Dostoievski era prietenul, apropiatul Marelui Inchizitor al Rusiei (însã, dealtfel, I. Karamazov nici nu ‘are dreptate’, e un nihilist, romancierul nu îi încuviinţeazã sau gireazã poziţia, I. Karamazov nu e o mascã a autorului, ci o ipostazã a pierzaniei; nu cred cã Dostoievski îşi asumã înţelesul Legendei).

Eu fusesem învãţat cã îndreptãţire şi sfinţire sunt sinonime, înseamnã acelaşi lucru.

Eseurile lui Kimel despre teologia lui Zahl sunt interesante—la fel ca adnotãrile lui Lotar şi, mai ales, racursiul patrologului despre cartea anabaptistului.

‘Mai bine sã şi rãmânã …’.

A gusta ceva e o îndeletnicire mai nobilã şi mai vrednicã, decât a îi gãsi cusururi. Bucuria e mai inteligentã decât

Pe om îl înnobileazã mai mult realul, cu toate cã e imperfect, decât idealul, care e inexistent; inexistentul nu înnobileazã, pe când realul, fie şi nedesãvârşit, înnobileazã şi poate însenina.

Japonezii şi nobleţea efemerului.

ÉZ, Dna. Sand, nuvele, asiaticii, avangardiştii (francezi—Le Clézio, Perec, Echenoz, Chessex, Blanchot, Klossowski). Literatura ca sintaxã afectivã, întâietatea ei, şi a empiricului. A testa.

Crezul lui Wolcott; însã binele omului nu se aflã în relaţii—cu atât mai puţin în lucruri—ci numai în el însuşi, în limezimea lãuntricã, în mistica mundanã a tainicei limpezimi interioare.

Comuniunea cere ambii termeni, iar Cuminecarea e o relaţie, o comuniune, cere ambii termeni. Obiectivismul apostolic, reist, nu mi se pare prea perspicace; e o modalitate de ‘a garanta’, de a pecetlui Prezenţa. De a o ‘consolida’—adicã, de fapt, reifica, transpune în termeni reişti. Reismul acesta, apostolic, nu garanteazã mai mult. Cuminecarea e un adevãr (şi o realitate) de relaţie. Prezenţa realã e una în credinţã, ‘crezutã’—e o ‘prezentare prin credinţã’.

Iisus orânduieşte comemorarea unui gest. Cere reiterarea memorialã, comemorativã, a unui gest; nu spune cã ucenicii vor sãvârşi, comemorând, acelaşi lucru ca şi El. Iisus nu spune cã le comunicã ucenicilor puterea de a transsubstanţia, ci numai le cere sã comemoreze actul Lui de a transsubstanţia, transsubstanţierea sãvârşitã de El.

Mozaismul nu era o spiritualitate de estropiaţi, de fameni, de refulaţi; ‘Cântarea …’ şi Ap. Pavel o aratã îndeajuns. Centralitatea monahismului în creştinismele apostolice a însemnat o denaturare; Sf. Ilie, esenienii fuseserã excepţia, conjugalul era norma, dreptarul, dincolo de excepţionalitatea apostolicã, misionarã (şi încã …). Vocaţia estropierii a însemnat o surpare.

Aveam realitatea—de ce sã alegem sã rãmânem numai cu simbolul? La ce bun cantonarea obstinatã în ceea ce numai simbolizeazã—în ceea ce nu face decât sã simbolizeze? Monahismul riscã sã fie o regresie de la realitate, la simbol—de la ceea ce e simbolizat—curãţia, de ex.—la ceea ce (numai) simbolizeazã.

Nu numai Racine—ci şi muzica, avangardiştii, experimentalismul, modernul, mundanul.
‘Teologia experienţialã’, încercatã, testatã.

Semnificaţie biologicã, finitã, umanã. Relativul şi finitul umanului.

Aspectul floral al feminitãţii—azi şi ieri. Sora poetei& adulta vioaie, suplã& prietena învãţãcelului de 34 de ani.

Mã intereseazã mundanitatea, efemerul; însã e o asumare filozoficã—la fel ca la GS.

Gracq, evreul argentinian, Stevenson, Sandlin.

Stevenson—Wilde, Lang, Chesterton, evreul argentinian, A., Horguelin, MP, Fernandez; lista scurtã a admiratorilor (MP, etc.).

Kafka, Schulz, Gombrowicz, Blecher, Bonciu.

Misterul vieţii veşnice e misterul temporalitãţii continuate; omul nu are altã experienţã decât numai pe aceea a temporalitãţii, a cãrei prelungire o doreşte.

Tinichigiul. ‘Toba …’.

Perversitatea& natura legãturii& gelozia, ce manifestã astfel.

Micimea vãditã, meschinãria, josnicia, servilismul, cedãri; ‘degetul’, smucirea, gluma retezatã—vin..

Sacramentul e un semn vãzut, instituit şi administrat de Bisericã, prin care e conferit necreatul, participarea la necreat, împãrtãşirea de necreat; e dãruit astfel nu numai ‘ceva’ ‘nevãzut’, ci şi necreat.

Cu Pamuk fãceam tocmai greşeala împotriva cãreia mã avertizase deja JG—amalgamam aprecierile, transferam asupra ansamblului/ autorului (ca întreg ideal, abstract) judecãţile parţiale, rectificam abuziv. O impresie defavorabilã ulterioarã nu înseamnã cã impresia primã, pozitivã, a fost şi falsã, sau cã trebuie corectatã. Impresia defavorabilã secundã corespunde unei alte scrieri, unei scrieri de data aceasta proastã, şi nu e generalizabilã, nu trebuie generalizatã. Gracq tocmai împotriva acestui fel de erori avertizase; cred cã am greşit în felul acesta şi cu Proust, şi cu Greene.

Verne, Poe, Beyle, Bréton, Jünger, Tolkien; Balzac. Wagner.

Balzac, Chateaubriand, Verne.

Apusenii (nu numai vizionarele, ci şi Pascal, protestanţii) au înţeles cã Învierea e soluţia virtualã, nedeplin realizatã, cã eshatonul e îndeplinit numai în mod ideal, figurat, nu şi real. Învierea nu e dispensa de la nimic—în niciun caz de la strãdanie, ţinta rãmâne eshatologicã, iar conflictul e real şi resimţit, existã o polaritate şi o tensiune.

De Joia Mare, muzica mea e albumul evreului canadez pentru Ziua îndrãgostiţilor. Aceastã muzicã e combustibil. Jumãtate sunt alegeri de fineţe, rezervate cunoscãtorilor avizaţi (Quicksand, Schnauss, Russell, Groundhogs, Illinois, Cursive, Cantrell, Days …, Wobble)—şi chiar restul sunt elitiste—Gore, Beck, P. Jam, Nails, N. Order, The Kinks şi Therapy?. Evreul canadez e un Hasdeu al muzicii din ’80 încoace.

Donne e singurul mare autor de predici pe care—l ştiu. Nici n—am citit aşa de multe predici; cu şase ani în urmã, citeam mult omiletica Pãr. Cleopa. Însã cred cã nu sunt un mare cititor de omileticã. Singurele predici scrise care mi—au plãcut au fost acelea, însufleţite, febrile, ale lui Donne—protestantismul aşa cum îl pricep eu.

Intenţia e ambivalentã, sau fluctuantã, sau echivocã, nu imprecisã. Existã ambele, şi o dualitate—nu …. Sã spunem cã romancierul nu a optat—sau a ales sã alterneze, sã jongleze stilurile, sã fie uneori ironic, alteori ludic. Asta nu e ceva reproşabil. Existã un joc, o latitudine, un spaţiu de joc.

Ritualul euharistic, condiţiile, sunt neesenţiale. Nu e necesarã pedanteria euharisticã, cu suprimarea, sau reprimarea, sau marginalizarea aspectului comunitar—principalul. Eu nu cred cã Iisus a vrut sã inaugureze un ritual, ci sã arate sfinţenia mesei comune, demnitatea ei, şi prezenţa Lui realã în mijlocul ucenicilor (ceea ce aratã stupiditatea nocivã a bazaconiilor despre ‘absenţa Lui Iisus’, teoretizatã azi de reformaţii iconoclaşti).

Scopul criticii e precizarea factorilor plãcerii, a elementelor care genereazã plãcerea literarã.

Barocul, imaginarul, geograficul (de care autorul se dezicea întrucâtva încã din ’96, însã şi dupã doisprezece ani recurgea la aceeaşi modalitate—descriptivul, II, V—VIII: cinci romane, inclusiv al doilea, nu şi capodopera, al patrulea), ambivalenţa sau dualitatea, la Echenoz; articolul (ieri, joi)& trad., al doilea roman, vremea& inconvenientul, peiorativul.

Rãspunsul dat unei teorii e faptul—rãspunsul la teoriile astringente posteblice e romanescul afirmat.

MT, ‘Baudelaire’ al lui BHL, Fernandez, Pividal, Echenoz, douã autoare, Bruckner.

Definirea idiosincraziilor e utilã, însã irelevantã obiectiv.

Frumuseţea autenticã însufleţeşte şi învioreazã, deşteaptã.

Magia şi iraţionalul, magicul.

La serviciu, acţionez ca un catalizator al vrajbei, învrãjbesc femeile, catalizez vrajba, învrãjbirea.

Pãcatul în niciun caz nu e un rãspuns la aspiraţiile inimii.

La romanciera americanã nu existã, din câte ştiu eu, liberalii, protestanţii liberali antebelici; însã existã echilibru (şi Barth, şi Bonhoeffer—şi Barth, şi Feuerbach), lecturi originale (Edwards, Feuerbach)—şi, mai presus de toate, Calvin. O înţelegere şi profundã, şi originalã, frapant de originalã şi înnoitoare. Probabil cã Barth e negarea lui Troeltsch; însã se poate vedea în Bonhoeffer momentul de echilibru, corectarea unilateralitãţii neoortodoxe. Nu ştiu dacã acesta conciliazã neoortodoxia cu liberalismul antebelic—însã e o ilustrare a ‘rãspunsului empiric’, a faptului ca rãspuns—aşa cum rãspunsul dat teoriilor despre Noul roman sunt chiar naraţiunile romaneşti, cu reabilitarea suspansului, ale principalului corifeu. (Nu e nevoie sã cãutãm la Echenoz—revenirea romanescului, reabilitarea naraţiunii, a suspansului, a povestirii, existã chiar la Robbe—Grillet—nu numai atmosfera, ci şi naraţiunea policierului, etc..)

Realitatea ultimã şi decisivã a omului sunt trãirile şi gestionarea instinctelor, nu ideile, ideile cuiva nu—l explicã.

‘Pianina …’& gratitudinea. Pãcatul desconsiderãrii, al dispreţului şi al ingratitudinii.

Ideea filozoficã a ‘spectacolului’ nu e una a bucuriei, ci, dimpotrivã, a indiferenţei, a neparticipãrii, a distanţei, a distanţãrii. Gândul ‘spectacolului’ e gândul indiferenţei, al zãdãrniciei şi al neantului, ‘punerea în abis’; a se gândi la realitate ca la un spectacol înseamnã a amorţi, a nega afectarea de cãtre ceea ce e vãzut--Eminescu. Ideea cã suntem un spectacol pentru Dumnezeu îmi inspirã repulsie.

Creştinismul a distrus afectivitatea cãreia pretindea sã îi rãspundã, a devorat aspiraţiile fireşti cãrora pretindea cã la aduce un rãspuns. Aceasta e distructivitatea creştinã, iar o analizã criticã e necesarã.
Creştinismul pretindea cã rãspunde firii, împlinind—o, însã s—a întors asupra ei şi a mursecat—o. A fãcut aceasta, nemaisituându—se în cadrele psihologiei fireşti cãreia pretinsese cã îi corespunde. Aşa se face cã nu a mai împlinit ‘aspiraţia anticã’, ci a desfiinţat—o.

Baza fapticã a tezei lui Paleologu e aceea cã existã, în teatrul lui Caragiale, câteva momente de efect.

Roxana& uliţa& biografia psihiatrului francez& L—F C& despre ÉZ& CDC& despre Caragiale& despre Pann. Bastonul. Sadoul. Concertul. Roxana.

Ed. ĕ& bibl.& tarabe& dugheana& P.& JG& forumul. De la ed. ĕ. Pofta—de la ed. ĕ.

Una e sã fii fãcut pentru iubire—alta, pentru seducţie. Poate cã femeile sunt fãcute mai degrabã pentru seducţie, decât pentru iubire—ca sã seducã, decât ca sã iubeascã.

Le—a dus, la început, şi pe ele—nu numai pe mine.

Jubilaţia preoţeascã în faţa indeciziei atee, a ateismului ezitant. Târcoalele de hiene, de şacali.

Cei ca Pascal şi Paleologu susţin credulitatea, nu credinţa.

Ne—am iubit într—un mod de dincolo de marginile convenţionale ale iubirii îngãduite, licite.

Sf. Ioan Zlataust a dat descrieri foarte vii ale iubirii conjugale.

Lucrurile discutate cu/ de cine nu trebuie sunt lucruri scâlciate.

Costello e tot ceea ce U2 ar fi putut sã fie—sau ar fi trebuit, sau s—ar fi cuvenit sã ajungã.

Horguelin, Gracq, Sandlin, evreul canadez, chiar canadeza—despre muzicã.

Apãs aşa, din cauza rarefierii—şi a plictisului.

Evreul argentinian, Horguelin, Gracq, Sandlin, canadeza, umanismul, bonomia, parodia şi parodicul; evreul canadez, sârbul, fizicianul argentinian, voga din anii ’60. Transpunerea la scara romanului, intenţia (neepigonicã). Oximoronul deconcertant al romanului borgesian (evreul argentinian nu credea în romane—era neîncrezãtor în roman ca formã—de unde, paradoxul—şi contradicţia lãuntricã).
Pornind de la oximoronul acesta al romanelor borgesiene, eu cred cã evreul argentinian inspirã literatura mai degrabã ca personaj—şi ca mit (ca personaj automitologizat), decât ca scriitor—mai degrabã prin ceea ce reprezintã, prin ceea ce a ajuns sã însemne—decât prin literatura pe care a scris —o.

Admiraţia ambivalentã cuvenitã avangardiştilor şi naturaliştilor (ceea ce e raţional, fiindcã naturalismul era un avangardism, şi o literaturã experimentalã, cu ambiţii experimentale, o literaturã a experimentului).
În special surrealiştii, expresioniştii, originalitatea câtorva antebelici, simboliştii. Acolo e de cãutat întâiul avangardism—mai ales la câţiva antebelici şi la simbolişti, apoi la expresionişti, surrealişti, etc..
Juxtapunerea aceea de frumuseţe şi de plictis.

Tendinţa minţii de a nu se încrede în impresiile ei distincte.

Creştinismele apostolice sunt Biserici ale principiului; protestantismele, ale faptului, ale celor ce se întâmplã. De o parte şi de alta, existã deformãri—unii putând duce afirmarea principiilor pânã la negarea faptelor (aşa cã abaterile, admise ipocrit, par sã existe numai … în teorie), alţii putând duce afirmarea faptelor, a empiricului, pânã la negarea principiilor (iconoclasmul, radicalismul reformat) sau la scepticism (nominalismul, o sensibilitate net protestantã). Unii ajung sã nege faptele—alţii, principiile.
Pentru unii, ceva nu mai e valabil nici mãcar în principiu, ca principiu; pentru alţii, faptele ajung sã nu mai existe, sunt minimalizate.
Se poate greşi în ambele feluri. De ex., cultul sfinţilor sau venerarea icoanelor nu mai sunt admise nici în parametrii conciliari (sau patristici)—ori superstiţia cea mai crasã, sau credulitatea cea mai înjositoare, sunt date drept evlavie autenticã.

Deosebirea între principiu şi fapt—în principiu, şi unii şi alţii afirmã, în triadologie, unimea şi trinitatea. În fapt, unii ajung sã realizeze înţelegerea unimii—rãmânând sã afirme verbal trinitatea; ceilalţi realizeazã înţelegera trinitãţii, rãmânându—le sã afirme numai verbal unimea. E realizat acordul, însã numai verbal, în intenţie, ca principiu, antinomia rãmâne indisolubilã.
Nu e vorba despre ceea ce e afirmat verbal, sau ca principiu—ci despre ceea ce e realizat ca înţelegere, ceea ce e gândire realã, ce e gândit în mod real, şi nu numai afirmat verbal, sau intenţionat, sau crezut în principiu.

Un cântec, sau un roman, nu sunt o epigramã, sau un sonet, sau un aforism—nu pot fi judecate în virtutea aceloraşi reguli inflexibile; le iei şi drept ceea ce sunt, drept ceea ce ajung sã fie.

Îl credeam, nu se ştie de ce, pe Patapievici drept arbitrul fizicii (şi al filozofiei ştiinţei), drept arbitrul subtilitãţii în fizicã; asta, ca om care nu doar cã ‘ştie fizicã’, însã ştie astfel încât sã îi evalueze pe ceilalţi care ‘ştiu fizicã’.

Cei de azi nu mai au ţinutã intelectualã, nu ştiu sã se poarte ca intelectuali—chiar dacã înţeleg latura tehnicã a chestiunilor, nu—s dezbãraţi de arivismul cultural. Înţeleg, însã discutã cu apucãturi de parveniţi.

Muzica—vremea& cuplul (latura împãrtãşirii).

Vremea& femeile (marţi—ieri, dum.)& Paştile& aniversarea& Paştile.

Gracq—Verne, Poe, Beyle, Bréton, Jünger; Balzac, Rimbaud, Tolkien, Chateaubriand, şi câţiva filozofi.

Sânii, bluza& şosetele.

Acele momente inefabile când un bãrbat şi o femeie, înfulecând pizza, ….

Iscusitul Ian Wolcott, care practicã, sub numele de noul Psalmanazar, cu virtuozitate, adnotarea (îşi însoţeşte lecturile cu comentarii spirituale, vioaie, remarci, reflecţii, amintiri—cãci literatura e glosabilã şi în acest fel), are o postare despre romanul Christinei Stead care îi displãcuse Dnei. Maitzen, din cauza afectãrii şi a artificialitãţii. Vã recomand blogul lui.

Barth nu era prea convins de excelenţa meritelor lui Luther (‘Calvin a fost şi este învãţãtorul superior’), cu toate cã Bonhoeffer îl încântase reproducând o vorbã de duh a lui Luther, la un seminar, în ’31, în cursul celor trei sãptãmâni petrecute de neamţ la Bonn. În scrisori, Barth povesteşte cã neîncrederea faţã de Luther e timpurie, dateazã încã din vremea când citea ‘Romanii’ acestuia (1916—18).
Responsabilizarea lui Luther şi a luteranismului ortodox pentru ‘tendinţa care a dus la Feuerbach’ (antropomorfizarea, sau neeradicarea antropomorfismului preexistent) e injustã.

Ascult black metal, e o chestiune de temperament, însã nu sunt un satanist şi nici mãcar un simpatizant, am cunoscut otrepe care sunt mult mai rele decât sataniştii ucigaşi şi incendiatori din Scandinavia—muzicieni sau adepţi ai muzicii acestora. Ştiu un Episcop schismatic care se intereseazã de ocultism; pentru mine, satanismul e un acronim cultural, o abreviere, utilã, pentru nişte tendinţe—înseamnã nişte francezi din sc. XIX, nişte englezi antebelici, şi câţiva muzicieni scandinavi contemporani, probabil cã destul de incoerenţi în gândire, şi în niciun caz mai creditabili decât Ratzinger, Stãniloae sau Hunsinger. Însã rãul pe care îl întâlnim în viaţã, rãul venit de la alţi oameni, rãul virulent, nu are legãturã cu sataniştii; ba chiar poate proveni de la fiinţe care nu rateazã nicio ‘priveghere cu polieleu’ (şi sã nu luaţi asta drept o inflexiune batjocoritoare a filoprotestantului care mã recunosc a fi!). Însã mã refer la afirmarea vieţii; e şi aceasta un pariu. În general, adevãrul supãrã mintea mai puţin decât incertitudinea, decât ezitarea cognitivã. Adevãrul, într—adevãr, elibereazã—fie şi tranşând.
Ipocrizia cotidianã, perfidia rutinatã, obişnuinţa dispreţului sunt mai rele ca ocultismul, şi nu e nevoie de satanişti ameninţãtori care sã le propovãduiascã, omul le deprinde din împrejurãrile nenumãrate ale existenţei. Nu sunt necesari dascãli pentru aşa ceva. Or, paradoxul face ca tocmai astfel de ticãloşii sã nu scandalizeze. Acestea sunt ‘povara existenţei’. Şocantã e urâţenia neînchipuitã a vieţii. Mocirla respectabilitãţii e terifiantã, şi e fãrã legãturã demonstrabilã cu ocultismul. Sataniştii sunt o sectã, probabil o lume închisã; canaliile sunt o majoritate ameninţãtoare. Şi nu e vorba atât despre a contrasta inofensivitatea sataniştilor cu virulenţa otrepelor respectabile, cât de a nu se lãsa înşelat de respectabilitatea şi afectarea ipocritã a pramatiilor, a dezgustãtoarelor canalii respectabile şi ipocrite, afectate şi sentenţioase.

Al nouãlea playlist din martie are 50 de cântece (adicã peste 3 ½ ore de muzicã)—douãzeci Kate Bush, şapte Kekal, douã Burzum, şase Skyclad, şase Exhorder, douã Lacuna Coil, trei Eminem, şi câte un Enthroned, Woods, Trivium, Antestor Dei.

Blogurile (şi, de fapt, internetul în ansamblu) sunt un mijloc, poate principalul, de a citi sau publica eseisticã din cea mai bunã, şi gazetãrie de bunã calitate; serviciul cultural fãcut, prin difuzarea ‘opiniei’, a literaturii de opinie, e unul imens.

Unilateralitatea gândirii sau a reprezentãrii e o formã de bruscare a fiinţei.

Trãirile de artã ale altuia îmi sunt (aproape complet) neinteresante.

Interacţiunea umanã poate sã fie nesatisfãcãtoare, însã e aşa de necesarã; am înţeles—o întâi acum 15 ani (noi. ’96—aug. ’97).

Din anumite motive, kitschul literar francez e mai fetid, mai dezgustãtor decât acela al americanilor.

Interacţiunile umane, cel puţin acelea obişnuite, implicã numai nivelurile zoologice ale fiinţei, numai zoologicul e solicitat, scos la ivealã, exprimat.

Reprezentarea sub formã de dezechilibru, etc..

Comunicarea verbalã umanã nu e numai convenţionalã, ci şi anostã şi mediocrã.

Ieri searã (vin.), m—am gândit mult la suicidul lui Wallace—ca la o ieşire.

Lealitatea ar fi trebuit sã fie nu eticã, ci afectivã.

Unde nu existã afinitate, evaluarea e irelevantã; la asta se referã Ap. Pavel, şi din aceastã cauzã Poruncile sunt utilizabile numai pentru îndrumarea şi evaluarea proprie, nu pentru evaluarea altora, din acest motiv, deasemeni, e proscrisã ‘judecarea’.

Urâţenia teologilor—aerul de babalâc zaharisit, libidinos şi parşiv, alunecos, al lui Barth—chipul colţuros, de torţionar nazist, al lui Tillich, de o rãutate tãioasã, implacabilã, severã şi sardonicã, batjocoritoare—chipul de acriturã universitarã posomorâtã, al lui Bultmann—şi chipul porcin, foarte luteran, foarte german, al lui Bonhoeffer. Urâţi erau toţi.

Creştinism progresist, oriunde s—ar afla el, oriunde l—aş identifica. Tendinţã liberalã—în accepţia antebelicã, observanţa antebelicã, strictã, a liberalismului (de ex., chiar Troeltsch).

Cãsniciile lui Barth şi Heidegger, însã şi Tolstoi, etc..

Stridenţa care nu înseamnã decât idealismul dezamãgit, înãcrit—furia şi depresia care urmeazã excitaţiei idealiste, idealismului frustrat, înşelat.

Nu se poate gândi cu limpezime despre ceea ce nu e cunoscut cu limpezime, ştiut bine—cu alte cuvinte, înţelegerea şi actul de a cunoaşte sunt, de fapt, inseparabile, nu pot fi delimitate unul de celãlalt, formeazã o unitate. Înţelegi numai ceea ce cunoşti; pare o lapalisadã, însã tentaţia contrarã existã.

Deismul şi exclusivitatea cauzelor secundare& înţelepciunea& ocultiştii.

ALTE LUCRURI, SPUSE ĨNSĂ CU ACELEAŞI CUVINTE. Tendinţa de a pleda, de a vrea sã convingi, se vede mai ales în anexionismul filozofic/ teologic—tendinţa de a cita şi interpreta arbitrar, de a rãstãlmãci. Un autor evreu cãuta sã convingã cititorii cã Sf. Augustin, Luther, Pascal spun aceleaşi lucruri ca şi el; pentru el, istoria gândirii e o tautologie monotonã.

Elementul comun, împãrtãşit, e cel care face posibilã comparaţia; sublinierea deosebirii, a diferenţei, a neasemãnãrii, e scopul comparaţiei.

Barth îşi aminteşte cã, în anii când lucra la propriul sãu studiu despre ‘Romani’, comentariul lui Luther la acea Epistolã ‘era una dintre cãrţile pe care le citea, şi le ţinea la îndemânã’.

Cu o minte de filozof, nu cu o credulitate de paracliser.

Nicio instituţie nu meritã zelul nimãnui; eu, oricum, nu sunt unul dintre cei care sã creadã în instituţii, de oricare ar fi ele (civilã, monasticã, etc.).

‘Vintage …’; ‘Móti …’, ‘Lose …’.

Ca hal de josnicie, perfidie şi iresponsabilitate.

Puerilitatea mascaradei black e un pic dezamãgitoare. Cei care insistã cã identitatea black—ului e religioasã, nu esteticã. Cei care pornesc de la substratul religios, şi ancoreazã muzica aceasta în satanism; însã asta nu înseamnã decât fanatism, e ca şi cum ai pretinde luteranism ascultãtorilor lui Bach, catolicism acelora ai lui Mozart, ortodoxie celor ai lui Rahmaninov—sau creştinism, pur şi simplu, acelora ai lui Haendel, acest gen de tezism aratã o inteligenţã destul de şovãielnicã, de nerespectabilã, şi aceeaşi detestatã mentalitate de turmã, neindividualistã, americanul de la Throne … are o reprezentare mai echilibratã, mai raţionalã, vorbind despre relevanţa emoţionalã, climat. O muzicã poate sã porneascã de la religie, însã nu rãmâne religie—chiar fiind o mãrturie. Cãci valoarea ei ca mãrturie rãmâne una umanã, neesteticã.

Echilibrul, raţiunea sunt valori vitale, neinteresante numai pentru cei care nu cunosc viaţa, pentru adolescenţi, care sunt nesolicitaţi de viaţã. Iar vorbind despre raţiune, nu mã gândesc la josnicie, arivism, la lipsa de scrupule a lichelei. A filozofa ‘din viaţã’ înseamnã tocmai a aprecia valoarea prozaicului.

Gãsesc avangardismul interesant; fiind o tendinţã, şi nu o substanţã, scrierile sunt, bineînţeles, inegale ca interes. Însã nici avangardismul nu e ceva conţinut într—un borcan, o esenţã la care sã participe scrierile; avangardismul e ceea ce face fiecare avangardist, în fiecare din scrierile lui, din/ cu el. E dezamãgitor cã în teoria literarã, care e numai o activitate preliminarã, existã realişti, oameni care investesc noţiunile cu o realitate superioarã, ca şi cum ele ar conta cu adevãrat.

Dum., fumat pânã la mai 4; aveam 18 ţigãri din ajun.

Pãr. Küng e mai interesant atunci când face teologie, decât declaraţii publice, provocatoare sau nu.

Originalitatea pe care o prefer e aceea a lui Simmel—nu a lui Bataille, a lui Gracq—nu a surrealiştilor, a Pãr. Küng, nu a lui Barth sau Bonhoeffer (criteriul meu nu e Magisteriul, ci raţiunea, atâta câtã o am).

Lotar mi—a furnizat un tipar foarte general. Cu Pãr. Küng în locul lui Alfeiev, etc.. Rolul alegerii.

Literaturã—frontispiciul, Lotar, Bataille, ieri (şi vin.—sapiditatea, excitantul, înviorarea).

Sandlin, Horguelin, Ep. Sigrist, canadeza: ≠, catolicul Watson, cusurgiul.