Romanul, credea Gracq, nu e maniabil critic—spre deosebire de poem—insa ar trebui sa fie (romanul e nemaniabil nu prin natura lui, nu in mod esential, ci prin insuficienta vremelnica a criticii, prin inadecvarea temporara a acesteia); Gracq se referea la poezia moderna, cred (si, prin extensie, la formele lirice similare ale celor vechi), si nu la epopeile antice, romane in versuri.
Ímaginatia afectiva’(suscitata, de ex., de catre o descriere) nu inseamna arbitrarul, neconvingatorul aleatoriului—‘partea ramasa imaginatiei cititorului’nu ar trebui sa insemne arabescurile intamplarii.
Exista si romane rememorate (chiar Beyle, deasemeni M. Caragiale).
Anvergura transmisiei trebuie semnalata, nu mascata, camuflata, drapata.
‘Panta secreta’a subiectului e, vrea sa spuna Gracq, o panta manifesta, decelabila, obiectiva; la fel, probabil, pentru ínlantuirea brusca a unei idei, sau mai degraba a unui sentiment’(numai ca nu inteleg daca se refera la elementele operei, sau la ceea ce ea suscita in cititor …).
Gracq spunea ca romanul nu e o arta a limbajului—cizelarea stilului nefiind, probabil, secundara, dar nici originara (si revine asupra ideii, cu ímaginea exigenta’). Romanul nu provine in mod direct din limbaj. E un act al imaginatiei.
Literatura este articularea sinelui. Iesirea eului din indistinct—si larvar.
Emotia cititorului de romane e de fiecare data ó experienta de neinlocuit’—nereiterabila, irepetabila (dar nu stiu daca se referea la recitire).
Órganizarea operei’ii e, daca nu extrinseca, secundara—primeaza ‘materia’, pentru care Gracq avea un simt special si, numind—o, ii dadea o acceptie aparte, conotatii noi; ‘secretul scriitorului’e çalitatea materiei intrebuintate’, utilizate.
Iar experienta de neinlocuit e altceva decat placerea nesubstituibila.
Critica devine ‘mai adevarata’cand e una a detaliilor, cand se limiteaza, cand isi circumscrie subiectul. Generalizarea survine, in critica, cu pretul exactitatii—care e, de fapt, scopul criticii.

Pe vremea adolescentei mele, genealogia satanismului metal insemna mai intai europeni King D./ M. Fate, Venom, C. Frost, Bathory—asadar, danezi, englezi, elvetieni, suedezi—cu un al doilea val (Morbid A., Deicide, Slayer)—si un al treilea (Marduk, etc., cei care faceau valuri in prima jumatate a anilor ’90).
Dar e remarcabil ca turnura satanista a metal—ului a fost aportul exclusiv al unor europeni—scandinavi, englezi, elvetieni. Al doilea val inseamna numai americani—si un minus de inventivitate muzicala, chiar un regres in privinta originalitatii. Al treilea val a avut ca emblema metal—ul violent al scandinavilor—ceea ce e stiut drept black—supralicitare facuta necesara de faptul ca subiectele oculte, generalizandu—se, au devenit patrimoniul mediului metal. O ierarhizare descrescatoare ar arata asa: Bathory, Venom, King D./ M. Fate, C. Frost.
King D. am inceput sa ascult tarziu, la 34 de ani, si i—as caracteriza drept NWOBHM parodic—adica, speed (parodie asumata, cu toate ca bufoneria poate fi interesata, servind ca diversiune, pentru distragerea atentiei de la scaderile muzicale, carora le serveste drept paravan); mai multe cantece Venom le stiam, drept cover—uri, asadar numai cantate de altii, de la 16 ani, cand ma fermecau; englezii le sunt net superiori danezilor, si nu numai ca originalitate—si curaj. C. Frost mi se par neconvingatori si cazniti, afectati si sumari (dar cu un prestigiu nemasurat, cumva la antipodal bagatelizarii necrutatoare a probabil mai interesantilor Venom, ale caror cantece macar pot placea, si care n—au dus lipsa de idei)—dar poate ca imi voi revizui evaluarea aceasta.
Bathory sunt de departe cei mai interesanti din genealogia aceasta—si ceea ce deceptioneaza intrucatva e cizelarea un pic convenita.

Fatum—ul anticilor nu inseamna predestinare, ci corelarea evenimentelor, corelarea universala; semitonul predestinarii e concluzia gresita a unei observatii corecte—fatum inseamna ca dinamica lucrurilor e comuna, interconditionata, nu ca e predestinata. Intelegerea asiatica a karmei e un progres net—subliniaza ca aceasta corelare universala e independenta atat de deciziile unor fiinte inaccesibile experientei obisnuite, cat si de legitatile fizice ale lumii—ideea nefiind predestinarea (care reprezinta mitologie), ci numai corelarea a toate. Insa e aceasta corelare, una cauzala? Adica, ne situam intr—un univers deschis, sau nu? Fatum—ul spune ca nu e vorba despre o corelare cauzala, in care efectul ii urmeaza cauzei, fiind determinat, daca nu produs, de ea (determinare cauzala). Iar aceasta ar putea sa fie, in fond, latura adevarata a notiunii de predestinare: nu in sensul deciziei unor fiinte constiente, capabile sa predetermine cursul evenimentelor, ci in sensul unei corelari necauzale—ca, de ex., in corelarea simultana, cand doua evenimente isi corespund (plurivalent) fara sa existe o relatie cauzala, adica momente succesive. Aceasta e ceea c ear putea surprinde corect o notiune ca aceea de fatum: lipsa cauzalitatii. Corelarea necauzala nu corespunde, insa, karmei—unde exista decizia agentilor, si urmarile ei (ramanand deschis aspectul libertatii acestei decizii).
Corelarea nu e decisa de zei, dar nici cauzala la nivel creatural nu e.
Predestinarea inseamna decizia zeilor; karma ar putea sa insemne si decizia fiintelor create. Dar natura corelarii universale a toate, a corespondentelor intre cele existente, reteaua care asociaza toate, ar putea sa excluda si cauzalitatea (in sensul de momente care se succeda, asadar decizii ale fiintelor create), cat si decretul suveran al zeitatilor. Aceasta corelare acauzala ar putea fi natura insasi a universului—care, de vreme ce exista, inseamna ca, oricat de improbabila, nu e imposibila—de vreme ce exista, e si cu putinta, in pofida probabilitatii ei reduse. Probabilitatea e abstractul, iar posibilitatea e ceea ce si survine.
Intrebarea despre fatum, karma, predestinare, e si o intrebare despre cauzalitate—si natura ei.
Mersul lucrurilor depinde de evolutia fiecarui element, dar poate ca nu in sensul unei miscari deschise. In aceasta intelegere nu trebuie aduse subiecte filozofice provenite din exteriorul ei. O formulare mai precisa ar fi aceea ca lucrurile par sa—si corespunda, sa fie corelate, decat ca mersul unuia sa determine mersul altuia—corelarea pare mai degraba simultana, decat cauzala.

Cand vedem ca lucrurile sunt corelate, mai multe ipoteze sunt posibile, referitor la ceea ce pune in miscare dinamica acestor corelari: vointe ale unor fiinte superioare planului observat (predestinare), sau jocul faptelor fiintelor create (karma intr—un univers deschis, cu agenti liberi, efectele provenind din actiunile acestora); asta poate sa insemne atat ca ele, lucrurile, depind de vointe superioare planului celor create (vreri care provin dinafara planului acestei corelari universale), decurg din altceva decat dinamica imanenta a lucrurilor, asadar depind de o cauzalitate impusa de vreri suverane—cat si ca sunt reglate de jocul actiunilor fiintelor create, intr—o lume deschisa, in care exista libertate decizionala, cu repercursiuni, cu un joc al cauzalitatii. O a treia solutie e observarea realitatii karmei, a corelarii dinamice, a corelarii evenimentelor, fara ipoteze referitoare la care sunt determinarile cauzale ale corelarii insasi.
Daca evenimentele sunt corelate, le coreleaza cineva? Faptul corelarii inseamna ca si exista decidenti care sa decida, sau sa determine, corelarea?
Fatum—ul, implicand predestinarea, are avantajul ca subliniaza natura posibil acauzala a corelarii, adica nu le atribuie fiintelor create roluri determinante, ci de participante la flux, la curgerea evenimentelor—latura de eroare fiind, probabil, credinta ca raspunzatoare pentru functionarea acestei corelari sunt alte fiinte, dintr—un plan superior, necuprins in acela observat.
Poate ca aceasta corelare insasi nu trebuie inteleasa ca fiind ceva distinct de fiintele participante, ca si cum ar fi continatorul lor—cand e posibil ca tocmai ea sa nu fie decat continutul. Revin asupra necesitatii de a nu incerca sa operam cu categorii straine tocmai intelegerii fundamentale a corelarii dinamice a toate.
Spunem ca ceva coreleaza; ideea se refera la çe coreleaza’(=çe e ceea ce coreleaza’), nu cine coreleaza (de parca actiunea ar presupune un agent; logicile asiatice, karma si Dao, spun ca nu il presupune, e modul cum sunt lucrurile, natural or in timp). Ideea de çe (nu cine) coreleaza’duce cu gandul la legitati, nu la autorii acestei dinamici a corelarii neintrerupte, depline.

Channing, predicatorul unitarian, are câteva rânduri de—a dreptul caustice despre crezuri (‘Nu pot privi crezurile umane decât cu sentimente …’)—observaţia lui e corectă logic, dar concluziile sentimentale sunt neavenite—căci subliniază numai diferenţa generală existentă între ceva, şi discursul despre ceva. Oricine preferă soţia, discursului despre soţie—muzica, dizertaţiei despre aceasta—prânzul, cărţii de bucate, sau tratatului de gastronomie.
Întrebarea nu e dacă formulările dogmatice, aşa de antipatice lui W. Ellery Channing, sunt la fel de îmbietoare ca rândurile Evangheliei—ci dacă sunt utile, şi cui, şi în ce măsură.
Există o diferenţă estetică între crezuri şi Noul Testament; întrebarea e dacă această deosebire înseamnă şi contrast! Ceea ce putem concluziona e că formulările dogmatice sintetizate de creştinătate în crezuri îi erau inutile teologului unitarian Channing—însă asta spune mai multe despre el şi mintea sa—decât despre ele.

Feldmarschallul v. Moltke era cu cincisprezece ani mai vârstnic decât Bismarck, care i—a supravieţuit şapte ani; Simmel însuşi avea 33 de ani la moartea lui Moltke, în care va fi văzut unul din simbolurile civilizaţiei prusace—şi ale Imperiului german (care a durat 47 de ani), în pregătirea întemeierii căruia Moltke a avut o însemnătate aparte (prin conducerea armatei prusace în Războiul franco—prusac). Moltke era cu două decenii mai tânăr decât Clausewitz.
Dacă ne referim la anii 1860 în Prusia, anii copilăriei lui Simmel, aceştia au fost dominaţi, politic, de v. Bismarck şi v. Moltke (şi de v. Roon); evreul berlinez, cu gustul politicii şi evident marcat de atmosfera pregătitoare a întemeierii Imperiului (cele trei războaie câştigate de prusaci) şi unificării germanilor, a scris despre primii doi.

Στρατηγία înseamnă ‘funcţia de general’.
Lenin era de—o vârstă cu Proust, etc..