et mors ultra non erit neque luctus neque clamor neque dolor erit, şi nu va mai fi moarte, nici suferinţă, nici plânset, nici durere nu va mai fi (din nou indicativul la singular), καὶ ὁ θάνατος οὐκ ἔσται ἔτι οὔτε (nici) πένθος (doliu) οὔτε κραυγὴ (nici strigăt) οὔτε πόνος οὐκ ἔσται ἔτι (nu va mai fi, ἔσται, cu adverbul ἔτι).
‘Rănile lumii au un sfârşit’, scria Cicerone Theodorescu.
‘Lumea e încă o rană amară’ (‘Lumea din vis’).
Poemul ‘În străinătate’ al lui Eichendorff e despre moarte şi nostalgie, iar poemul ‘Ochii’ al lui Sully Prudhomme e despre nemurire şi bucuria privirii. Epitaful scris de Byron pentru un câine are semitonul satiric propriu operei acestui poet.
Tradiţia literară e întemeiată pe linearitatea semantică, pe coerenţă, pe unitatea sensului. Pe alegere, pe selecţie, nu pe nediferenţiere, amorf şi deriziune, pe magma deriziunii, pe informul semantic. Edna St. Vincent Millay scria despre ‘gerul autumnal al morţii’, Charlotte Brontë mărturisea că se bucură nu mult de viaţă şi că se teme nu mult de moarte. Eichendorff are, cu ‘În străinătate’, un lirism graţios, elegiac, blând şi resemnat, într-un poem foarte rafinat, în care moartea e o estompare treptată, cu gândul solitudinii silvestre liniştite, die stille Waldeinsamkeit.
Byron a compus epitaful unui câine, care avea ‘toate virtuţile omului, fără viciile sale’, iar versurile exprimă demnitatea modestă a regnului întreg, excelenţa morală a fiinţelor altele decât omul.

Împlinisem 19 ani când am întâlnit şi am îndrăgit foarte mult un poem al lui Sully Prudhome, ‘Ochii’, capodoperă de o simplitate minunată şi o eficienţă lirică extraordinară; acest poem dă o bucurie elementară şi senină. Sully Prudhomme scria că soarele şi stelele sunt simboluri ale nemuririi, ‘aştrii la asfinţit ne părăsesc, însă rămân la cer’ (în Rai), într-un poem care e echivalentul literar al unei flori, şi al cărui supranaturalism integral e foarte sincer. ‘Ochii’ aparţine volumului din 1865 al lui Sully Prudhomme, ‘Stanţe şi poeme’, culegerea de debut (cu secvenţele ‘Viaţa interioară’, ‘Fete’, ‘Femei’, ‘Melanjuri’, ‘Poeme’); intelectualitatea complexă a autorului merită amintită. Sully Prudhomme a fost exegetul lui Pascal, în ‘Religia adevărată după Pascal’, urmată de o analiză a ‘Discursului …’. A observat că gnoseologia lui Pascal e ‘fără cea mai mică amărăciune’.
La 40 de ani a publicat o traducere din Lucreţiu, ‘cel mai robust dintre poeţi’; e autorul a două volume de estetică (1884, 1892), a publicat un discurs despre turnul Eiffel, şapte studii despre cauzele finale (în dialog cu Richet, 1899, 1902), a prefaţat teatrul lui Aristofan şi credea că Leconte de Lisle e autorul unei traduceri inegalabile a teatrului lui Eschil (‘oroarea vieţii pământeşti’). De la 50 de ani s-a consacrat metafizicii. A prefaţat ‘Biblia’ lui Michelet.

Un echivoc al liricii lui Gellu Naum, ca de altfel şi romantismul ei definitoriu, provin din faptul că, la nivelul epitetelor, limbajul nu înregistrează, ci reflectă (‘începe un timp al lucrurilor …’, în ‘Când ne vârâm sub saltele’; ‘substanţa aspră a reveriei’, în ‘Orbitalii’), adică nu e, măcar nu întotdeauna, înregistrarea directă a senzaţiei, ci interpretarea ei ironică şi austeră, utilizând anacolutul, în termenii alienării, ceea ce ar putea fi de natură să dea o idee despre întrebuinţarea parodiei, când ceea ce e îndeobşte numit ironie e, de fapt, echivocul; nu e o persiflare simplistă, ci caleidoscopul sau mozaicul, ‘jumătate alb jumătate roşu jumătate negru’ (‘Orbitalii’), o geometrie paradoxală. Alteori, există modestia sinceră a imaginii: ‘apa călduţă’, edenicul urbanului transformat alchimic (apa călduţă, nămolul, spuma, malul), pentru că lirica austeră a lui Gellu Naum integrează realul (‘tăcerea intactă a gălbenuşului’, în ‘Heraclit’), apelând la anacolut, îl transformă sau îl transcrie, şi îl amplifică. ‘Varul inocenţei noastre’ e şi spoiala, şi gestul, faptul de a da înfăţişare, şi materia însăşi, carbonatul de calciu, calcarul biogen. Lirica e echivalată cu erotismul:
‘începe
deruta fără motiv fără evenimente
încep obscurele aspiraţii şi spaimele
tresărirea formelor într-o implacabilă geometrie’.
(‘Când ne vârâm sub saltele’)
E implacabilul desăvârşirii, al ‘spectralului’, al naturii profunde a lucrurilor. Se poate să existe şi o reminiscenţă a ‘simetriei’ din ‘Tigrul’. Cu toate acestea, echivalenţa ar putea să pară numai parţială, lirica lui Gellu Naum fiind şi altceva decât ‘un timp al lucrurilor monoton …’; e adevărat că, la acest autor, frazarea anacolutului ia această formă paradoxală şi echivocă însă austeră a ‘fluxului monoton’, subliniată şi de referirea la presocraticul al cărui nume îl are una din poezii, coexistenţa ‘geometriei implacabile’ (care va birui monotonia, fiind contrariul ei: geometria nu e percepută ca monotonie, ci ca ‘tresărire a formelor’, prin urmare nu e ‘implacabilă’ ca monotonie, ci ca safir, şi care orânduieşte, dictează, în timp, ‘aspiraţiile obscure’) cu ‘timpul monoton’, care nu e cu adevărat acela al ‘tresăririi formelor’: ‘îmi răcoreau fruntea’. Antinomiile pe care le-am enumerat redau cu cinste echivocul firii. Asociind geometria şi timpul, Gellu Naum dă o altă conotaţie ‘monotoniei’: aceea de uniformitate hedonică. Anacoluturile acestea sunt nu şarade, ci o formă a experienţei.
‘Ochii mei te privesc ca de safir’, scrie Gellu Naum în ‘Căsătorit cu o pasăre’, e întrebarea păsării-mirese: ‘Cine eşti tu’.
Meritele lirice autentice nu îi revin niciodată programului, cea care eliberează e sensibilitatea, adică bunătatea faţă de lumea creată.

Duminică, la Missa de seară, lecturi din Isaia 45 (unsul Domnului, lucrarea necunoscută a lui Dumnezeu), 1 Tesaloniceni 1 (urarea de pace: χάρις ὑμῖν καὶ εἰρήνη, ‘strădania iubirii’: τοῦ κόπου τῆς ἀγάπης, puterea prin care a ajuns evanghelia: ἐν δυνάμει, ‘în putere’), Matei 22 (când perfidia apelează la sinceritate, exploatează sinceritatea); la predică: bunătatea, caritatea, pacea, iertarea, armonia sunt tributul cuvenit lui Dumnezeu. Răspunsul lui Iisus e la antipodul dihotomiei postulate de spiritualism, al idealismului etic, nu implică dispreţ, elitism; pericopa nu girează spiritualismul sălciu, ci recunoaşte ca atare exigenţele existenţei, însemnând dejucarea unei dihotomii false, a unei opoziţii false (cei care l-au interpelat pe Iisus nu o formulează explicit, însă el o schiţează negând-o, şi conflictul între îndatoriri exista, ca idee latentă, în dilema propusă de ipocriţi). E contrariul a ceea ce presupune spiritualismul. Semnificaţia pericopei nu e spiritualistă, nu implică negarea cotidianului mediocru, nici a instituţiilor omeneşti; τὰ τοῦ Θεοῦ τῷ Θεῷ, ‘cele ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu’. ‘Ştim că eşti sincer’, din interpelarea ucenicilor fariseilor, traduce οἴδαμεν ὅτι ἀληθὴς εἶ. Versetul 18 are o verosimilitate aparte: Iisus cunoaşte τὴν πονηρίαν αὐτῶν, ‘răutatea lor’.
Acest verset simplu din Isaia 45: ‘nu este nimic în afară de mine’, e îmbrăţişarea cea mai largă dată Cosmosului, absque me non est. ‘Când tu nu mă cunoşteai.’
1 Tesaloniceni 1 are, în traducerea latină, la versetul 3, memores operis fidei vestrae et laboris et caritatis et sustinentiae spei Domini, ‘amintindu-ne de lucrarea credinţei voastre …’.

A fost şi Missa de rămas bun a preotului F., care a rostit Recviemurile pentru mama, în februarie şi în octombrie, şi care pleacă într-un oraş de pe litoralul Adriaticii, pare-mi-se că Pesaro. E Mediterana răsăriteană.

Lui Iulius Africanus, ‘filozoful libian’, poliglot şi scriitor de limbă greacă, educat în Alexandria la începutul sec. III, o vreme cetăţean al Emmausului palestinian, autorul ‘Broderiilor’, i-a fost atribuită ‘Lucrurile care s-au întâmplat în Persia …’, o legendă, o naraţiune fabuloasă, cu accente emoţionante: ‘Mamă, mamă, toţi zeii persanilor te-au numit fericită’.
Ceea ce se poate afirma e că stilul nu e acela al cronicii, nici cel al scrisorii către Aristides.

ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ (pacea lui Dumnezeu)

Versetele 4, 5, 12-14 şi 18 din Filipeni 4 alcătuiesc ca un imn; versetele 11, 12 şi 18 explică semnificaţia ‘păcii lui Dumnezeu’, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ.
Din perspectiva profesiunii de impasibilitate din versetele 11 şi 12, exprimarea afectuoasă a gratitudinii, în versetele 14-18, amplifică retrospectiv semnificaţia umană, are funcţia de a îi oferi dimensiunea umană, negând impasibilitatea abstractă, demonstrând că impasibilitatea nu e totul, impasibilitatea fără receptivitate, fără acceptarea darurilor, ar fi numai orgoliu, ar fi neverosimilă, teoretică.
Din perspectiva gratitudinii exprimate în versetele 14-18 din Filipeni 4, profesiunea de impasibilitate care le-a precedat are accentul bonom al înţelepciunii celei mai autentice, şi al intregrităţii care n-are a se ruşina de sine. Smerenie e în amândouă aceste secvenţe de versete, care sunt perspective asupra aceleiaşi experienţe. Înţeleasă din perspectiva mulţumirilor oferite de Sf. Pavel, impasibilitatea mărturisită nu e indiferenţă sau afectare, ci echilibru şi cunoaştere a vieţii; ambele, impasibilitate şi gratitudine, sunt forme ale bucuriei, numai împreună au sensul lor deplin. Sf. Pavel nu vrea ca filipenii să se simtă obligaţi; însă recunoaşte că darurile lor l-au bucurat. La Sf. Pavel nu e impasibilitatea celui indiferent sau dezamăgit, apatic în accepţia modernă, ci a celui împăcat.
În aceste versete, Sf. Pavel explică semnificaţia unei noţiuni misterioase, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ; Sf. Pavel e împăcat, fără să fie ingrat sau indiferent, şi e recunoscător, pe larg, fără să îşi oblige prietenii. Sunt, aşadar, patru idei referitoare la versetele împăcării şi ale recunoştinţei, imnul latent şi gratitudinea: semnificaţia ‘păcii lui Dumnezeu’, impasibilitatea din perspectiva recunoştinţei, adică înţeleasă în conjuncţie cu aceasta, intenţia de a nu obliga şi împovăra, antipodul uman al indiferenţei. Afirmarea impasibilităţii slujeşte nu ca să exprime indiferenţă, ci pentru ca mulţumirile care urmează să nu îi oblige pe filipeni, să nu le dea impresia că sunt solicitaţi să continue.
Versetul 18 le atribuie lor ‘prisosul’ existent, περισσεύω, ‘îmi prisoseşte’. Versetul 16 afirmă că de la filipeni a primit Sf. Pavel ‘cele trebuincioase’, εἰς τὴν χρείαν μοι ἐπέμψατε’, ‘aţi trimis pentru nevoile mele’.
Mă gândesc că pacea lui Dumnezeu există şi în expresia sobră a scrisorilor Sf. Ignaţiu din Antiohia; adresându-li-se efesenilor, scria că Dumnezeu s-a manifestat în formă umană ‘pentru înnoirea vieţii veşnice’, ‘cel care are cuvântul lui Iisus e cu adevărat capabil să audă chiar şi tăcerea lui […] şi poate […] fi recunoscut după tăcerea sa proprie’. Epistola către Sf. Policarp le cere smirneenilor ‘să îşi iubească soţiile’, cu abnegaţia Domnului. ‘Să îi iubim pe prooroci, pentru că şi ei au proclamat Evanghelia’ (Filadelfieni 5). Unitatea creştinilor e ‘tipul şi dovada nemuririi’ (Magnezieni 6).
Există, deasemeni, la Sf. Clement, Sf. Policarp, Sf. Iustin, Sf. Irineu, ca şi cum ar fi ei înşişi alţi autori neotestamentari, pentru că accentul incomparabil e câteodată acelaşi; erau, ca şi autorii Noului Testament, mistici în înţelesul cel mai bun şi mai veritabil. Cu Tatian din Adiabene şi Atenagora începe o altă vârstă.

Avem de la Lactanţiu o însemnare referitoare la ‘metrii comediilor’, metrica lui Terenţiu, şi o alta despre normalitatea emoţiilor şi a sentimentelor, ut per eos ordinate et rationabiliter regendo se homo, ‘pentru ca ocârmuindu-se prin acestea, cu rânduială şi raţional …’; per eos […] regendo se homo, omul să se conducă prin ‘aceste mişcări sau afecte’, hi motus animi vel affectus, cu pluralul, ‘aceste’, cele două substantive având acelaşi sufix şi la plural.
În rezumatul ‘Instituţiilor dumnezeieşti’ 3 sunt menţionaţi Orfeu, Vergiliu, Ovidiu. (Cu toate acestea, unii scriu că, trăind într-un veac marcat de falimentul politic, era mai puţin cultivat decât unii dintre autorii din sec. II sau din sec. IV, v. ‘The Fragments of the Roman Historians’, ediţia Cornell, v. I, pag. 82.)