Nu vãd, judecând la rece şi neconfesional, cum cineva ar putea admite Prezenţa Realã fãrã sã accepte şi transsubstanţierea; transsubstanţierea, vorbind despre schimbarea identitãţii metafizice a Darurilor—cu pãstrarea ‘speciilor’ vizibile (aşadar, a identitãţii fizico—chimice a aceloraşi Daruri), nu e explicarea, ci explicitarea Prezenţei Reale, e, într—un fel, tautologicã, nu spune mai multe decât e dat în certificarea bisericeascã a faptului Prezenţei Reale. Transsubstanţierea nu explicã, ci expliciteazã, sau, dacã vreţi, redenumeşte ceea ce era crezut. Nu e nimic magic, ci o transformare nevãzutã şi metafizicã. Speciile rãmân ceea ce erau şi înainte—adicã identitatea lor materialã e neschimbatã. Nu poţi pune în discuţie transsubstanţierea, fãrã a submina şi credinţa implicitã în Prezenţa Realã. De aceea, progresiştii catolici din anii ’60 nu atacau numai transsubstanţierea, ci însãşi Prezenţa Realã, cãci aveau în minte altceva decât o prezenţã realã. Tot de aceea, protestanţii sunt incoerenţi în aceastã privinţã.
Transsubstanţierea e un alt nume pentru Prezenţa Realã, şi expliciteazã în termeni scolastici, redenumeşte Prezenţa Realã, nu o explicã. Credinţa în Prezenţa Realã provine din încredinţarea datã de Iisus ucenicilor; transsubstanţierea enunţã cã transformarea implicatã e o schimbare a identitãţii metafizice a Darurilor. E vorba despre o explicitare filozoficã, nu despre postularea vreunei magii. Transsubstanţierea, explicitare în vocabular aristotelic, e indisociabilã de Prezenţa Realã. Nu e vorba despre o explicaţie, ci despre o explicitare sau o redenumire.

Cu vremea, am decis cã e mai practic, şi mai în interesul meu, sã mizez pe Montaigne şi cei ca el, deasemeni pe minţi critice ca v. Hügel, Troeltsch, Eucken, ca simbolizând deopotrivã nişte valori şi nişte rezultate, decât pe Rozanov, Bloy, Weininger, Nietzsche, şi am decis cã e mai bine sã fii un epicureu, decât un decadent, iar convingerile raţionale şi climatul uman al raţionãrii, bonomia, sunt preferabile toanelor, extravaganţei şi superstiţiilor. Îi apreciez pe prietenii lui Montaigne, ai lui Horaţiu, pe umaniştii în acest înţeles, şi sesizez înţelesul duşmãniei lui Huysmans faţã de Horaţiu şi ceilalţi clasici latini.
Voioşia pe care o caut e bonomã, nu aceea, întotdeauna un pic sinistrã, a furibunzilor; şi nimeni, cred, nu l—a luat vreodatã pe Nietzsche drept Montaigne.

Creştinismul poate fi înfãţişat, propus, şi ca înţelepciune—nu numai în felul unei înţelepciuni, ci chiar ca fiind una; aceastã lecturã sapienţialã şi criticã a creştinismului îşi are, deja, proponenţii ei—creştinismul ca rãspuns oferit aspiraţiei cãtre echilibru şi înţelepciune, iar elementul intelectual şi sapienţial al creştinismului poate sã fie foarte îmbietor şi pasionant, creştinismul are ce oferi ca element intelectual şi sapienţial. Unui ascet, îi prefer un înţelept. Nici nu pot înţelege creştinismul ca pe o vocaţie a dezechilibrului, în felul apologiilor iresponsabile şi, de fapt, veleitare, ignorante şi nepricepute, ale dezechilibrului şi dezaxãrii; Iisus nu a îndemnat la comportamente patologice, ci la depãşirea rezonabilului în direcţia caritãţii, demascând, totodatã, egoismul glacial deghizat ca înţelepciune. Însã adevãrata faţã a înţelepciunii nu e egoismul, care înseamnã mãrginire şi meschinãrie, crispare şi deasemeni dezechilibru. Ceea ce indiscutabil spun primii creştini e cã, pentru caritate, e recomandat sã treacã dincolo de rezonabil, caritatea are un cuvânt de spus, raţiunea nu trebuie sã fie un pretext pentru egoism; însã altruismul, caritatea nu contravin în niciun chip raţiunii. Primii creştini îndeamnã cãtre o raţiune cuprinzãtoare, care sã ţinã seama de caritate şi de ingerinţele acesteia. Caritatea exersatã intuieşte posibilitãţi necunoscute raţiunii abstracte; e vorba despre umanul gândirii. Creştinii îi îndemnau pe oameni sã fie buni—acesta e scandalul, poticnirea, neprevãzutul. E vorba despre o depãşire a rezonabilului, în direcţia caritãţii, simpatiei şi deschiderii cordiale. Creştinismul nici nu e atât despre viaţa lãuntricã, pe cât e despre caritate şi altruism.
În predicarea exceselor, creştinii nu sunt numai romanţioşi, ci şi nesinceri; iar cel puţin pentru unii, limbajul raţiunii, cumpãtarea, pot fi mai convingãtoare decât imaginile violente şi sloganurile fanatismului.

Înţelepciunea e accedere la libertate; la asta se ajunge prin conştientizarea propriei condiţii şi aprecierea unor mijloace adecvate. Morala nu are drept scop real echilibrul social—nu suntem insecte sociale—ci pe acela personal. Înţelepciunea are drept scop dobândirea echilibrului, limpezimii şi bucuriei. Creştinismul afirmã cã asta denotã acţiunea în acord cu substratul metafizic al celor existente, şi al existenţei însãşi.

Lecturile din adolescenţã pe care sã mi le amintesc cu încântare sunt destul de numeroase—‘Lacrimi şi sfinţi’, ‘Agonia creştinismului’, ‘Preludiul Fundaţiei’, ‘Fraţii Karamazov’, ‘Monte Cristo’, ‘Maestrul şi Margareta’, nuvelele lui Maugham, ‘Dorian Gray’, ‘Portretul unei doamne’; vorbesc despre lucruri citite pânã la 17 ani.
Am citit, la 16 ani, ‘Maestrul şi Margareta’, cu o febrilitate pe care n—am mai regãsit—o decât la 22 de ani cu ‘Craii de Curtea—Veche’, efectul era formidabil; dacã latura fantasticã mi s—a pãrut convingãtoare, ca şi umorul, în schimb secvenţele palestiniene—mai ales visul lui Pilat—aveau o intensitate halucinantã şi sfâşietoare, şi dãdeau fiorii bineveniţi ai blasfemiei—finalul Evangheliei, povestit de un exeget modern, adicã demitologizat. Recitit la 22 de ani, romanul rusesc mi s—a pãrut, dimpotrivã, sãţios, lipsit de graţie şi cam anost.

Playlistul din martie are 148 de cântece (11 ¼ ore de muzicã)—şaisprezece The Jesus& Mary Chain, cincisprezece Sisters Of Mercy, şase Corrosion Of Conformity, douãzeci System Of A Down, douã Team Dresch, şapte Bikini Kill, trei Bratmobile, douã Huggy Bear, opt Happy Mondays, opt 4 Non Blondes, cinci Gogol Bordello, opt Mahalia Jackson, câte douã Tim Hughes, Cristy Lane, Ray Charles, şase The Cult, douãsprezece Duran Duran, douã Sinead O’Connor, trei Godsmack, ‘VKRS’ în trei variante, ‘Love Letters’ în douã variante, trei Usura, şi câte un U 96, Simple Minds, U2, The Crüxshadows, Whitesnake, Electric Light Orchestra, Shalamar, The New New.

Marţi am greşit necitind, iar ieri, citind puţin—în general, cã am preferat altceva, literaturii, cã m—am derobat; azi am greşit netelefonând. Sinistrul situaţiei provine din aceea cã e justificat atât sã nu ai încredere în ceea ce simţi, fiindcã simţirea poate sã înşele, cât şi sã nu ai încredere în norme, fiindcã acestea pot sã fie arbitrare; nu existã ieşiri filozofice, magice, instantanee, din asemenea situaţii, care trebuie asumate conştient, conştientizate.
Gândul cã viaţa mea e interesantã—şi, în primul rând, pentru mine—nu în intenţiile (şi neîndeplinirile, nerealizãrile)—ci în mizeriile ei; viaţa mea nu conteazã defel prin ceea ce am intenţionat.

Zilele acestea mã trezesc pe la mijlocul dupã—amiezii, îmi ofer cam douã ore de muzicã, de cafea (azi, vin.—douã cafele) şi de scris.
Nu ştiu dacã semnificaţia patologicã a trãirilor se explicã prin falsitatea lor fundamentalã—sau prin incompletitudine.
Gratitudinea: ceea ce mi—a dat viaţa—mi—a dat literatura, mi—a dat muzica, mi—a dat înţelegerea artei.
Azi, vin., îmi amintesc de o casetã vãzutã în ’93, cred, cãtre sfârşitul anului, într—o dugheanã, aşa cum erau expuse atunci casetele.

Killing Joke, Joy Division, Bauhaus, Gang Of Four, Modest Mouse, Course Of Empire, Radiohead, Jane’s Addiction, Nine Inch Nails.

[] Marţi, Course of Empire, The Cure, Lakeside, etc..

DUPĂ 3 ½ L. [însemnarea precedentã e de la 2 s. dupã Sf. Arhangheli]. Marţi—3 ¼ ore la web (dupã 4—dupã 7 ¼).

Critica literarã e o operaţie de altã naturã decât literatura (e evaluarea literaturii în funcţie de nişte norme); critica filozoficã nu e—e estimarea unei pretenţii la adevãr, în numele chiar al adevãrului.

Mintea criticã, neaservitã—baronul englez& sociologul luteran. Minţi critice.

Mi., trezit la 2 ¾ (dupã baie la 12!).

Catolicul Watson& Jolley& hispanicul& Schudt& Ep.& dublinezul.

VII:--rambursul nevenit& salariu& bonuri& ritm& dentalgii& viroza cu mialgii& vuietul demoralizant din ţevi.

Haddaway.
Hiturile din ’93—ca rock, şi ca tehno.
Nu cred cã—mi plãceau prea mult în adolescenţã, însã acum le ascult cu încântare.
Ieri (marţi), am fãcut nişte loc pentru muzicã, ştergând o înregistrare fãcutã cu 7 ani în urmã; îmi voi putea oferi, lunar, muzicã, pânã—n toamnã.

A privi fãrã a vedea. Cei care privesc fãrã sã vadã. A privi nu înseamnã a şi vedea.

Înţelepciune—însã nu posomorâtã, mohorâtã, antipaticã—ci voioasã—aşa cum o vroia şi Nietzsche (ceea ce nu înseamnã, însã, scelerarea lui Bataille). Bineînţeles cã nici voioşia nietzscheanã nu convinge pe nimeni, şi rãmâne numai o intenţie.

Existã câţiva autori, pe care i—am califica mai degrabã drept gânditori, decât drept filozofi.

Poţi încuraja cu cuvinte, oamenii îşi spun unii altora diferite lucruri, pentru a se încuraja.

Canadeza scrie despre lecturi în curs, dar nu încearcã caracterizãri peremptorii, apriorice, grãbite.

Existã, bineînţeles, un farmec al erudiţiei celei mai minuţioase, bine folosite—se vede la George, la materialistul francez pe care l—a tradus, etc.; însã e o erudiţie vioaie, agerã, bine dispusã, nu posomorâtã şi împovãrãtoare.

BW, canadezul, tomistul cotidian şi filozoful mecanic (şi scolasticul analitic, şi oglinda criticã), canadeza, umoristul evreu, Horguelin; ≠. Amintirea cãrţii aceleia deteriorate.

Intuiţia înseamnã organicul, firescul, noul, creativul—apexul raţiunii.

Resorturi—satirã, parodie, alegorie, parabolã.

Eu crezusem, presupusesem cã Eliade se referea la publicistica din exil, însã probabil cã vorbea chiar despre eseistica lui din tinereţe, ceva ce nu mai scria, ceva ce încetase sã scrie.

Se uitã, cred, prea adesea, cã Eliade era foarte heideggerian, mãcar la fel de decis heideggerian ca Noica—nu avea numai un interes de circumstanţã.

Frecvenţa licenţelor gramaticale e semn cã nu gândesc lucrurile pânã la capãt, ci mai mult tatonez.

O cititoare francezã nu înţelege natura cehovianã, subtilitatea, inefabilul cehovian ale nuvelelor mansfieldiene, care îi par nememorabile.

Adesea se face mult caz de lucruri aproape inexistente, admise prin convenţie şi din spusele altora.

Simţul empiric, pozitivitatea, pozitivul.

Am decis sã citesc aceste policieruri lovinescian, ca şi cum ar fi literaturã—ca romane, drept literaturã.

Dubla greşealã—pe de o parte, am gândit în termeni de psihologie normalã, ceea ce trebuia gândit în termeni medicali, de patologie, ratând esenţa semnificaţiei morbide; pe de altã parte, luând disfuncţia drept autenticitate, am gândit în termeni ideali, absoluţi, improprii, ceea ce trebuise gândit în termeni umani—pierzând, aşadar, timbrul uman inconfundabil, pretinzând cã nu sesizez deosebirea.

Fac atât filozofia religiei în înţelesul propriu, hegelian—ca interpretare filozoficã a comportamentelor religioase, a religiozitãţii (însã la hegel e mai mult—e şi o reinterpretare, filozoficã, a noţiunilor vehiculate de religie, aşadar o metafizicã procedând hermeneutic)—cât şi teologie filozoficã, adicã metafizicã—cât şi filozofie religioasã, aşadar de inspiraţie religioasã.

Dinamica sentimentelor nu o putem manipula, n—o putem controla direct, însã o putem influenţa.

Prin ‘istoria filozofiei’, eu subînţeleg biografiile filozofilor, vieţile filozofilor—şi, câteodatã, genealogia ideilor.

Tactica lui Patapievici de a le da dreptate şi a le gãsi merite tuturor—de la Jaspers, la psihopatul Des Esseintes, dezaxat pe care Patapievici îl credea în fruntariile normalului.

Citesc mai mult ca sã am despre ce scrie. Însã ce aş citi, sau aş reciti, numai pentru mine, fãrã gândul de a publica ceva despre asta? Îmi amintesc de când citeam altfel: în urmã cu cinci ani, şi de Crãciun.

Joi—trezit la 3 ¼. 13 ¼ ore în aşternut.

Plictisul e un nãrav, şi o hotãrâre—decizia de a se plictisi. E ceva ce omul hotãrãşte sã simtã, e o pornire, iar încercãrile de redresare sunt nereuşite fiindcã, deşi chinuitoare, epuizante ele însele, sunt superficiale, se adreseazã numai simptomelor, ignorã cauza, încercând doar sã suprime simptomele, sã lupte cu acestea—ceea ce n—are cum sã fie decât ineficient. Plictisul nu numai cã ţine de om, însã ţine direct de decizia, de hotãrârea lui, e ceva decis de om. Şi existã nenumãrate modalitãţi în care un om îşi sugereazã şi autoinduce plictisul, îl pregãteşte, şi—l vesteşte, etc. (amânãri, etc.). Pentru a obţine o trãire, mintea face orice. E cu totul în puterea omului sã nu se plictiseascã.

Postãri antologabile ale catolicului Watson—Rosmini, Ariosto, ‘In Time’ (care mi—a fost povestit în urmã cu 6 s., într—o gardã); existã deosebirea cã, la BW, literatura nu e subiectul principal, nu e preocuparea principalã, iar funcţia ei e, adesea, aceea recreativã, de relaxare, e blogul cuiva care nu se ocupã în principal de literaturã, ci îi preferã alte subiecte, recurgând la literaturã mai ales pentru relaxare.

Unii cred cã o literaturã caricaturalã e, prin aceasta, şi pãtrunzãtoare.

Cititul de nuvele, ca şi acela de eseuri, e un semn de distincţie.

Existenţa muzicienilor care au reluat post—punk—ul, şi care se revendicã atât de la K. Joke, cât şi de la D. Duran, subliniind onorabilitatea muzicalã a ultimilor.

Scriind pamflete, mã gândesc la Bloy, la (al patrulea) Myers—poate şi la formidabilul articol despre Zola, probabil al lui Doumic, nu mai ştiu acum.

Umanitatea îşi e propria ei caricaturã, nici nu mai e necesarã o intervenţie literarã, o interpretare; umanitatea se autocaricaturizeazã.

EŞECUL MEU. În legãturã cu chixul, putem vorbi de Schopenhauer, însã Gâdei e mai nimerit; întâiul e comparaţia relativ flatantã, însã Tavi G., chiar mai mult decât Ch. Blãnaru, Teo B. şi Ichim, e aceea relevantã.

E caracteristic celor care acceptã în teorie orice luptã, sã nu accepte în practicã niciuna; în mintea lor, ceea ce acceptaserã ei erau victorii, nu lupte.

De muzicã, adicã de parcurgerea câte—unui playlist, n—am vreme decât în zilele libere, când am timp; de aceea, ideea penuriei e falsã, nu trebuie gândit de parcã muzica mi—ar trebui, în practicã, zilnic—ea e un loazir pentru zilele libere. Redresarea bioritmului, însã, e o urgenţã—dupã 8 ani. Plãcerea de a face lucruri raţionale—de a reveni la—sau de a începe, a descoperi comportamente raţionale şi nedegradante.

Literatura conteazã numai ca ceva trãit, experimentat.

Tendinţa minţii de a amalgama e un semn de fricã, de timorare.

Nu am de gând sã dispreţuiesc şi eu, mimetic, muzica despre care umoristul evreu se întâmplã sã scrie cu dispreţ (şi, uneori, revizuind)—o trupã de grunge, una de New Wave, una de nu metal.

Semnificaţia filozofiei, a psihologiei, a muzicii, a literaturii, a înţelepciunii şi bonomiei, însã şi a estetizãrii; scriu despre muzicã atât cu gândul la frumuseţe—estetizarea—adicã, pentru a afirma frumuseţea, cât şi cu gândul la semnificaţia realã a muzicii acesteia postbelice—validitatea ei neîndoielnicã—e o muzicã despre care meritã sã scrii—nu numai menţionabilã, ci şi analizabilã, semnificativã.

Umoristul evreu are, ca şi alţii, tentaţia de a iubi unele lucruri împotriva altora. E felul lui de a spune cât de mult apreciazã ceva.

A prefera aprioricului, experienţa, testarea, faptul de a testa, a avea mai multã încredere în experienţã, în experienţa directã—cum credea colega aceea, în ’96—decât în aprioric; şi e, mai întâi, o maximã de viaţã, ceva trãit, o normã a existenţei—şi o normare a ei.

Depistarea factorului care îmi inautentifica experienţele şi trãirile, imixtiunea. Ce anume le falsifica, le fãcea irelevante—şi repudiabile (mã gândisem la Gracq: probabil cã nu e o chestiune de vârstã).