ca variabilă în mod firesc, ca dinamică şi temporară, ci esenţa operei, care e sesizată într-o distilare, într-o reducere numită impresie, adică perceperea trăsăturii definitorii. Impresionismul acesta e o expertizare a esenţialului operei, iar esenţa e aceea care e perisabilă, temporară, supusă mutaţiei, contingenţei. Iar aceste lucruri nu au nicio legătură cu ceea ce gândea Lemaître, cu relativismul spontan, neteoretic, al acestuia. Negoiţescu are dreptate să-l disjungă pe Lovinescu de impresionismul criticilor francezi, cu care legătura românului poate să fi fost una de cititor, dar nu de autor. Semnificaţia impresionismului lovinescian, impropriu numit aşa, e poate înrudită cu aceea a impresionismului plastic sau muzical, ca depăşire a accesoriului reprezentat realist şi îndreptare către esenţialul obiectului reprezentat; însă această reducere e fără legătură cu ceea ce denumea Lemaître drept impresionism. (Iar impresionismul plastic şi cel muzical sunt, într-adevăr, mai înrudite cu simbolismul. Impresionismul lovinescian pare să pornească de la climatul artei cu acest nume, nu de la impresionismul criticilor literari francezi.)
Alt paradox al lui Lovinescu e echivocul condiţiei lui de teoretician: teoretiza fără să-şi asume responsabilitatea teoriei, eschivându-se în principiu; pentru un om care nu credea în teorii, a izbutit să fie criticul român cu cea mai impozantă operă teoretică.
Relativitatea teoriei e, la Lovinescu, distinctă de cea a judecăţii. Judecata reflectă epoca, iar teoria reflectă omul, emitentul. Însă, pentru Lovinescu, teoria e condiţionată în alt mod decât critica. Gândirea teoretică e relativă în cu totul alt mod decât judecata critică. Abia pentru teorie revendică Lovinescu atributele perspectivismului individualist, dar prevalându-se imediat, şi aici, de acelaşi esenţialism, în esenţă clasic, care-l făcea să perceapă o operă drept realizarea câtorva atribute determinabile, şi reductibilă la acestea, aşadar o înţelegere statică.
Chiar când explică obârşia afectivă a teoriei, chiar când atribuie relativitatea teoriei nu vremelniciei istorice, ci substratului individual, se referă la imuabilul persoanei, nu la dreptul şi la firescul faptului de a se contrazice.

Arta poate să sugereze, prin analogie, sau poate contribui la elucidare, dar nu poate comunica mecanic, în modul limbajului ştiinţific. Cititorul poate înţelege prin analogie, sau poate conştientiza şi înţelege mai bine, sau poate răstălmăci: dar nu poate şunta experienţa directă. Arta îl trimite la experienţa proprie, cu natura acesteia. Artistul nu poate transmite direct, comunica experienţa. În temeiul unei înrudiri, poate sugera, cu rezerva că rezultatul e mereu determinat de posibilităţile cititorului. Experienţa artei e determinată de imaginaţia receptivă. Pentru a înţelege ceva în artă, trebuie să fi înţeles ceva asemănător, în experienţa proprie. Iar evaluarea justeţii înţelegerii e întotdeauna practică (neştiinţifică) şi personală, deşi nu arbitrară; temeiurile sunt sentimentul adevărului, încredinţarea, şi consensul interpersonal (a cărui formulare e convenabilă şi selectivă), niciodată unanimitatea, fie practică (întrunită) sau de principiu (lipsită de sens). Se operează cu generalităţile experienţei.
Experienţa nu e transferabilă, transmisibilă direct. Iar o universalitate a ei e lipsită de sens, şi întotdeauna iluzorie. Nevoia şi iluzia, închipuirea consensului universal, sunt puerile.
Prin artă poate fi regăsit şi intensificat cunoscutul, adus la o trăire afectiv-intelectuală deplină, sau poate fi înţeles mai bine ceea ce fusese imperfect ghicit; sau se poate progresa într-o direcţie în care puterile proprii nu duseseră prea departe. Pe de altă parte, arta nu poate suplini experienţa. Surogatul nu e numai inautentic; e fals.
Experienţa artei e înnoirea în termenii proprii. Noul califică inefabilul experienţei, al mizanscenei, prin urmare comunicabilitatea e atât condiţionată strict de înrudire, cât şi nedemonstrabilă, lipsită de termenul consensual. Când gustul şi trăirea maimuţăresc ştiinţa, rezultatele sunt derizorii.
Prin artă poate fi regăsită o înrudire, necesar ambivalentă, a experienţei, înrudire mereu neîntemeiabilă ştiinţific. Ea îi revine convingerii, sentimentului, încrederii.
Obiectivitatea aprecierii critice e absolut nedemonstrabilă şi, deşi lipsită de sens la nivel universal, are înţeles la nivel individual. Nedemonstrabilitatea e exprimată de criticism drept lipsa de concept a universalităţii resimţite a aprecierii. E o universalitate resimţită căreia nu îi corespunde un termen consensual, determinabil univoc. Evaluarea e resimţită ca adevărată (‘universală’), adică nearbitrară. Însă acest nearbitrar nu e unul standardizabil univoc. ‘Criteriile’ însele codifică experienţe şi deziderate, nu termeni măsurabili. Arta nu e susceptibilă de analiză consensuală, standardizată.

Joi, la Bârlad, conversaţie telefonică cu un şnapan, care nu negocia şi nu făcea reduceri corespunzător cantităţii. Impresia era de cacialma, lăcomie prostească şi ignoranţă, însă de cacialma prin ignoranţă (şmecheria cu cele cinci reviste).

Joi seara, despre Lovinescu, carură, haine, mâncat, Fălticeni, rude, portrete, parlamentarul (‘Verescu’), reviste, liturghier, letopiseţe.

Două zile, joi şi mi., n-am fumat la serviciu.

Alineatul despre demarări (şase viitoare vedete) şi escale (şase foste vedete).

Fizionomia studiourilor, abolită sub înrâurirea unora dintre cineaştii americani inspiraţi de francezii care se revendicau tocmai de la tradiţia americană a studiourilor. Complexele cinemaului european.
Aşa încât noul Hollywood, de după amurgul studiourilor, e tocmai reculul cinemaului anilor ’40-’50.

Românescul maladiv. Românescul resimţit ca maladie, ca primitivitate pervertită, fermentată. Cei care au senzaţia unei vindecări, a unei intrări în normalitate.

Risipa, onoarea pe care le-o fac oligofrenilor când declam teribilisme, nemeritate de ieri.

Vin., după 10 seara, mai am 5 & 2 ţigări.

Joi şi vin. am citit cu nesaţ despre istoria câtorva studiouri americane.

Ezoterismul kalāmului, nerecomandat gloatei. După unii, era proscris numai kalāmul oţios sau speculativ. Kalām înseamnă scolastică, de la expresia arabă pentru retorică.

Etimologia, obârşia utilizării metaforice. Obârşia e ideea unei metafore, iar aceasta e reluată de postbelici: coexistenţa unor iţe; metafora se referă de la bun început la natura obiectului artistic. E o trăsătură estetică a operei literare sau de idei, nu una tehnică.

Realitatea poate fi înţeleasă şi resimţită ca versiunea grotescă a imaginarului, ca pervertirea idealului. Idealismul acesta, obârşie a dezamăgirii, e unul afectiv.
Faptul a de a fi altfel, de a gândi, de a simţi altfel, e un avantaj, o şansă, şansa realizării noului, a diferenţierii.

Publicul nu gusta operetele pentru ceea ce afirma Camil P., la care e atât firea colţuroasă, cu semitonul psihotic şi plebeu, cât şi suficienţa pionierului artei. Cu alte cuvinte, el e contrazis şi dezminţit de către cei care nu simt la fel. Există la Camil P. şi intransigenţa pionierului, a profetului modernităţii artistice, dar şi francheţea colţuroasă, maniheismul pe şleau, exagerarea psihoticului şi a provincialului.

Obscenitatea cabotinismului lui P.. Era un cabotinism strident, ca şi papioanele de universitar englez …. Probabil însă că idealul e luciditatea fără batjocură şi fără indignare. Mai presus de orice, fără credulitate şi fără iluzii.

Înţelepciunea înseamnă luciditate fără otravă.

Abisul nesimţirii vasluiene, şi această placiditate a nesimţirii nedezminţite. Vasluiul e atât polul sărăciei europene, cât şi acela al nesimţirii militante. Cea mai izbitoare nesimţire moldovenească eu am întâlnit-o la vasluieni şi la ceangăi. Acesta e mâlul fetid al ruralităţii moldoveneşti.
Bastionul, simbolul intelectualităţii, al trevziei.

Această streche senilă.
Gogomănia placidă dar înăcrită.

Vin., de la 9 seara, ‘Hai să …’.
Sb., de la 9 ½ seara, un film englez interbelic de aventuri.

Joi, 155 & 77,1 & 155 & 49,4 & 20 mii [ţigări & cafea, cola, pâine & bilet & pizze, cafea & cafele]. Mi., 89,8 mii [plăcinte, pizza, cafea]. Dum. seara, 120 & 110 mii [bilet & web].
Marţi, 155 & [ţigări II & ].
Vin. seara, din al doilea mil. al rezervei, 453,9 mii [polonezi, suc, pâine, cafea, choux …]. Vin., 270 & 155 & 20 & 350 mii [bilete & ţigări & bilet, dim.].
Sb., 155 & 110 & 150 mii [ţigări & trei cepe de gladiolă, regina … şi ochii … & viţel]. Sb. seara, 104,5 mii [cafea, ketchup, cola, choux …].
Dum., din al treilea şi al patrulea mil. ale rezervei, 280 & 670 & 90,2 & 155 mii [lingeria & pantofi & choux …, pepsi, cafea & ţigări].
[Din întâiul mil. al rezervei, 230 mii, joi & 795 mii, vin.. Din al doilea mil., 453,9 & 520 mii.]

Abia încercând să urmăm un model, ne dăm seama de cât de schematică, superficială şi chiar caricaturală e înţelegerea noastră. Trăisem cu iluzia flatantă a admiraţiei de care ne credeam capabili.

Vin. seara, despre Brejnev în Iad, ‘Lenin la Varşovia’, ciocârlia Maria C., Sinatra, Chevalier, ’89. Concerte de retragere. Gravuri. Benzi desenate, sentimentul lovecraftian.
Ciocârlia muzicii de estradă americane. Ciocârlia muzicii de varieteu franceze.
Întâietatea indiscutabilă.

Vin. seara, 10 ½--11 ¾.

Necesitatea unei a treia căi, între superstiţie şi metafizica sentimentală, care nu duce nicăieri decât la închipuiri sentimentale. Teologia evidenţială e falsă, cea metafizică e verbală. Dacă una e neadevărată, cealaltă e superfluă. E o redenumire neconcludentă a deja cunoscutului. Una e o iluzionare superstiţioasă, cealaltă o iluzionare intelectuală, o pervertire a raţiunii. ‘Temeiul fiinţei’ nu schimbă nimic.

Psihologia obişnuită, simţul realului. Cât e plauzibil că poate realiza mintea cuiva.

Despre gravuri, comedii muzicale, ciocârlii, Chevalier, ’89 (autobiografia citită când aveam 11 ani).

Piesa lui D. Thomas are şi ‘beţia de cuvinte’, incantaţia (aici, lirică), însă şi eficienţa; aluviunea lirică, şi efectul. Solemnitatea laică a dramaturgiei, jocul.
Din comoditate, unii fac abstracţie de parametrii unei minţi.

‘Matcă a statalităţii noastre’.

Ideile care au zăngănitul abstractului. Iar toată această ‘cunoaştere integrată’ e neinteresantă pentru filozofi. Reaua credinţă.

Anticipaţia, genul, ca lecturi lovecraftiene.

Marţi, cină: cremwurşti, pilaf. După 8 ½ seara, cafea.
Marţi, de la 9 ¼ seara, primul film cu Boyd.
Vin., de la 9 ½ seara, o comedie despre gangsteri, răpiri, etc..
Sb. seara, citit 1 ½ ore; după 8 ½ seara, cină: un cremwurst, pilaf, trei chiftele, două choux ….

Dum. seara, 90 mii [însă pentru … ¾ oră].
Marţi, 90 & 100 & 35 & & 240 & 120 & 100 & 35 & 155 & 20 mii [trei lalele roz & ziarul & kingul & & bilete & pizze, ştrudele, o plăcintă cu mere & cola & ţigări & cafele].
Luni, 53,6 & 20 & 155 & 20 & 350 mii, şi 2,04 mil. [ştrudele cu brânză, cafea & cafele & ţigări & bilete & chirie].
Vin., & 35 & 270 & 40 & 20 & 155 & 10 mii [ & kingul & bilete & gustarea & cafele & ţigări & cafeaua]. Joi seara, 104,2 mii [suc, alune].
Dum. dim. mai aveam 1,7 mil.. Dum. dim., 155 & 60 & 50 & 60 & 78,9 mii [ţigări & lalele6 & zece ouă & un kg. de castraveţi muraţi & cafea, suc, budincă]. Sb., 287,3 & 155 & 33 mii [pilaf, chiftele, morcovi, choux …, cola & ţigări & cafele].
[Luni, 640 mii şi două mil.. Sb. şi dum., 475 & 404 mii. Vin., 530 & mii.]