Se întâmplã, dragã Menoiceus, ca oamenii sã calomnieze nu din necunoaşterea binelui, ci din recunoaşterea lui perversã (prin cogniţia invidiei, a pizmei, a ranchiunei, a frustrãrii)—clarviziunea perversã despre care scria Tresmontant. Nu ignorarea binelui îi împinge sã calomnieze—ci, dimpotrivã, recunoaşterea lui, însã una perversã şi chinuitoare, lezantã—care îi arde.
E vorba despre clarviziunea de care e capabilã necurãţia. Existã calomnia josnicã, vinovatã—care e din necurãţie, din pizmã neputincioasã, din puţinãtate şi frustrare, din exasperarea ranchiunei—nu din neştiinţã.
Dincolo de o treaptã a degradãrii, binele arde, chinuie, exaspereazã şi deznãdãjduieşte; eshatologia recapitulatã şi rezumatã, cândva, de Alfeiev, e conţinutã, ca principiu, în întâmplãrile evanghelice ale certãrii Lui Iisus de cãtre demonizaţi—acolo e arãtat ce se întâmplã când o anume treaptã a degradãrii întâlneşte binele, se gãseşte în faţa binelui—trãieşte întâlnirea drept chin, ranchiunã şi ameninţare. Clarviziune inversatã, perversã.
E ceva ce pot demonii, enunţã limbajul figurat al NT; adicã, e ceva ce poate necurãţia, josnicia, denaturarea.
Rãul e fãrã dorirea binelui; e cu urârea binelui, cu detestarea lui furioasã. Rãutatea e înfuriatã de bine. Asta înseamnã cã sufletul respectiv a ajuns deja sã fie omologat rãului. Denaturarea lui e ireversibilã. Binele nu—l descumpãneşte, ci—l întãrâtã. Refuzul lui nu provine din judecatã clarã, ci din aceea cã e supãrat, chinuit, ars de cãtre bine. Binele nu mai acţioneazã asupra lui în sensul afirmãrii fiinţei; de fapt, tocmai asta face—şi pericliteazã nefiinţa, moartea lãuntricã.

Pãcãtoşii (penitenta din casa lui Simon, vameşul, cananeanca de la fântânã, rãstignitul milostiv) încã mai pot dori binele; dar posedaţii, nu. De aceea, cred cã întâlnirile Lui Iisus cu posedaţii trebuie citite în cheie moralã, nu psihiatricã. Criteriul rãului e comportamentul în prezenţa binelui—şi e prerogativa Lui Messia de a fi recunoscut, cu precizie, de cãtre posedaţi.
Când Iisus e arestat, vorbeşte despre ‘puterea întunericului’, aşadar despre demonizaţi—acum va fi dat pe mâna rãului nereformabil, a fiinţelor degradate ireversibil. Iisus spune cã e dat pe mâna posedaţilor. Pe aceştia, prezenţa Lui îi supãrã, nu face decât sã îi supere, sã îi întãrâte, sã scoatã la ivealã Iadul din ei, nu îi poate reforma. Binele e în douã feluri neputincios—neputincios în faţa brutalitãţii cãlãilor care Îl lovesc—şi neputincios în faţa împietriţilor, a celor morţi lãuntric, posedaţii pe care prezenţa Lui nu îi mai poate învia, ci numai exaspera şi chinui. Ei îşi trãiesc Iadul acolo, în chiar prezenţa binelui, care nu poate sã îi transforme, ci numai sã îi chinuie, sã îi ardã; transformarea s—a produs: a oamenilor, în posedaţi.
Rãutatea e îndrãcire.