De Joia Mare

De Joia Mare




Gândiţi—vã la prânzuri, sau la puţinul mâncat la masa cuiva drag, sau încã la puţinul care v—a fost oferit din inimã. Îmi face plãcere sã mãnânc împreunã cu oamenii la care ţin; am avut de câteva ori ceea ce îmi place sã numesc sentimentul transsubstanţierii, sau simţirea, desluşitã, a prefacerii, a transsubstanţierii, conştienţa unui alt rang metafizic al alimentelor primite—o cinã sãracã, un pahar de vin, nişte bere şi nişte ciocolatã. Femeile au, în momente aparte, puterea sã transsubstanţieze. Cine îmi dã de mâncare îmi dã ceva, cine ţine la mine îmi dã sã mãnânc—mã ţine în viaţã şi mã bucurã, comensalitatea e o formã, poate cea mai înaltã, a comuniunii, a caritãţii, a lui agapé; mâncarea e mai mult decât nutreţ, îndestularea ca şi neobservatã a copiilor, a mâncãilor şi a singuraticilor.
Bunãtatea e cea care preschimbã mâncarea în altceva, opereazã transformarea. Bunãtatea e cea care face din mâncare mai mult decât un aliment. Iar aceastã transsubstanţiere nu mai e ‘efectuatã din efectuare’, ‘lucratã din lucrare’, prin virtutea operaţiei, în chiar virtutea faptului cã e efectuatã.

Mâncatul poate sã degradeze fiinţa—voracitatea mâncãilor, la fel cum poate sã înalţe o relaţionare interumanã. Centralitatea evenimentului alimentar e neabolibilã.
La fel cum mâncarea poate sã fie şi comunicarea otravei perfidiei; atunci, mâncarea împreunã cu necredincioşii devine o pângãrire, şi un sacrilegiu. Mâncarea poate vehicula şi sacrilegiul, gestul sacrileg. Ospitalitatea alimentarã poate sã fie subterfugiul josniciei, şi expresia ticãloşiei, a depravãrii celei mai sacrilege; oferirea de mâncare devine, atunci, blasfemia.

Nu ştiu dacã Simmel conteazã ca gânditor protestant, ca autor luteran, nu ştiu cât de protestant a fost în gândirea şi, mai ales, în scrierile lui filozofice şi metafizice (dincolo de echivalarea kantismului cu luteranismul transpus în gnoseologie, etc.); dacã da, atunci protestanţii ‘mei’ sunt Donne (ca predicator), Simmel, Troeltsch, Eucken, Brunner, deasemeni unii liberali şi câte ceva din liberalism. Aşadar, o asortare de luterani şi reformaţi (iar Donne, ca anticatolic, conteazã ca un fel de reformat, ca exponent al laturii calviniste şi calvinizante a anglicanismului); v. Hügel avea simpatia multor catolici pentru Luther şi unii luterani, considerându—i recuperabili pentru cauza catolicã.
Însã obiecţiile mele împotriva protestantismului rãmân marcate—teologia ‘ispãşirii’ şi imputarea exterioarã. Existã multe care sã—mi displacã în protestantism, de aceea nu—l pot privi drept catolicismul filozofic, cu adevãrat raţional, nepopulist, neconcesiv. Binele gãsit de mine în protestantism e contrabalansat de existenţa reprezentãrilor religioase bizar de improprii—ca ‘teologia ispãşirii’, centralitatea ‘ispãşirii’, îndreptãţire extrinsecã.

Miza avangardismului e una esteticã, aşadar ireductibil hedonicã. Se crede despre avangardism cã nu e o literaturã fãcutã sã bucure, scrisã ca sã bucure. Cã poate nici nu cautã frumuseţea. Ideea cã esteticul poate sã fie anhedonic. Cã plãcerea e irelevantã pentru estetic, şi pentru valoarea artisticã. Anhedonicul (cu alte cuvinte, experimentarea în direcţia chiar a plãcerii, explorarea de noi modalitãţi hedonice—ceea ce pretinde tatonãri, stângãcii, etc.) e, la prima vedere, un postulat al artei moderne, avangardiste, însã eu continui sã gândesc ca şi la 19 ani, gãsind—o interesantã, nebagatelizabilã, şi vrednicã de mai multã atenţie decât îi acordã Paleologu sau Kurp; e facil sã îi opui o ironie obtuzã şi neînţelegãtoare. Nici Maugham, Zweig, Feuchtwanger, nici Noii romancieri francezi nu meritã sã fie bagatelizaţi, strãdaniile lor meritã atenţie. Dacã o meritã Ohnet şi Dekobra, atunci o meritã şi avangardiştii europeni.
De fapt, cred cã e vorba despre altceva—imprevizibilul plãcerii, crearea de chiar plãcere esteticã, înţeleasã ca nou etalon. Plãcerea esteticã e mai variatã şi mai originalã, mai susceptibilã de inovaţie, decât predicã apostolii moderaţiei în ceea ce priveşte inovaţia; însã e adevãrat şi cã avangardismul n—a deschis întotdeauna cãi noi satisfacţiei estetice, cã au existat eşecuri, ratãri, nu totul a fost de naturã sã inoveze cu adevãrat, existã şi un formalism, o afectare a cãutãrii. Avangardismul nu e, de fapt, anhedonic, şi nici nu crede în anhedonic, nu se întemeieazã pe anhedonic.
Literatura avangardistului Bonciu dã o plãcere imensã. Neîndoielnic, e plãcere. Însã e altceva decât plãcerea pe care o puteau furniza France, Renan, antebelicii gustaţi de Ralea, scriitorii discutaţi de Amiel sau Renard.
Tentaţia bunului simţ e simţul comun, la fel cum tentaţia robusteţii e grosolãnia, a rapiditãţii—graba, etc..

Ca sã mã redresez, recurg la cântece Therapy?, Violent Arrest, The Kinks, Martin Gore, The Sex Pistols, Current 93, Tool, etc.; şi cultiv întrucâtva o imagine grunge/ punk/ indie/ alternativ, ceea ce mi se pare potrivit cu aceste vremuri, şi cu umorul dezinvolt aşa de stenic şi de voios (cãci poate sã existe şi un umor posomorât, complet lipsit de voioşie; însã umorul meu e atât surrealist, absurd, şocant, deconcertant, cât şi ager, voios, luminos—chiar surrealismul luminos şi bonom vrut de hoinarul acela elveţian, şi mã gândesc adesea la cât înseamnã, pentru mine, cultura elveţianã—cei trei autori francezi, neamţul, rock—ul, spre a nu mai vorbi de alde Rousseau, Starobinski, şcoala genevezã de criticã literarã, etc.—încã o datã, cãci am mai scris—o, Welles bãtea câmpii, cu dispreţul lui îngãlat, şi s—ar fi cuvenit sã ştie despre mai multe decât numai ‘Heidi’—dacã va fi ştiut mãcar şi despre acest luminos şi bonom roman al copilãriei—sau, mai ales, de Pãr. Küng, inegalabilul, de neoortodocşii protestanţi, etc. [1]). E ceva vreme de când m—am decis întâi pentru nihilism, apoi pentru înţelepciunea bonomã, gratitudine, mundan şi empiric.
Surrealismul, originalitatea literarã, avangarda, experimentalismul, grunge—ul şi muzica postbelicã, mundanul, empiricul, înţelepciunea, literarul, inteligenţa, bonomia, umorul, cordialitatea.


NOTE:

[1] Numai imbecilii dispreţuiesc cultura elveţianã—sau cei prea rãu informaţi: lãutarii.

Întâiul playlist din aprilie are 53 de cântece (adicã 4 ¼ ore de muzicã)—patru Eluveitie, unsprezece Messiah, şase Burzum, trei Impaled Nazarene, unsprezece Skyclad, cinci Skullflower, douã Slaughter, şapte imnuri (‘At Calvary’ în douã versiuni, douã FBCC, douã Lillenas), şi câte un Venom, Future Darkness, The Horde, Diamanda Galas.

La riturile din Vinerea Mare am ajuns abia cãtre sfârşitul intonãrii Pãtimirii. Paróhul a predicat, inept ca de obicei, despre M.M. Kolbe, Ap. Pavel la Atena şi la Corint, registrul vameşului şi strigãtul Lui Iisus, Milosz şi crucile din rãmurele, n—a lipsit citatul stupid din versificaţiile unui oarecare Ioanid, numai lucruri neinteresante teologic, poate cã e şi sila mea faţã de surogatul religios; la întoarcere, pe la 8 ½, dulciuri de 326 mii (cu un al cincilea mil. din cele 14, 5 milioane)—patru felii de cremşnit, trei profiterol.

Ieri searã (vin.), la puţin timp dupã ce scrisesem rândurile de mai sus, mi—am amintit principiul nivelurilor de subtilitate. O religie trebuie sã se adreseze simultan acestora toate, iar necesitãţile adecvãrii, ale modulãrii, inflexiunile necesare pãtrund pânã în chiar inima formulãrilor, nu se regãsesc numai la periferie.
Fãrã ipoteze metafizice, existenţa e mai limpede; aceasta e limpezimea despre care scriu.

De Paşti, o ploaie urâtã, rece, rapidã; în grabã, mi—am lovit gamba dreaptã de betonul unui ghiveci.
Dum., fumat de la 4 ¾.
Pãşirea în maturitate.
Ceva, în mine, corespunde black—ului, şi ceva, muzicii lui Costello.
Însã nu cred cã mai am preferinţe muzicale inavuabile—ceva ce n—aş asculta împreunã cu altcineva.
Descoperirea zilnicã de frumuseţi muzicale neştiute corespunde unei nevoi adânci. De aceea, în regim de parcurgere.
A PARCURGE. De Paşti, am reluat parcurgerea—şi am început playlistul celor şaptesprezece muzici.
Horguelin, impresia patrologului, Sandlin, Teachout, criticii muzicali americani, Prindle despre Eno. Eno drept criteriu, minimalismul. Horguelin& girarea.
Ca Horguelin—însã pentru cu totul altfel de muzicã (decât aceea ascultatã de el).
Dick—la Sandlin& Horguelin, chiar la Ep. Sigrist.
Dum., fumat pânã la 12.