Citite într-un articol al lui Ibrăileanu, nişte versuri ale lui Vlahuţă (‘Din trecut’, 1884) mi-au amintit unele ale lui Arghezi (‘Oseminte pierdute’). Primele trei strofe ale poeziei lui Vlahuţă sunt excelente; următoarele două, însăilate.
Ideea poeziei lui Arghezi e întrucâtva aceeaşi. ‘Atât amar de ani e de atunci!’/’Ce de mai cruci stau pe cărare !...’
‘Iubirea noastră a murit aici.’/’Aicea-i prima sărutare’.
Altminteri, Arghezi se adresează naturii (glicină, plopi, stejar), iar iubita e absentă, şi neevocată direct. La Vlahuţă, peisajul e indicat numai prin cruci şi prin amintirea lunii (‘Luna […]/ Sclipea în lumea ei albastră’). E un peisaj de sentimente (visuri ‘coperite de uitare’). Arghezi are un distih de o demnitate aparte: ‘Şi toate sunt precum le-am cunoscut …’. E altă perspectivă, altă experienţă — altă vârstă. Pentru Arghezi, ‘amarul de ani’ a ajuns să însemne schimbarea florilor glicinei, să fie sublimat în acest simbol. Totuşi, o consonanţă, sau poate chiar o reminiscenţă literară, există.
Sunt ca nişte muzici înrudite.
Ibrăileanu îşi amintea că sensibilitatea lui a fost timpuriu educată şi de Vlahuţă, ceea ce el a înţeles ca fiind o şansă, atât pentru el, cât şi pentru generaţia lui, receptivă la prestigiul artei, docilă faţă de o noutate anume, şi modelată, ca atare, în sensul unei estetici; pe atunci se citeau Eminescu, Delavrancea, Vlahuţă. Chiar acest fapt arată diferenţa dintre temperamentele generaţiilor, rolul determinant al educaţiei, eficienţa artei. A fost un privilegiu al generaţiei lui Ibrăileanu, iar gratitudinea acestuia e încă mai emoţionantă pentru că accentuează rolul lui Vlahuţă (ca poet, prozator, educator). Articolul e scris cu emoţie, fără condescendenţă.
Vlahuţă avea 25 de ani la apariţia poeziei.

Ivar Lissner, evreu din Letonia, era jurist, membru al partidului nazist, a publicat ‘Popoare şi continente’ (1936), ‘Oameni şi puteri în Pacific’ (1937), ‘Taiga’ (1951), ‘Cezarii’ (1956). ‘Rätselhafte Kulturen’ a apărut în ’61.
Ca scriitor, a fost un umanist rafinat.
A fost spion (dublu, au pretins adversarii lui), apoi prizonierul japonezilor (denunţat ca spion sovietic); sora lui a fost ucisă în 1941. Mai apoi a devenit redactorul şef al unei reviste germane.

Joi seara, citesc despre Gosselin, Cavedoni, Bourgade, Le Hir, Crelier, Hello, O. Brownson, Diodor, Teodor (care exciza ‘Iov’, ‘Cântarea …’, ‘Ezra’ cu întoarcerea în Sion şi sfârşitul povestirii, cărţile deuterocanonice, majoritatea Epistolelor catolice, adică cinci, Apocalipsa), romancierul Spillmann.
Crelier (ebraist elveţian), Cavedoni, Bourgade, Hello au polemizat cu Renan, au reprezentat riposta catolică.

Renan îi povăţuia pe tineri să evite ‘pesimismul care îi împiedică să creadă în altruism şi virtute’ (‘Un critic al statului francez’, în: Richard Chadbourne, ‘Ernest Renan’, 1968; autorul e obtuz şi are o minte mediocră, ba chiar se crede obligat să argumenteze că ebraistul francez era un erudit). Deasemeni, ‘plimbarea ca observator multiplu’, ‘toate suprafeţele lucrurilor’ (cf. ‘L’Avenir …’).

Omilia XVI la Epistola către Romani demonstrează natura raţională a exegezei Sf. Ioan Zlataust: voinţa liberă umană e un dat axiomatic (Sf. Pavel ‘pretutindeni şi în orice ocazie încununează numai buna intenţie şi voia liberă a omului’), orizont al teoriei minimale; e o exegeză nepozitivistă, Sf. Ioan Zlataust explică Evangheliile în funcţie de credinţă, hermeneutica lui e integrală (de ex., acest principiu: ‘exemplele nu trebuie a fi luate toate în sens general, ci, alegând numai ceea ce este folositor din ele …‘, adică în sensul unei logici implicite şi universale). Cuvântul Sf. Pavel (puterea olarului) nu a fost rostit ‘cu privire la creaţie, sau la vreo silire oarecare a voinţei libere, ci numai la deosebirea cea mare dintre Creator şi făptură’. Mântuirea provine din har (‘nici acei puţini nu s-au mântuit prin ei înşişi’). Exegeza Sf. Ioan Zlataust e, de fapt, o discuţie teologică a unor scrieri ale Sf. Pavel, rafinamentul se manifestă în analiza retoricii, în cuprinderea ansamblului, nu numai al teologiei discutate, însă şi al situaţiei, al contextului în care au fost făcute afirmaţiile, analiza strategiei retorice e servită de bunul simţ al exegetului. În comentariul la a patra Evanghelie [1], Sf. Toma îl citează pe Sf. Ioan Zlataust de mai mult de două sute de ori.
Bradshaw afirmă că Sf. Ioan Zlataust e teologul bunătăţii dumnezeieşti. De fapt, regulile nu le face omul.
Sf. Ioan Zlataust avea ‘o încredere senină în bunătatea dumnezeiască’ [2]. Cu alte cuvinte, Sf. Ioan Zlataust oferea o interpretare a Epistolelor, nu o parafrază; o interpretare care are axiomele ei. Exegeza nu e literală, ci spirituală.
Ceea ce avem e nu litera, ci nişte mărturii ale unor experienţe spirituale.
Comemorarea liturgică a Sf. Ioan Zlataust îi urmează în calendar sărbătorii Preasfântului Nume al Mariei: secvenţă referitoare la nume, identitate, cuvânt (‘ne naştem prin puterea cuvintelor lui Dumnezeu’, la botez). ‘V-aţi apropiat […] de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi’ (Evrei 12, 22-23). ‘Aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu …’ (Sf. Luca 15, 10).
Origene scria că pentru cei care se roagă, mijlocesc nu numai Hristos, ci şi îngerii şi ‘sufletele sfinţilor adormiţi’.
Sf. Ioan Zlataust asociază preştiinţa cu economia religiei. Ilie Miniat scria că predestinarea e nedefinibilă, inanalizabilă raţional; regăsim aici unul din principiile gnoseologiei creştine tradiţionale: înţelegerea limitată. Cu cât adâncim mai mult, cu atât înţelegem mai puţin (din ceea ce aprofundăm).
‘Nu se desfiinţează liberul arbitru al omului, ci se arată numai că nu totul depinde de om’ (‘Omilii la Epistola către romani’). Oamenii ‘contribuie cu ceva la mântuirea lor proprie’. ‘Vasele milei’ nu sunt ‘vase ale meritelor’, însă receptivitatea îi revine omului. Unii se fac vase ale milei ‘prin propria lor recunoştinţă’: devin receptacole primind. Răbdarea dumnezeiască subliniază diferenţa dintre precunoştinţă şi predestinare.
Pentru Sf. Ioan Zlataust, ‘bogăţia slavei lui Dumnezeu’ (cf. Romani 9, 23) e chiar iubirea lui de oameni. Dumnezeu caută ‘şi la nobleţea voinţei şi la o intenţie recunoscătoare’. Suveranitatea alegerii traduce ignorarea de către om a vredniciei; enunţurile Apostolului sunt analizate nu ca axiome, ci din perspectiva efectului retoric. Antiteza de la Romani 9, 18-19 e explicată ca strădanie de ‘a face lucrul nedesluşit’. Răbdarea dumnezeiască e avantajarea omului.
Cel care ignoră ceea ce majoritatea ştie, trebuie să ştie ceea ce majoritatea ignoră.


NOTE:

[1] În care Sf. Toma scrie ceva extraordinar: ‘Omnis enim veritas quam intellectus noster capere potest, finita est […] et si finitur, est determinatum et particularizatum’. În Evanghelia Sf. Ioan ‘omnes haereses confutavit’.
[2] Bradshaw, ‘Sf. Ioan Zlataust despre har şi vrerea liberă’.

Marţi, ziua Preasfântului Nume al Mariei, am ajuns la Missa de seară abia la sfârşitul Evangheliei; la predică, o meditaţie despre nume şi identitate (celebrarea ideii de nume al fiecăruia), evocarea lui Ioan al III-lea (regele polonez, învingătorul de la 1683), reflecţii referitoare la maternitate şi fraternitate. Predicatorul a afirmat că Dumnezeu, Sf. Maria şi Sf. Anton sunt aceia care îl ajută pe om.
Litania Preasf. Nume o numeşte pe Sf. Maria ‘sora noastră’, ‘lumină în întuneric’, ‘îndurerată până la moarte’.
‘Pentru slava numelui tău …’, scria un franciscan.
Sărbătoarea a fost instituită la spanioli, la începutul sec. XVI, la început local, iar din 1671 pentru întreaga Spanie. În 1683 a devenit sărbătoarea întregii Biserici. Sunt comemorate toate harurile mijlocite de Sf. Maria. Sărbătoarea are o semnificaţie specială pentru piarişti şi marianişti. Carmeliţii desculţi au privilegiul de a rosti Oficiul de patru ori pe an.
Stephenson are un crochiu literar izbutit al regelui Ioan al III-lea, îngenunchind înaintea paloşului.

Natura legăturilor chimice e caracterizată prin proprietăţi (ca electronegativitatea halogenilor), nu explicată. Teoriile chimice ale reacţiilor descriu fapte chimice, nu le explică. Nivelele discontinue de energie par să fie alt exemplu al unei descrieri date drept explicaţie. Saltul cuantic e un fapt, nu o explicaţie. Nu e un principiu de inteligibilitate, ci enunţul unui fapt. Discontinuitatea e un fapt care sfidează înţelegerea căreia progresia i s-ar părea inteligibilă.
Lavoisier, care a analizat aerul şi apa, e pionierul revoluţiei chimice, prin ‘Tratatul elementar de chimie’. O contribuţie decisivă a fost elucidarea naturii empirice a elementului.
În 1789, Lavoisier scria că atât ‘cantitatea [totală] de materie [participantă la o reacţie]’, cât şi ‘calitatea şi cantitatea principiilor’ rămân aceleaşi prin orice reacţie, ‘şi că nu există decât schimbări, modificări’.
Înaintea spectrometriei, se calculau masele relative.
Atomul a fost reprezentat ca o unitate încărcată negativ la exterior şi pozitiv în interior.
Determinările maselor atomice relative au început în zorii sec. XIX.

De ce are electronul masă de repaus? Pentru că nu se mişcă cu viteza luminii. Fotonul nu e accelerabil, electronul este. Experimentele lui Thomson cu raze catodice sunt un alt mod de a demonstra existenţa masei, deşi probabil că nu aceea a masei de repaus a electronului.
Masa e definită ca şi cantitatea de materie, măsurată ca rezistenţă la acceleraţie.