Când spun cã sunt rocker, mã gândesc la Saxon, King C., Iggy, B. Ö. Cult, muzica lui M. J. Keenan, Foo F., Dream Theater—pentru aşa ceva sunt rocker; esenţa bucuriei pe care o poate da rock—ul—punk, post—grunge, metal alternativ, metal progresiv. Nici nu am parcurs în întregime universul rock, atât de variat; iar la 32 de ani, în mai, din trei cântece ascultate la recomandare, douã erau rock—ambele, de nişte europeni germanici. Ştiu puţin rock. Dar mai existã şi jazzul, şi muzica neagrã—ascultatã vara şi la începutul toamnei—şi muzica zisã clasicã.

Amon Amarth au un cântec remarcabil—‘Twilight of the Thunder God’. E un imn religios pãgân, nepolemic.

Cântece despre radioactivitate/ muzica radioactivitãţii

The Meteors cântã despre un ‘Radioactive Kid’—e un cântec aspru, rapid, gutural, foarte scurt, bine ritmat, cum sunt întotdeauna cele din repertoriul lor.
Nuclear Assault au ‘Radiation Sickness’.
Kiss ne îmbie cu ‘Radioactive’, ilustrativã pentru glam—iar Marina & The Diamonds, cu ‘Radioactive’, un giuvaier pop.

Eu sunt sentimental, ca toţi oamenii deopotrivã cultivaţi şi interiorizaţi, dar nu afectuos (caracteristicã presupunând o spontaneitate—nu numai a expresiei, ci şi a trãirii—care mie îmi lipseşte). Sentimentalitatea e caracteristica multor intelectuali, dacã sunt şi introvertiţi; asta nu înseamnã cã sunt şi afectuoşi. Sentimentalitatea, abstractã prin natura ei, e compatibilã cu o anume glacialitate.
Sentimentalitatea e altceva decât afecţiunea, e o înclinaţie, iar a fi capabil de una e compatibil cu incapacitatea pentru a doua. Sentimentalitatea e o trãsãturã a interioritãţii omului cultivat.

Moş Barnes ar putea fi scriitorul contemporan unanim admirat (de cãtre bloggerii pe care îi citesc eu, parcela de blogosferã la care recurg—H., dublinezul, baptistul, compilatorul). Previzibil, nu ar avea decât dispreţul ‘celorlalţi’—strepeziţii, cusurgiii.

Mistica vieţii cotidiene, descoperirea aceea încântatã a caritãţii, a sapienţialitãţii, a lumii care se deschide—vederea milei e vederea Treimii, etc.. ‘Mistica vieţii cotidiene’, ca alt nume pentru aceastã revendicatã sapienţialitate creştinã. Inversãri decise ale ‘aspiraţiilor mistice legitime’, contrazicerea clişeelor pioase, trãsãtura energicã, nouã.
Cu principiile lor, creştinii antici îşi croiau drum în realitate. Nici nu cred cã aceastã misticã a cotidianului e una necesar creştinã. Aspectul ei e creştin, dar natura filozoficã, principiul, sunt universale. În viaţã, înţelepciunea e a cui şi—o doreşte. Dar trebuie ştiut cã neutralitatea, prudenţa, pot fi la fel de tendenţioase, de calpe, ca şi rãstãlmãcirea cea mai sfruntatã. O pretinsã neutralitate poate rãstãlmãci la fel de profund. O ‘neutralitate tendenţioasã’ poate falsifica experienţa. Adesea, neutralitatea poate însemna retragerea adevãrului enunţat, deci verbal, din calea minciunii mute, însã virulente.
Criticii nu trebuie sã îi scape nespusul, neverbalizatul, ca nivel, ascunsul, tacitul, etc.. (E ceea ce fac freudienii ca Foucault.) Spusul nu e o replicã verbalã a gândirii, ci un act social.

Dintre romanele recomandate de Myers, mã intereseazã acelea de Brickner, Cooley, Gallagher. Dar îmi reaminteşte despre nesaţul de a citi romane—însufleţirea, înviorarea, înfrigurarea aceea—a cetitorului de romane. Altfel, cu toate cã nu la fel de strepezit cum e cusurgiul, evreul are ştiuta tonalitate de strepezire mohorâtã, de vehemenţã preţioasã …. Mi se pare pueril ‘spiritul de echipã’, coteria, bisericuţa literarã, aerul sectar, plus ştiutele exclusivisme—proscrişii—chiar anatemele …. Oamenii ca evreul nu—şi fac din literaturã o moralã, ci o religie—de unde, stricteţea religioasã, etc.. Eu simt altfel aceste lucruri—nu la fel ca ei.

Amal El—Mohtar îmi sugereazã ideea cã explicarea, critica, istoria, ‘discursul de ordin secund’, sunt ca scrisul pe nisip. Ipoteze şi dispoziţii—uneori, toane, sau suceli ….

Penibila pedanterie, meschinã şi agramatã, a aferaţilor literaturii de gen, inflaţia taxonomicã, derizoriul amar al controverselor, secesionismul—şi îngustimea. Separatiştii.

Trilogia lui Roessner.
Romanele istorice ale lui K. Roberts. C. Holland. Trilogia Rebeccãi Bradley. Cvadrilogia lui R. Taylor. Unii chiar par sã ia literal testul timpului, crezând cã o carte se deterioreazã ca o clãdire, ca un obiect, cã e afectatã de trecerea timpului. Şi cã efectul e unul obiectiv, decelabil unanim, acelaşi pentru toţi. Wurts.
Amprenta—şi austeritatea blogului patrologului.

Ce mi—a inspirat reflecţia despre mişcare? Tomismul iezuitului Clarke, şi teoria lui Bachelard.

Muzicã complementarã. Care nu se substituie existenţei.

Afectarea, asta e ceea ce îmi displace—afectarea insipidã înseamnã vorbe mari, şi generalizãri, şi lipsã de generozitate—şi pozã. Afectarea celor ca evreul şi cusurgiul—la antipodul lui Jodie şi H.. Nu cred în afectare, fiindcã e pozã, şi nedreptate.

Nu cã o femeie nu ocupã un loc central—ci cã nicio femeie nu ocupã niciun loc. Întrebarea corectã—întâlneşti vreo femeie cu care sã vrei sã fii împreunã—sau, cu care sã vrei sã te culci—şi sã te şi culci—nu: cu care sã te însori.

Queneau―›Caillois―›Perse―›Stancu, ed..

Afganul―›romanciera.

Hard, post—grunge, post—punk.
Hard, glam, grunge, englezii.

Surogatele—surogate de cetitori, surogate de relaţii, surogate de interacţii, de legãturi—omniprezenţa sepulcralã a surogatului, a contrafacerii—descalificante. Sub semnul surogatului, al ieftinãtãţii, al talciocului.
Scrisul, cititul, iubirea—deriva, pasivitatea—defetismul.

Existã o foarte sesizabilã disonanţã—şi ca o extravaganţã—când Tournier vorbeşte despre fantomaticul protagoniştilor vernieni—şi de deţinerea, de cãtre ei, a fericirii—aşa ceva nefiind tocmai apanajul spectrelor. Vreau sã spun cã ei nu pot fi fantomatici—şi dascãli de fericire—e sesizabil un oximoron aici. Tournier trãdeazã, aici, impresia veritabilã—preferând butada, cuvântul de efect.

‘Se îmbãta cu aburii sãi ceţoşi.’

‘Zacharius’, rezumat de Tournier. 3 x H.—rezumate& romane, SF& genuri& englezul. Dibuirea celuilalt rezumat. Baptistul. Disfuncţia motorului.

Nevoia realã de o anume muzicã—vin. seara, Tool—

Fericirea, tinereţea, visul fericirii—ce s—a ales de ele ….

Muzicalitatea actelor. Resortul …. Falsitatea rutinelor, deprinderi lezante.

Scriu blogul pe care—aş vrea sã—l citesc. Gândul cã blogul meu e deja mai mult decât acela al evreului—la 8 l. dupã toana cu BW—‘Lolita’, interpretarea ‘Lolitei’, olandezul, argoul, întãrâtarea, afectarea, pornirea, oţãrârea, etc..

Douã vols. de SF, lunar.

Filozofia, sapienţialitatea sunt despre înclinaţii, etc., mundanul cel mai obişnuit.

Ura învârteşte roata Samsarei. Ura e cea care învârteşte roata Samsarei—ranchiuna, mânia, pornirea, etc..

Trãsãtura balzacianã, sau flaubertianã—sau shakespeareianã—a unei literaturi.

Evreul argentinian şi pãgânismul scandinavilor, pãgânismul germanic (al cãrui cercetãtor a fost chiar Dumézil!).

’68—’73.

Echivocul limbajului, resorturile mai adânci—evidente nu numai în interpretarea aberantã, ci şi în neconjurare, în sfericitatea pervertirii, ‘zãdãrnicia dialogului’. Limbajul se înrãdãcineazã în psihism—şi în convenţii. Nu existã breşe de sens, limbajul e saturat de psihism. Limbajul nu ajunge la celãlalt. Limbajul e psihismul.

Enunţuri parţial adevãrate.

Atingerea minţii—aşa, lipsa va fi mai acutã, dar şi prezenţa, mai sensibilã. Lipsa nu va fi escamotatã, dar nici prezenţa.

Ipoteza lui Schonfield.

Azi, dum., vrusesem sã întreb, la tarabe, de Valéry (cele douã trad. din anii ’60—‘Teste’ şi ‘Leonardo’) şi Caillois—şi sã amintesc de ‘Ceres şi Pan’.
Evreul& Darwin, arta, stilul.

Indiscutabilul e pavãza rãului, avanpostul bolii.

Important e nu cã James nu a scris ‘Şuanii’ sãi—dar cã nu a scris ‘Crinul din vale’, nici ‘Béatrix’.

Efortul, Eliade şi asceza, afectarea, erudiţii, Iorga. Înfãţişarea studiului ca epuizant, descurajant, etc., accentuarea ascezei ca privare. Petrovici, şcolãrescul, regizorul francez, Maurois& Cãlinescu.

Eseuri.