N. Iorga şi estetica umanului

Iorga simţea artificialitatea oricãrei comparaţii între Heliade şi Maiorescu, şi vedea în ei fiinţe, nu simboluri, fiinţe în momente distincte ale istoriei naţionale, fiecare cu alte aptitudini, posibilitãţi şi un alt rol, o altã misiune, alternativa tipologicã, vehiculatã de alţii chiar în acei ani, în care Iorga rostea cursul de istorie literarã, e falsã. Heliade şi Maiorescu nu sunt antipozi, ba chiar, în perspectiva lui Iorga, momente ale evoluţiei curentului indigen, Maiorescu a avut contribuţii, necesare vieţii spirituale româneşti, pe care Heliade nu le-ar fi putut oferi, etc.. Tocmai maniheismele autohtoniştilor interbelici sunt absurde, ne-au trebuit, la momente diferite, şi Heliade, şi Maiorescu. (Pentru Iorga, meritele lui Maiorescu sunt exclusiv culturale, nu literare sau critice.)
Probitatea istoricului se vede în evitarea acestor tipologii simpliste, arbitrare şi superficiale. Pe autohtoniştii interbelici, istoria îi interesa ca pe Spengler: drept izvor de tipologii, contraste, etc.. E o înţelegere gazetãreascã, şi preştiinţificã. Investirea simbolicã existã şi în bibliografia maiorescianã a lui Lovinescu. Dar şi astfel de gesturi, de investire simbolicã, aparţin nevoilor resimţite ale cutãrui moment istoric. Iorga credea, mai mult decât în personalitãţi providenţiale, salutare, prometeice, în fondul subiacent. Nu o personalitate sau alta, ci substratul indigen modeleazã mersul culturii. E o istoriografie fãrã idoli, care nu cautã sã rezume adevãrul în limitele unei figuri.
Pe Iorga îl preocupa viaţa istoricã, socialã, din literaturã, cursul culturii; e o formã de analizã sociologicã, de criticã sociologicã. Preocupare distinctã de aceea esteticã, cu care coexistã. Elementul estetic resimţit de el nu e obligatoriu un element de artã; la Iorga existã o esteticã a istoriei, a umanului. Iorga se referã la frumuseţea neîngrãditã a existenţei. Îi semãna lui Gherea mai mult decât Ibrãileanu.
Critica literarã e utilã numai prin ceea ce ne învaţã sã apreciem, sã descoperim, nu prin ceea ce ne învaţã sã dispreţuim.
Pe mãsurã ce criticã pretenţiile dirijiste şi tonul apodictic ale lui Maiorescu, apoi falsitatea totalã a criticii interbelice, Iorga pare sã nu sesizeze cã pretinde pentru sine monopolul adevãrului. Dar testat acolo unde e posibil, se vede cã resursele lui critice, analitice, erau limitate, modeste: ca, de ex., în cazul lui Eminescu, şi în general pare sã se eschiveze întrebuinţând generalitãţi, ca în cazul sãmãnãtoriştilor, unde insuficienţa nu e atribuibilã conciziei, ci banalitãţii enunţurilor, aşa încât Iorga apare nu foarte dispus sã enumere merite artistice incontestabile şi majore ale celor pe care îi publicase; nu e aşa totdeauna, Delavrancea e bine prezentat.

Iorga a scris bine despre operele celor pe care i-a cunoscut: Caragiale, Vlahuţã şi, mai ales, Delavrancea.
Dacã vrem sã ne facem o idee despre ceea ce înţelegea Iorga prin literatura curentului autohton modern, ne putem referi la Delavrancea, Vlahuţã, Zamfirescu, Brãtescu, Oeconomu, Agârbiceanu. Dar între inspiraţia autohtonã, indigenã, a unor realişti ai sc. XIX, şi aceea sãteascã, ca a preotului ardelean, existã o diferenţã. Dupã propria mãrturisire, subsumarea sãmãnãtoristã urmeazã un criteriu extraestetic: platforma revistei, ideologia, nu era una esteticã, ci activistã; impresia datã e de juxtapunere mai mult sau mai puţin arbitrarã de nume, reunite în virtutea câtorva trãsãturi. Invers, cine nu a urmat tendinţa revistei, nu existã. În literatura universalã, autohtonism existase şi pânã atunci, şi a continuat sã existe, atât ca direcţie individualã, cât şi ca şcoalã. Ceea ce cerea Iorga în vremea lui era cantonarea la subiecte indigene, şi la o moralitate patriarhal-convenţionalã; acestea sunt limite extraestetice. O literaturã despre români, care sã convinã sensibilitãţii morale burgheze de la sfârşitul sc. XIX. În linii mari, moralitate convenţionalã, subiecte autohtone, realism îngrãdit de moralitatea primitã, de cuviinţã. Autorii trebuie sã scrie, cuviincios şi moral, pânã la ipocrizie, despre subiecte naţionale. Iorga nu admitea cã, în contextul modern, aceasta este o fundãturã, cel mult o soluţie individualã, potrivitã câtorva temperamente. Ceva asemãnãtor exista în literatura cumpãtatã, burghezã, domoalã, a tradiţionaliştilor francezi. Iorga credea cã numai cine cunoaşte istoria naţionalã, trebuie sã o dirijeze pe aceea a prezentului; iar dintre aceşti învãţaţi, numai el (îndrumarea datã de Hasdeu e apreciatã destul de moderat). Însã nu vedea cã apãruse o Românie nouã, modernã, burghezã, liberalã (iar dacã vãzuse, îi displãcea ceea ce vãzuse). Inspiraţia naţionalã era valabilã numai aşa cum o dorea el. Iorga îşi atribuia monopolul conştiinţei naţionale şi, de la o vreme, cursurile lui de istorie literarã capãtã ceva oţios, de cozerie oţioasã, de digresiuni oţioase, în care e mai interesat sã impunã judecãţi proprii şi, mai ales, dreptatea proprie în contextul controverselor vremii. Aprecierile au ceva oţios, de perdafuri administrate cu largheţe, chiar cursul despre Eminescu, interesant pentru geneza conştienţei poetului, e instructiv ca biografie, ca istorie, dar derizoriu ca forţã de înţelegere a operei, datã ca schiţã a ceea ce ar fi putut sã fie. Educarea neamului, în spirit paternalist, monopolizeazã interpretarea, şi distorsioneazã tabloul. În general, dacã existã fineţe la Iorga, ea e una de sensibilitate, de gust, nu de analizã. Cã existã, în România burghezã, citadinã, şi un alt public decât acela care trebuie educat (prin moralitatea lui Agârbiceanu, perspicacitatea psihologicã a lui Brãtescu, şi realismul grânarilor), nu-l intereseazã, iar aceastã obtuzitate ascunde nu numai desincronizarea, anacronismul, ci şi o nimicitoare lipsã de simpatie şi de îngãduinţã, un despotism descalificant. Sunt unele din elucubraţiile moraliste ale lui Tolstoi, la scara unei erudiţii imense; şi de aici recomandarea patriarhalismului moralizator al poetului american pe care-l tradusese, şi al realiştilor scandinavi cuviincioşi, iar dacã la aceştia existã viaţã, Iorga vrea limitarea la aceastã viaţã, cu excluderea a ceea ce le e necesar altora. Când recomandã un autor elveţian, ne amintim de tendinţa literarã similarã a lui Sainte-Beuve, un alt avocat al aceloraşi valori de cuviinţã, etc.. Iorga nu e singur în rãtãcirile lui.
Concizia lui Iorga, aşa de eficientã în discutarea literaturii vechi, se rezumã la generalitãţi când ajunge la junimişti, sãmãnãtorişti, autori antebelici.
Antisemitismul e patent (Xenopol, Şãineanu, Gherea).
Ceea ce avea de spus în apãrarea sãmãnãtorismului e cã a dat, a ocazionat o literaturã sãnãtoasã, moralã. Însã contestarea aşa de vehementã a altor pedagogi şi îndrumãtori contrasteazã cu propria pretenţie la judecãţi irevocabile. Iorga nu se pronunţã cu mai multã modestie decât Maiorescu (diferenţa implicitã fiind aceea cã el se ştia îndreptãţit la atitudinea ritoasã, pedagogicã). Însã dacã dirijismul lui Maiorescu era unul literar, estetic, de artã, al lui Iorga e cultural, social. În vremea sa, Iorga nu recunoaşte niciunui alt critic român dreptul de a se pronunţa, şi e deopotrivã de tranşant în negarea autoritãţii lui Gherea, Chendi, Ibrãileanu, şi a restului criticilor contemporani (pontiful sburãtorist nici nu e menţionat, cum nu sunt nici criticii şi intelectualii simbolişti). Modernitatea valabilã pentru Iorga e aceea a unor naturalişti. Nu credea în pluralismul estetic, în pluralitatea şi coexistenţa esteticilor. De la o vreme, istoria lui literarã e subsumatã dirijismului celui mai obtuz.