Mi se întâmplã sã mã gândesc adesea la cuvântul Ap. Pavel—credinţa, ceea ce trebuie crezut, vine din auzit, din predanie, nu din experienţã, aşadar nu din pândirea unor adieri psihologice, a şoaptelor sufleurului supranatural; cuvânt de naturã sã le displacã ‘inspiraţilor’. Credinţa nu e furnizatã niciodatã prin ceea ce apusenii numesc ‘revelaţii particulare’. Credinţa nu face obiectul descoperirilor particulare; ea înseamnã interpretarea obiectivã—şi, implicit, comunitarã, bisericeascã—a unor evenimente istorice.
Rezultatul obiectiv al autoanalizei e credinţa adogmaticã a lui Schleiermacher. Experienţa lãuntricã nici nu furnizeazã dogma, nici n—o gireazã. (Corolarul e cã nu se poate face apel la ‘trãire’ în favoarea dogmei; trãirea individualã nu poate furniza sau autentifica în vreun fel dogma, iar simţul adevãrului nu e prevalarea sentimentalã de afectivitate, de trãiri, ci e considerarea datului obiectiv prin inteligenţã—nu prin afectivitate. Testul dogmei e acela intelectual, girat comunitar. Sursa dogmei e intelectul, nu comunitatea.)
Credinţa, spune Ap. Pavel, vine din auzire, nu din trãire, nu din experienţa interioarã. Urmarea ei e caritatea; credinţa fãrã fapte e moartã. Unii creştini au nãscocit o introspecţie pioasã care nu—şi are locul în climatul Noului Testament.
Vestirea nu înseamnã însã nici retoricã—ci vlagã intelectualã.
Afectivitatea sãnãtoasã nu e disjunsã de raţionalitate—cu atât mai puţin, opusã ei. De aceea, vestirea nu trebuie adresatã unei ipotetice afectivitãţi înţelese ca o instanţã intuitivã autonomã de raţionalitate.
Vestirea nu se adreseazã afectivitãţii ca disjunsã de raţionalitate; altfel, nu e decât retoricã sentimentalã—ceea ce, adesea, chiar e. Vestirea nu le poate vorbi inimilor ca şi cum acestea ar fi independente de minţi—cum sugera Pascal.