Feldmarschallul v. Moltke era cu cincisprezece ani mai vârstnic decât Bismarck, care i—a supravieţuit şapte ani; Simmel însuşi avea 33 de ani la moartea lui Moltke, în care va fi văzut unul din simbolurile civilizaţiei prusace—şi ale Imperiului german (care a durat 47 de ani), în pregătirea întemeierii căruia Moltke a avut o însemnătate aparte (prin conducerea armatei prusace în Războiul franco—prusac). Moltke era cu două decenii mai tânăr decât Clausewitz.
Dacă ne referim la anii 1860 în Prusia, anii copilăriei lui Simmel, aceştia au fost dominaţi, politic, de v. Bismarck şi v. Moltke (şi de v. Roon); evreul berlinez, cu gustul politicii şi evident marcat de atmosfera pregătitoare a întemeierii Imperiului (cele trei războaie câştigate de prusaci) şi unificării germanilor, a scris despre primii doi.

Στρατηγία înseamnă ‘funcţia de general’.
Lenin era de—o vârstă cu Proust, etc..

Ceea ce e remarcabil in jocurile copilariei nu e seriozitatea, care le e necunoscuta copiilor cu o evolutie normala, e inexistenta la ei (cata vreme nu au fost confruntati cu situatiile dramatice, taioase, care o suscita), ci atintirea, focalizarea, calitatea psihologica, nu morala. Limpezimea atentiei, a mintii, sunt cele remarcabile in fenomenul psihologic al jocului.
Sigur ca insasi copilaria cunoaste, comporta o paleta psihica a jocului —exista mai multe atitudini ludice—de la atintirea mentionata, la lejeritatea si elasticitatea ‘jocului intr—o doara’(mai apropiat de comportamentul adult desemnat indeobste ca joc). Copiii cunosc si jocul intr—o doara, mai putin atintit, mai convenit, montat pe plictis, pe nevoia de a subtia trairea plictisului, si care tine de psihologia plictisului, de paleta comportamentelor asociate acestuia, mai degraba decat ludicului ca atare.
Adultii inteleg, indeobste, prin joc, lipsa seriozitatii, neseriozitatea, privarea de aceasta—alternativa la gravitate. E altceva decat ceea ce e remarcat in jocul copiilor. Jocul copiilor e directionat, orientat altfel—catre transpunere, nu catre sublinierea convenitului. In jocul copilariei, proeminent e jindul, orientarea catre realism; iar adultii pot recurge la medieri pentru a redobandi, in etape, gradat, tocmai aceasta.
Copiii nu se joaca ín joaca’—pe cand adultii, tocmai asta fac, conditioneaza jocul prin joc.
Probabil chiar copilaria trece de la jocul transpus, jocul investit, maximal, la jocul blazat, la jocul neconvins. Survine o dezamagire fata de nivelul de realitate tangibil prin joc—neconvingator, neindestulator, subred. Copilul e dezamagit de ceea ce ii e dat prin joc, observa insuficienta acestuia, caracterul gaunos al jocului—insuficienta ludicului, care isi pierde, ca atare, eficienta morala, devine sursa de blazare, nu mai suscita investirea maximala initiala.

Afirmatia teismului mozaic ar putea insemna ca Dumnezeu nu e nici un tu (un interlocutor), nici un el (o fiinta, un agent juxtapus), ci un eu, adica identitatea, principiul identitatii. Dar e mai importanta prin ceea ce neaga—neaga intelegerea idolatra, pe Dumnezeu ca agent juxtapus, ca agent cosmic, ca termen al sintaxei ceaturale—si intelegerea cealalta, poate mai nociva, sentimentalitatea, al carei cel mai mare rau e delirul—acolo unde adresarea simbolica devine religie a prietenului imaginar, si dumnezeirea e aleasa ca substitut pentru prezenta amicala (ceva ce stangacia religioasa nu pregeta sa recomande) ; ma gandesc ca metafizicienii greci, desi ar putea parea ca vorbesc despre Dumnezeu ca fiind un el, Il inteleg, de fapt, tot ca fiind un eu, principiu al identitatii. Raportarea la temeiul ultim al toate poate inlocui raporturile umane—da, dar daca e traita drept ceva de alt tip, nu ca un surogat, nu ca subtitutul acestora—ci ca inlocuirea a ceva, prin ceva de alta natura, prin alt tip de experienta—ca si natura salbatica, Dumnezeu nu e ‘prieten’, desi se poate incerca inlocuirea experientei morale a prieteniei, prin aceea a relationarii, obligatoriu de alt tip, obligatoriu de alta natura, in alta dimensiune, cu alti parametri, asadar a relationarii—cu elementele fizice (Rousseau), sau cu Dumnezeu (sihastrii). In experienta elementelor fizice, sau a Lui Dumnezeu, omul poate sa gaseasca ceva care sa ii placa mai mult—dar altceva, o altfel de comuniune, daca mai poate fi numita astfel.
Sf. Nicolae al sarbilor stia ca Dumnezeu e actus purus, fiinta nerelationabila (si, adaug, impersonala, in sensul in care intelegem personalul pe calapodul persoanelor umane, create, finite, etc.)—o arata in ceea ce afirma despre rugaciune; valoarea adresarii e fie simbolica, fie morala, Dumnezeu nu doar ca ‘nu are nevoie’sa i se spuna, etc., dar nici nu o vrea, nevoie nu are nici ‘sa Se convinga’, etc., nu e un suveran care asteapta stradania, etc., El nu are o psihologie, nu e un psihism, cel putin nu in sens univoc, fiindca notiounea noastra despre ce inseamna psihismul provine numai din experienta psihismelor create (nu avem decat notiunea de ‘psihism creat’).
Rugaciunile nu Il ating—dar ne modeleaza, ne folosesc prin cizelarea operata.

Jocurile copilariei sunt caracterizate nu de seriozitate, ci de concentrare. Nu ‘seriozitatea’, ci concentrarea jocurilor copilariei, atintirea, focalizarea. Seriozitatea nu apartine in niciun fel copilariei —nici nu exista, si nici nu ‘lipseste’(in sensul ca nu e, si ar trebui sa fie). Sintaxa morala a copilariei oricui e dincoace de ‘seriozitate’—e in dincoacele atintirii.

Citesc, in biografia lui Byron [1], despre lecturile lui timpurii (pag. 44), precocitatea erotica (1796, scotiana blonda; verisoara Mary, bruneta), verisoara Margaret (1801, cand Byron avea treisprezece ani)—citind despre aceste verisoare, luate la rand, imi amintesc de memoriile victorianului libertin; cu toate ca exista aluzia nelamurita, mentionata intr—o nota, se poate ca si la copilul Byron cele doua aspect—erotismul trupesc, direct, si acela eterat, sentimental, sa fi fost disjunse, clivate, asa cum se intampla la acea varsta—oricum, aluzia pare sa fie la o precocitate fizica, nu numai sentimentala—dar disjunsa, probabil, de a doua.
Rezumate de Maurois, lecturile copilului Byron—poate un pic posomorate—cuprindeau Biblia, Tott, scrisorile Lady—ei Montagu—dar si ‘Halimaua’ si, mai ales, ‘Zeluco’—fapt e ca el nu le gasise astringente. Ocazional, le repovestea colegilor de scoala ‘Halimaua’.
Citea mult, fara a fi sarguincios.
Era descendentul Stuartilor. La scoala, ii spuneau ‘batranul baron englez’ (trop romanesc).

NOTE:
[1] André Maurois, ‘’Un Don Juan. Viaţa lui Byron’, ed. Lider, 2005.

În ‘Cealaltă faţă a sexului’, Valérie Tasso schiţează, în contextul reportajului despre fieful ceh al sado—masochismului, o interpretare de bun simţ a fenomenului occidental: aceea că civilizaţia noastră e una masochistă, ale cărei orizonturi de aşteptare sunt axate pe eşec, nereuşită, etc. (o condiţionare demoralizantă direct, pare să spună Valérie Tasso, la antipodul efectului de contralovitură al educaţiei americane, cu condiţionârile ei motivante, etc.), iar masochismul, tarifar sau pur şi simplu libertin, reprezintă tocmai subvertirea masochismului civilizaţional fundamental, spoliator, erodant. Masochismul tarifar e culpabilizat, blamat, fiindcă e hedonic, e trăit ca situaţie hedonică, producătoare de satisfacţie directă. (Valérie Tasso înţelege riturile masochiste tarifare ca pe o psihodramă, o mizanscenă, ceva dinainte reglat şi delimitat prin convenţie explicită, chiar verbală—nu e un fenomen barbar, anomic, ci chiar poate ajunge o formă înaltă de socialitate—de unde, atmosfera aparte din mediile acelea de perverşi.)
Citadelă a ruşinii şi degradării, castelul de lângă satul ceh simbolizează puterea eliberatoare a subvertirii condiţionării fundamentale a civilizaţiei europene—recompensarea durerii împovărătoare, etc..
Reportajul Valériei Tasso nu e, însă, prea informativ, ci rămâne la generalităţi în privinţa locurilor şi a societăţii.
Pentru a depăşi situaţiile, nu e nevoie de cinism, ci de inteligenţă. Inteligenţa e, vreau să spun, deajuns, ajunge pentru a depăşi situaţii.