Însemnări estivale despre presocratici, Campbell, Carl Albrecht Bernoulli, identitate, sensibilitate şi frică

Reducţionismul fizicalist şi presocraticii.
Klages recurge la retorică şi sentiment, ceva nu e tocmai convingător în bagatelizarea ştiinţelor moderne.

Predilecţia filonaziştilor pentru metafizica hindusă. Campbell, Eliade, Cioran. Există, la ei, o înclinaţie către universalitatea indiană. Mai ales la primii doi. Unii filonazişti tindeau să prefere hinduismul, religia vedică, creştinismului.

Abrutizarea, amorţirea spirituală prin creştinism.

Existenţa pe care o poate avea matematica cea mai abstractă pentru cineva, şi relevanţa ei pentru doctrina vieţii.
Klages afirmă că doctrina vieţii e enunţabilă, şi a primit expresie—atât la presocratici, cât şi în cultura germană, de la romantici, la Nietzsche (şi, de fapt, până la Schuler, etc.).

Bernoulli era un filolog elveţian nietzschean; a scris teologie, romane. A publicat o lucrare despre prietenia lui Nietzsche cu Overbeck. Alte opere sunt despre metoda ştiinţifică şi cea eclezială în teologie, şi despre Bachofen.
Carl Bernoulli era elevul lui Overbeck. Adnotările acestuia la ‘Metoda’ lui Bernoulli au fost publicate.

Există o trăsătură plebee a erudiţiei lui Campbell, prin care aminteşte de Barzun—erudiţia plebee americană. Prin ceva anume, erudiţia americană are trăsătura aceasta plebee—simplismul ei, etc.. Poate că motivul e caracterul sintetic al lumii aceleia. E erudiţie de antreprenori. Nu calibrul, ci substratul. Arhetipul lor e tot Rodman, scenaristul TV. Receptivitatea americană e însoţită de simplism, de ingenuitatea exasperantă.

Omul nu e o formulă, o idee, un tipar, nici numai o conştienţă, ci o existenţă. O idee nu e viabilă. Ca atare, explicarea omului, a existenţei lui, nu poate rezulta într—o formulă, un algoritm behavioral, cum ar vrea—o determinismul strict. Există şi libertatea, transcenderea. A pretinde că ideea omului aşa cum ar fi ea memorată de Dumnezeu e mai mult decât vreo formulă, înseamnă că e altceva decât o formulă, aşadar valoarea euristică a explicaţiei ‘mnezice’ e nulă. Chiar aprioricul behavioral e altceva decât omul, decât existenţa lui ca atare, cu posibilităţile ei reale de libertate. Subzistenţa larvară ar fi mai plauzibilă.

Sextus & presocraticii & Klages & Lucreţiu & poezia chineză.
[Echiparea. Baie. Rufe. Prânz, azi. Sarmale. Discul & hârtie & carnete …/ postări & a lista & listate. Cafeaua. Ploaia.]
[Scrisul. Ep.. Fumat. Solstiţiu. Ploaia.]
[Hainele. Mirosul. Ed.. Lingeria.]
[Afabil. Coapsele şatenei tinere, tenul. Mihaela Ch.. Baie. Rufe. Răboj. Analiză. Sintaxă.]
[Soţia. Mihaela Ch.. Coapsele şatenei. Ploaia. Baie, ieri. Ziare. Fumat. A lista. Postări. Mihaela Ch.. ’93. Subiecte. 3 vols.. 5 z. (joi—luni). Foame. Mâncare. Meniu. Fumat. Ploaia. Cafea. Postări. Listare. Coapsele, azi, oră. Ploaia. Listate. Amalgamări. Dum., a posta & tel. & . Vârsta & 7 z. & . SVD & RSPP.]
[Subiecte.
[Chiul, azi. Ploaia. Coapsele şatenei tinere. Fumat. Hainele. Ziare. Meniu. Policierul, azi. Ziare.]
[Teologie contextuală. Tânăra înaltă. Grimasa. Mihaela Ch.. Expresionismul. Rarefierea. O blondă, ieri & o nurlie.]

Subiecte.

Tracasarea,

Standardul, comparaţia.
Reconcilierea interioară. Prânzul, ieri (luni).

Marţi, citesc despre ‘A. Graffiti’, Lucas şi monomit, ‘Finnegan’, Campbell, Li Bai, ‘Metoda’ lui Arhimede, analiză matematică, Bourbaki, francizele lui Blyton.

Vorbind despre demonizare, Iisus sublinia extremitatea răului din om, realitatea răului extrem din om, a răului psihosomatic, a deformării. Iisus întâlnise realitatea monstruozităţii. Demonizarea denumeştea realitatea dezechilibrului.

Carl Albrecht Bernoulli a fost un teolog elveţian, din generaţia lui Gide. Născut la Basel, fiul unui jurist, a studiat teologia la Basel, ca stundent al lui Overbeck, continuând în centre germane. La mijlocul anilor 1890 a predat Istoria Bisericii, la Basel. La 29 de ani a debutat ca romancier şi teolog.
A locuit la Londra, Berlin.
Se poate afirma că a continuat direcţia teologică inaugurată de Overbeck, împotriva acomodării liberale, pe care acesta o critica drept fictivă. Bernoulli a publicat extrase din manuscrisele lui Overbeck—‘Creştinism şi cultură’, compilaţie editată critic şi apărută în ediţia operelor predecesorului său.
Bachofen era şi el elveţian.

Problema răului şi urgenţa mântuirii

Cât de bine şi—a însuşit Kimel aluatul ipocriziei, al făţărniciei, al prefăcătoriei! E încercarea de a emula tonul ritos, apodictic, al schismaticilor din Răsărit, transformarea funcţiilor intelectuale în recipiente de poncife scâlciate, ruina minţii. Vanitatea e foarte vizibilă.
În mai, Kimel a postat şapte lecturi ale eshatologiei Păr. Stăniloae (moarte, nemurire, libertate, Judecată, Iad, Purgatoriu), şi alte câteva lucruri.
Rezultă că ce e mai valabil la Stăniloae e surogatul său de personalism, personalismul la mâna a doua, transcris de la francezi, Stăniloae ca epigon al personaliştilor francezi, spiritualismul personalist, pe care, fiindcă nu—l cunosc de la izvor, cei ca şi Kimel îl iau drept teologie epocală (şi, bineînţeles, autentic răsăriteană, cum altfel?).
Dar cel mai indigest, cleios şi ipocrit mi se pare antropomorfismul sentimental care se pretinde incapabil să accepte că Dumnezeu ar putea condamna fiinţele la Iad, în vreme ce acceptă că le poate condamna la răul mundan, îngăduindu—l. Acomodarea morală a credincioşilor cu monstruozitatea pare nelimitată. Răul, durerea par să nu îi descumpănească, atâta vreme cât nu sunt veşnice, ci pasagere. Cei care se arată scandalizaţi de posibilitatea unui Dumnezeu Care le—ar sorti unora Iadul, nu par vexaţi de certitudinea, în propriii lor termeni, a aceluiaşi Dumnezeu care osândeşte la durerea prezentă. Le place ideea existenţei autorităţii severe (stăpânul, părintele), a pedagogiei pedepselor la scară cosmică. Scandalul real ar trebui să fie suferinţa prezentă.
Relaţia cu Absolutul a fost gândită ca aceea cu un stăpân (Moise), sau cu un tată (Iisus); dar mai există o înţelegere—aceea presocratică.

În naraţiunile postbelice ale Dnei. Christie, policierul poate fi pretextul unui roman despre femei singure, al unei fantezii carrolliene, etc.. E o schimbare a registrului. E o experimentare liberă.

Impresia dată de Fichte, de stil criptic, de învăluire şi tăinuire, îi revine criticistului, nu masonului; Coleridge pune în lumină contextul politic german al kantismului, riscurile directe, reticenţa criticiştilor o întâlnim mai întâi la întemeietor, şi are cauze politice.