Glen Benton cântã death, nu black (care e un fenomen aproape exclusiv scandinav), şi e un reprezentant al deathului din Florida; a scos zece albume (avea douã atunci când am auzit eu despre el), şi nu are pauze mai mari de trei ani între albume succesive. Trupa lui a fost redenumitã la cererea afaceriştilor; nu se numea aşa. Benton nu foloseşte termenul de ‘death’ pentru muzica lui; era îndeajuns de faimos ca, pe când citeam presã rock, sã îi ştiu numele—care îmi şi plãcea (pe al altora nu—l ştiam, însã numele lui îl cunoşteam). Nu foloseşte machiaj, are înclinaţii macho (motociclete, arme).
Benton a atribuit incidentul suedez blackerilor norvegieni, fiind conştient de antipatia acestora faţã de muzica lui; ştiam de dispreţul lui Euronymous faţã de trupa lui Benton.
Are în comun cu Euronymous atât dispreţul pentru instituţia lui LaVey, cât şi interesul faţã de aceleaşi trupe—mai ales europene—precursoare ale black—ului. King Diamond e un satanist de—al lui LaVey—şi unul dintre aceia paradoxali, pacifişti, ca Araya, care blameazã religia pentru … violenţã şi rãzboaie.
Acum douã decenii, în ’90, pretindea cã e posedat.
I s—a interzis sã cânte în Chile.
În urmã cu douã decenii, a participat la înregistrãri C. Corpse şi N. Death.