Creştinii liberali erau mai radicali decât progresiştii postbelici, deoarece aceştia din urmã au fost dispuşi sã abjure imanentismul, principiul imanenţei, substituindu-i scepticismul istoric, demitologizarea, relativizarea. Unor progresişti le lipseşte o îndrumare filozoficã. Ba chiar unii din ei au cedat recrudescenţei credulitãţii (carismatismele, etc.). Vechiul imanentism era o intenţie filozoficã modernã, postiluministã, pe când progresiştii sunt, adesea, mai ales preoţi puţin sceptici, emancipaţi. Imanentismul a avut reprezentanţi laici, pe când teologii progresişti laici existã, dar nu sunt de acelaşi calibru, şi sunt mai degrabã gânditori progresişti, reformişti, ca Delumeau; imanentismul era revoluţionar. Continuarea autenticã a liberalismului antebelic o gãsim, în teologia postbelicã, la progresiştii olandezi. Inspiraţia filozoficã a postbelicilor provine mai ales din opere dinafara Bisericii (Heidegger, devenit critic al catolicismului, Barth, utopism socialist eshatologic). Inteligibilitatea imanentã a realitãţii a fost perceputã altfel de cãtre autori inspiraţi de tendinţe antimetafizice. Versiunea primitã a câtorva poziţii heideggeriene a devenit dezabuzarea, şi defetismul filozofic. Cãci imanentismul antebelic a avut un rol, dar fãrã a deveni o şcoalã. Gândirea Pãr. Teilhard a inspirat atitudini mistice şi spiritualitatea, mai degrabã decât raţionamente. Mãsurile Romei nu au izbutit sã suprime influenţa liberalismului antebelic, dar au reuşit sã împiedice formarea unei şcoli filozofice. Ulterior, catolicii s-au regãsit mai degrabã în neoortodoxia lui Barth sau în filozofia inimitabilã a lui Heidegger (care oferã o inspiraţie, fãrã sã dea o metodã).