Scolastica, teologia apuseanã preconciliarã, teologia zisã de catedrã, sunt un lucru bun, fiindcã simbolizeazã eficient caracterul specializat şi exigent al acestei cunoaşteri, şi taie cheful veleitarilor, descurajeazã neaveniţii; orice simbol funcţioneazã numai imperfect, existã un deficit, însã important e cã funcţioneazã. Viziunile, experienţele mistice individuale nu sunt recunoscute de Bisericã decât numai dacã ‘mesajul’ lor e redundant, nu enunţã nimic în plus faţã de ceea ce se cunoştea deja, fiindcã nu existã scurtãturi teologice pararaţionale. Nimic nu dispenseazã de raţionalitate, de strãdania minţii, de normele intelectului. Cunoaşterea de Dumnezeu nu poate sã aibã ca provenienţã viziunile, experienţele particulare. Scolastica e numai un simbol—simbolizeazã caracterul exigent al strãdaniei teologice. Reducerea aproximativã a investigaţiei teologice la mediile profesionale, specializate, educate, e un criteriu, nu mai rãu decât altele. E o direcţie, un principiu. Nu se poate obiecta împotriva unui principiu, care s—a arãtat valabil, în numele câtorva excepţii (dealtfel, nu trebuie uitat cã filozofii laici apuseni au fost, câteodatã, mai ascultaţi, în Bisericã, decât majoritatea teologilor de catedrã—de la Maritain, laic şi filozof, şi Vaticanul II, la Hegel ca inspirator al cristologiei Pãr. Küng, ca sã nu mai amintim de Pãr. Fessard, de hegelianul Léonard, sau de eseul teologic al lui Montaigne).
Dacã e vorba de protocronisme, laicii apuseni au fãcut teologie înaintea rãsãritenilor—Dante, nu mai puţin decât Sf. Nicolae—iar în cazul bizantinilor, e vorba de cazul foarte special, necaracteristic, al unei elite, al unei clase foarte educate, pe când la apuseni ne referim la accesul la preoţie şi la importanţa acordatã preoţiei, ceea ce fãcea ca oamenii interesaţi de teologie sã prefere sã fie preoţi, decât funcţionari imperiali. În orice caz, discuţia teologicã nu le—a fost niciodatã, ca principiu, interzisã laicilor, exemplele o probeazã—iar din punctul de vedere al dihotomiei, mulţi autori rãsãriteni erau, pentru apuseni, laici, fiindcã erau ‘numai cãlugãri’, laicitatea având alt înţeles în Vest, şi altã circumferinţã bisericeascã. Însã nimeni nu i—a oprit vreodatã pe laicii apuseni sã discute teologie; a existat o strãdanie mai însemnatã, la vestici, pentru intrarea în cler a celor interesaţi de discutarea celor sfinte, urmare a importanţei şi excelenţei atribuite preoţiei, mai degrabã decât cãlugãriei.
Scolastica, specializarea şi profesionalizarea sunt simboluri ale caracterului exigent al cunoaşterii teologice, care cere nu mai puţinã avizare decât studiul lingvisticii indoeuropene sau al naturii memoriei. Poate cã, simbolizând, au şi restrâns, însã au fortificat şi au înzdrãvenit.
Am pornit de la faptul cã, în Apus, recunoaşterea bisericeascã a viziunilor, a ‘apariţiilor’, e condiţionatã de redundanţa lor teologicã—sunt autentice, cu condiţia sã nu facã decât sã enunţe ceea ce se ştia deja. În planul doctrinei, se cere redundanţã absolutã. Niciun eveniment miraculos întâmplat cuiva nu poate suplimenta predania. Trebuie sã lase neatins—nediminuat şi nesuplimentat—consensul existent.

Realitãţile simbolizate de religie sunt nu numai nevãzute, ci şi intelectuale, inteligibile. A spune numai cã sunt nevãzute înseamnã a lãsa cale liberã înţelegerii magice. Însã domeniul religiei e inteligibilul, nu nevãzutul. Religia lucreazã cu simboluri, şi simbolizeazã întotdeauna; ba chiar, abstracţiunile ei nu—s mai puţin simbolice, ţin tot de funcţia religiei de a simboliza, de a vorbi într—un chip simbolic, figurat. Nu existã enunţuri religioase literale, interpretabile literal. În acest sens, religia e ‘arhaicã’, şi o fazã a civilizaţiei. Interesul enunţurilor ei poate sã fie permanent, însã modalitatea enunţãrii e aceea arhaicã, figuratã, prefilozoficã.