Hardy deţinea primele trei volume ale ‘Istoriei originilor creştinismului’ (1863-1869) [1], şi îi plăcea definiţia dată de Renan Providenţei. Citise din lucrarea lui Strauss, tradusă de George Eliot.
Hardy gusta desăvârşirea ‘primelor treizeci de capitole din ‹Bâlciul …›’ [2]. Într-un articol, distingea faptul şi sentimentul, ‘particularităţile materiale şi caracteristicile eterate’. ‘Nu ne adresăm lui James pentru sunetele şi priveliştile şi aromele realităţii’ (Tom Paulin, ‘Thomas Hardy. The Poetry of Perception’, 1986). Hardy scria că romanul trebuie să redea gândurile abstracte ca pe ‘esenţe vizibile’, de fapt prin ‘particularităţi materiale’. Nădăjduia o alianţă între religie şi raţionalitatea completă (cf. ‘Thomas Hardy in Context’, Ph. Mallett), deziderat în înfăptuirea căruia îi revenea literaturii rolul major, ca instrument al sintezei.
În caietele literare ale lui Hardy e transcris şi un articol din 1906 în care e citată o comparaţie între Renan şi Spencer (v. II, pag. 310, 1985).
Mi-am amintit că literatura lui Hardy le plăcea unor intelectuali moldoveni de acum un veac, Ibrăileanu şi Ralea, al căror gust era consonant cu al lui Proust.
Aş recomanda lucrarea lui Tom Paulin, ‘Poezia percepţiei’, publicată în 1975 şi 1986. Paulin e irlandez, reputat ca autor de interpretări politizante, poate reducţioniste, admirator al lui Hughes, a fost troţkist la un moment dat, educaţie troţkistă de care e mândru.


NOTE:

[1] Cf. Pamela Gossin, ‘Thomas Hardy’s Novel Universe’.
[2] Cf. ‘The Literary Notebooks of Thomas Hardy’, v. I, Björk. V. şi ‘Thomas Hardy’s ‹Facts› Notebook’, Wm. Greenslade.

Determinarea masei atomice relative şi zorii analizei. Începuturile teoriei atomice

Conservarea masei în reacţiile chimice a fost integrată noţional de Lomonosov, Lavoisier, Gay-Lussac (două volume de apă dintr-un volum de oxigen, pentru că moleculele gazelor sunt diatomice). Constanţa proporţiilor a fost enunţată de Proust, Jeremias Richter, Dalton, şi putea fi explicată prin interacţiuni la nivelul atomilor. Hidrogenul fiind elementul din care era suficientă cantitatea cea mai mică pentru a reacţiona, a fost recunoscut ca elementul cel mai uşor şi luat ca unitate de masă; inconvenientele sunt că nu toate elementele reacţionează în raporturi de unu la unu, şi că unele mase atomice nu sunt numere întregi (adică multipli ai etalonului de masă). De ex., Dalton a calculat un număr ce corespunde numărului atomic al oxigenului, crezând, însă, că află greutatea atomică (numărul atomic e numai numărul protonilor).
‘Noul sistem de filozofie chimică’ al lui John Dalton identifică elementul chimic drept atom, postulând identitatea atomică a elementelor.
Pornind de la rezultatele lui Gay-Lussac (proporţiile de masă simple ale gazelor: volumele reactanţilor şi ale produşilor, pentru gaze, sunt în raporturi care sunt numere întregi, însă şi pretinsa anomalie a ‘dublării’ volumului vaporilor de apă), Avogadro a concluzionat că un acelaşi volum din orice gaz conţine acelaşi număr de atomi din gazul respectiv, cu alte cuvinte distribuţia spaţială a atomilor de gaz e aceeaşi, independentă de greutatea, implicit de dimensiunea atomilor. (Uneori sunt raportate cantităţile, alteori, volumele. Discutând aceste raporturi, cantităţile de masă nu trebuie confundate cu volumele; se poate scrie şi ‘o parte de oxigen la o parte de hidrogen’, cu întâia fiind de opt ori mai grea. Gay-Lussac analizase proporţiile volumelor. Avogadro corela volumul cu numărul de molecule. ‘Proporţiile simple’ au fost descrise mai întâi pentru volume.)
Berzelius, al doilea părinte al chimiei, a determinat şi publicat greutăţile atomice ale unor elemente. A publicat tabelul de greutăţi atomice, pentru 54 de elemente, în 1826. A propus clasificarea mineralelor după compoziţia lor chimică.
E legitim să adresăm noţiunilor curente ale chimiei, chimia aşa cum e înţeleasă de obicei, câteva întrebări. Discutarea acestor noţiuni pretinde menţionarea câtorva nume: Lavoisier, Dalton, Avogadro, Berzelius. Dalton era cu 23 de ani mai tânăr decât Lavoisier. Avogadro era cu un deceniu mai tânăr decât Dalton, iar Berzelius, cu 13 ani. Lavoisier s-a născut în 1743, iar Berzelius, în 1779.
Determinarea masei atomice relative e precedată de izolarea elementului. În zorii analizei s-au afirmat Lavoisier şi Klaproth, instaurând epoca analizei chimice, care a fost întâia metodă de cunoaştere a elementelor; spectrometrul a fost inventat în 1912, iar cercetătorii sec. XIX, până la Morley inclusiv, au utilizat metodele chimice. Purificarea reactivilor trebuia efectuată prin protocoale standardizate.
Avogadro a publicat ‘Determinarea maselor relative ale moleculelor elementare ale corpurilor, şi a proporţiilor în care intră …’ în 1811. Unul din principiile enunţate e acela că volume egale de gaz conţin numere egale de molecule; cu alte cuvinte, a corelat greutatea moleculelor cu densitatea gazului. Al doilea este ipoteza diatomică, explicând aparentul paradox al volumelor de gaz. Legătura covalentă (descrisă abia în 1916 şi denumită în 1919) contrazicea ideile epocii referitoare la legătură. De ex., Berzelius înţelegea combinaţia chimică drept neutralizarea reciprocă a sarcinilor, ceea ce excludea posibilitatea ca atomii unui acelaşi element să formeze legături, şi prescria numai molecule monoatomice. Comunicarea lui Avogadro are un ton respectuos la adresa lui Gay-Lussac, însă polemic la adresa lui Dalton, ceea ce e suficient pentru a explica vicisitudinile succesului ideilor enunţate. De fapt, italianul prelua de la englez numai ceea ce era viabil: ideea atomilor. Eşafodajul teoretic laborios e negat.
Excurs despre atomul cubic. Ajungând de la determinarea masei atomului la capodopera lui Avogadro, ‘Determinarea maselor relative …’, de la aceasta la legătura atomilor identici, la covalenţă şi Langmuir, sosim la teoria atomului cubic, a lui Lewis. Ideile referitoare la valenţă sunt corelate cu un model atomic cubic, cu electronii dintr-un strat dispuşi simetric în colţurile unui cub sau în perechi în colţurile unui tetraedru; Lewis argumenta în 1916 că datele fizice sunt neconcludente. Langmuir rezumă concluziile lui Lewis: ‘electronii din atomi sunt în mod normal staţionari’ (cf. Irving Langmuir, ‘Aranjarea electronilor în atomi şi molecule’, 1919). Prin urmare, faptele chimice impun un model al atomului diferit de cel propus de fizicieni. Ideea lui Langmuir era că teoria structurii atomului trebuie întemeiată pe proprietăţile şi relaţiile chimice. Modelul chimic al atomului corespunde exigenţelor impuse de faptele chimice cunoscute. Ca atare, modelul fizicii clasice e ignorat, ca arbitrar. Datele fizicii experimentale sunt decretate insuficiente şi neconcludente.
Diametrul atomului e aproximativ 10 [-8] cm..
Jöns Berzelius, elev al lui Dalton, a măsurat greutăţile a 43 de elemente. Elementele se combină întotdeauna în proporţii de numere întregi (trebuie indicată diferenţa dintre raporturi de volume, şi raporturi de cantităţi; abia studiul gazelor a ocazionat corelarea cantităţilor cu numărul de atomi, prin intermediul volumelor, adică a ocazionat caracterizarea unităţii esenţiale în vehicularea unui element, atomul). Raportul greutăţilor elementelor care se combină e invariabil.
Greutatea atomică e media maselor tuturor izotopilor naturali ai unui element. Masa atomică e masa unui izotop.
Modelul fizic clasic al atomului ar părea să implice implozia atomului, instabilitatea lui din cauza tendinţei sarcinilor de a se anula reciproc. Popularizarea cuanticii, cuantica tâlcuită propune reprezentarea ‘unui fel de nor electronic’. Electronul e o condensare vremelnică dată de investigare. Electronul hidrogenului e o sferă, un nor sferic. Dar proprietăţile cuantice sunt neintuitive. (Probabil că nimic ‘fizic’ nu intervine în măsurătorile cuantice, naraţiunea utilizează metafore inadecvate; nimic nu ‘intervine’ să măsoare poziţia sau mişcarea, nimic detectabil de către prezumtivul ‘nor insesizabil în sine’, ‘norul nedefinibil’.)
În cuantică, orbitalii sunt distribuţii probabilistice tridimensionale. Cuantica nu oferă o reprezentare a dinamicii electronului în atom, totuşi îi recunoaşte o viteză de deplasare (în modelul Bohr, electronii hidrogenului se rotesc); ‘electronii există ca funcţii de undă’. În atomul de hidrogen, electronul are viteza de 2 mil. m/s (2200 mii km/s). Electronii uraniului au viteze mult mai mari.

Lavoisier enumera ca elemente oxigenul, azotul (radicalul nitric), hidrogenul, fosforul, mercurul, zincul, sulful, etc.; studiind tabelul nomenclaturii chimice din 1787, observăm că întâia coloană le revine elementelor: baze acidifiabile, şaptesprezece substanţe metalice, cinci pământuri, trei alcalii (inclusiv amoniacul). Chimiştii trebuiau să deosbească izolarea/purificarea unui element, de formarea de compuşi, intrarea lui în combinaţii. Pentru Lavoisier, elementul e substanţa simplă care nu poate fi descompusă ‘prin nicio metodă cunoscută’.

Marţi seara, la Missă, cinstirea amintirii Sfintei Tereza de Calcutta. Pericopa exorcismului din sinagogă (după Sf. Luca, 4.31 ş. urm.); predică referitoare la exorcisme, defetismul anticilor şi noutatea creştinismului, o experienţă a Sf. Jean-Marie Vianney (veşmintele), testul Sf. Ignaţiu (piedicile, perseverenţa, nedescurajarea, încrederea în activitatea inteligentă, raţională), câteva cuvinte ale Sf. Tereza de Calcutta (visul şi Sf. Petru, sărăcia existenţială, tăcerea, hărnicia: alergarea, trapul, etc.).
Sf. Ignaţiu învăţa că, dacă Dumnezeu îi trimite cuiva multe suferinţe, e un semn al măreţiei intenţiilor dumnezeieşti; şi că lui Dumnezeu trebuie să îi vorbim ca unui prieten şi ca unui stăpân, câteodată ca prietenului, alteori ca stăpânului.

Duminică seara, la Missă, o lectură din Ieremia 20 (‘era în inima mea ceva’) şi pericopa anunţării pătimirii, destăinuirea din Cezarea lui Filip (Sf. Matei), moment psihologic foarte verosimil, când aşteptările ucenicilor sunt contrazise, pentru că Iisus le explică ce înseamnă ‘a fi Hristosul’, iar Sf. Petru presupune că Iisus abdică de la demnitatea mesianică; Sf. Petru fusese binecuvântat de Iisus pentru răspunsul său, iar atmosfera era una de încredere şi de optimism, iar ceea ce urmează e depolitizarea radicală a interpretării, ucenicii sunt descumpăniţi să afle că urmează supliciul, iar unul din ei presupune că aceasta e o abandonare a misiunii, un moment de ezitare. Momente ca acesta desfiinţează abstractul bubuitor, bubuitul abstractului, pentru că dau dimensiunea misterioasă a destinului. Iisus a acceptat titlul, pentru că a acceptat itinerarul, şi de aceea a acceptat să fie recunoscut de către ucenici ca Hristos, pentru a le explica ce înseamnă aceasta, iar cuvintele lui deschid ieşirea din abstracţiune, iluzie şi optimismul pământesc. Iisus neagă mesianismul politic, înţelegerea curentă, în numele perspectivei supranaturale.

Dacă fabulosul mitologic e numai un mod contingent de a exprima experienţa sacrului, corolarul necesar nu e scepticismul absolut, printre altele şi deoarece receptarea miturilor nu presupune credulitatea; ‘credinţa în mituri’, ca fenomen social, nu poate fi evaluată ca monolit, sau ca fapt univoc. Materialismul primitiv al sec. XVIII-XIX, ca scepticism tendenţios, părtinitor, e o formă de mitologizare crasă, lipsită ea însăşi de simţ critic. Fabulosul e o formă pentru a exprima o experienţă umană nestandardizabilă, însă care are o anumită unitate, o experienţă a unei relaţionări referitor la care nu putem să afirmăm aprioric că e survolabilă ştiinţific, obiectivabilă noţional în mod univoc. Religiologia nu e atât o ştiinţă, cât o reflecţie asupra acestei dimensiuni a experienţei umane, dar pretenţia ei de a survola dimensiunea respectivă nu e garantată aprioric, pentru că sintaxa relaţiei e o transcendere. Pe de altă parte, religiologia sceptică hotărăşte aprioric să fie numai etnologie. Principiul reflecţiei trebuie să fie uman, adică relaţional, nu absolut.

Charles Spurgeon evoca ‘vechile vremuri puritane’, ‘vremurile puritane de odinioară’, teologii puritani erau maeştri ai teologiei, iar unii pot citi foarte mult pentru că nu citesc, de fapt, nimic. Mintea lor nu zăboveşte, nu are răgaz.
Charles Spurgeon predica şi că există o rugăciune în măruntaiele rugăciunii.
Spurgeon îndrepta către sufletul cititului, lectura cu inimă înţelegătoare, iluminarea minţii precede ascensiunea afectivă.