Galsworthy şi Zola.
‘Cel vrednic de fete.’
Au existat mai multe riposte date operei lui Zola: Trollope (care l-a precedat, şi îi era superior, şi poate că a inspirat mai direct o operă ca a lui G.), Rolland, du Gard, Romains, Duhamel. Romanciera scandinavă, câţiva realişti americani antebelici. Unilateralitatea operei naturalistului. E remarcabil că au mai existat alte câteva direcţii realiste, concomitente: engleză, germană, etc..
Îmi place ideea unui dialog al acestor ansambluri literare, a unei comparaţii.

Jammes a scris nu despre mediocritate, ci despre existenţe obişnuite. Umorul nu presupune în mod necesar ironie. Poetul putea scrie cu umor, cu echilibru, nu cu distanţare ironică. Ironia implică dispreţ sau severitate. Există o distanţare în ironie.

Poate că e adevărat că PC era, de fapt, omul altui veac. Tomismul e un alt lucru care îl diferenţiază de criticii lui mai tineri (B., M.).

Cel care a fost nedrept cu B. a putut fi nedrept şi cu Missa. Credea în propria lui strepezire de ţâfnos, de irascibil. Era un teribilist, cu puerilitatea pe care o implică indignarea grăbită, sau dimpotrivă alimentată.

Dum., la Missă, C. a predicat despre progresul Sf. Ioan Botezătorul, de la teologia unui Mesia răzbunător (pleava), la teologia mielului.

Demenţa era nihilismul, mizantropia, descurajarea, sfruntarea, situarea înafara omeniei, necruţarea, surditatea morală. Demenţa era aceea.

Dacă e normal ca cineva să simtă atâta durere, înseamnă că e normal să simtă atâta iubire.

Câteodată, acolo unde simt antipatia, aversiunea, împotrivirea, pornirea, îmi simt limitele.

Îmi amintesc câte lucruri le-am afirmat numai din pornire şi întărâtare, din înşelare. Valoarea convingerii exprimate e nulă. Convingerile ca sentiment asumat, conştientizat, pot să fie numai iluzie.

Teoria înseamnă universalul, generalul, însă situaţia înseamnă să rezolvi ceva unic, nesubsumabil.

Omul nu e nici cu totul străin de Dumnezeu, nici cu totul sclav.
Ceea ce e pentru alţii.

Impresionabilitatea. Găseşte supărătoare, şi pe drept, recuzita religiei cel care e înclinat să fie covârşit de ea, crede prea mult în rolul ei, o supraestimează; dar nici această fobie, cu indignarea pe care o determină, nu trebuie judecată.

Universalul poate însemna nu numai abstractul, ci şi obştescul.

Acele nuanţe. Asanarea gândirii.

Abolirea principiilor.

Sentimentul limpede al eului. Credulitatea, confuzia, dezorientarea. Virtutea a fost necesară.
I-am semănat dumnezeului pe care îl presupuneam ca existând, aşa cum îl presupuneam, demonul chinuitor, satrapul, cel care joacă renghiuri, demonul irosirii, al ineficienţei şi al zădărnicirii, demonul care insultă omul; pentru a crede, însă, în omenie, teoretic nici nu e nevoie de structura religiei, de fapt în practică utilitatea ei e imensă.
Acolo unde e trăită plenitudinea, şi utilitatea pedagogică.
Dumnezeu dă ceea ce se poate iubi, pentru a iubi. Mintea nu poate decât trişa atunci când se ignoră pe sine şi ignoră inima.

Cândva, fenomenele ştiinţei vor apărea la fel de insuficiente ca silogismele medievalilor, la fel de şubrede, iar încrederea în suficienţa lor va apărea la fel de neîntemeiată şi obtuză. Azi pare şocant că nişte creştini putuseră învăţa psihologie fundamentală de la Aristotel, preluând ideile acestuia şi interpretând faptele cunoscute în funcţie de nişte axiome. Ei putuseră gândi că ceea ce supravieţuieşte din om (şi îi seamănă, prin urmare, lui Dumnezeu) e ceea ce nu are afectivitate. Cum puteau ei să întemeieze o teorie ‘creştină’ a omului pe nişte conjecturi? Chiar azi, epigonii afirmă anihilarea, nu restaurarea; mai mult, ei afirmă … binele anihilării. Ei cred că ‘ceva din om’ supravieţuieşte, ca gândire, nu ca iubire, nu omul întreg desăvârşit ca iubire. Epigonii tomişti proclamă, cu sfruntare, anihilarea umanului. Cum ar mai primi răposatul iubirea lui Dumnezeu, cum ar mai oferi iubirea?
Sunt lucruri cărora e necesar să li te împotriveşti.

Se scrie, se gândeşte, se analizează cu o uşurătate penibilă, când aceasta ar trebui să fie numai pentru foarte puţini …. Democratizarea culturii, lipsa educaţiei spirituale au însemnat şi normalizarea stângăciei. Citeam ieri, joi, despre căsătoria lui PC; aprecierile biografului erau atât de neavenite şi de ignorante, atât de sumare şi de reducţioniste …. Şi aşa se întâmplă adesea.

Criteriile rămân: omenia, bunătatea, frumuseţea trăirii, armonia, simplitatea.

Un roman poate să fie scris ca un sonet, şi câteodată chiar e scris aşa. O formă e cea a poemului în proză (M. Caragiale, Arghezi), a romanului exclusiv liric, în întregime liric; dar şi un roman psihologic sau social, de un lirism mai implicit, poate fi scris aşa. Cea mai plauzibilă formă e a nuvelei, sau a romanului scurt. Însă putem menţiona şi ‘Educaţia …’. Pentru romanele lui Arghezi, distincţia efectuată prin predilecţia pentru un roman al lui Beyle, Flaubert, Camil P.. E o imparţialitate afectivă. Situaţia autorilor a câte două capodopere. În situaţia unui romancier scoţian, sunt trei capodopere, două de care a fost conştient, a treia pe care a repudiat-o.

Blândeţea, frumuseţea, simpatia.

Mizantropia a fost dezaprobată, retorica pompoasă, indignarea, militantismul vanitos, aversiunea, întărâtarea. Dumnezeu nu e demonul batjocoritor. Consecinţele nu sunt drepte, nu sunt retribuţie.

Caut să mă apropii de gândirea mamei.
Ceea ce îmi inspira dezgust faţă de ce e demn de iubire.

Harul pocăinţei comportă şi convertirea.

Prerogativele răutăţii şi batjocurei: atât Ep., cât şi H. sunt indiferenţi la seducţiile racilelor.

Ieri, vin., am citit despre Fatima, avem mărturii cuviincioase, e mai important să le trăieşti decât să le înţelegi. Portugalia secularistă pare să fi uitat Fatima.
Mintea umană dezobişnuită de esenţial.

Sentimentul binelui incomplet, desăvârşibil, şi acela al greşelii.

Dumnezeu poate să cunoască viitorul şi pentru că se pricepe la oameni, înţelege umanul, cunoaşte legităţile firii umane. Ne cunoaşte îndeajuns de bine.

Asceza e subordonată carităţii. Vocaţie înseamnă predilecţie.

E important ca binele uman să se realizeze plenar în această viaţă. Adevărurilor trebuie să le fie lăsată dimensionalitatea lor, deschiderea lor.

Atunci când tenebrele vieţii devin tenebrele gândirii. Cei care opuneau tenebrelor exterioare, credinţa.

Spaţiul iubirii.

Depreciem faptele preternaturale, trişând.

E mai bine să nu pretind că aş şti ceea ce nu ştiu.

Poate dărui numai cel care crede.

În jurul meu există o lume care e mai adevărată decât ceea ce e în mintea mea, altminteri decât cum o presupun eu.

Gândirea unor teologi contemporani (ca dominicanul Torrell) pare să fie materialismul sec. XVIII, asezonat cu filantropie şi lozinci. Ei afirmă verbal unitatea omului, însă reduc harul la idee şi gândire.

Am crezut că aş fi fost un om al gândirii, şi nu eram. Poate că în copilăria mea, şi până la 16 ani, era un gust al artei, o îndrumare către artă. M-am mai gândit la scriitorul pe care mi l-a revelat Sorescu, în a cărui exegeză era simţire adevărată, înţelegere. S-ar cuveni să gândesc în termenii artei cuiva, ai unei anume arte, nu generalizând.
Eram un credincios fals, care se refuza relaţiei. Întregul cuprins era materialism.

Înscrise în materialismul cras al sec. XVIII, maximele patristice devin lozinci. Ele par neconvingătoare şi insipide, numai eticism liberal, pentru că n-au cum fi altminteri.

Mulţi teologi contemporani se aliniază materialismului sec. XVIII, dezminţit de mult. Sunt mai obtuzi decât proponenţii dialecticii naturii.
Aleatoriul înseamnă necalculabilul.

Învierea. Memoria şi viaţa spirituală, rolul spiritual al memoriei (grecul, indienii, memorarea Psaltirii). Memoria şi împărtăşirea sfinţilor, pentru că identitatea umană e una spirituală.
Cultura păgână. Diferenţa nu trebuie relativizată.

Al doilea Voiculescu s-a ivit la 37 de ani (în ’21, după război); iar al treilea, neoclasicul, în anii ’30, după apogeul gândirist, şi mult înaintea sonetelor. Au existat vârste, ca şi pentru alţi autohtonişti, a căror artă s-a rafinat (EB, RC, MS).

Şueta eshatologică a unor încrezuţi, isteţimea de şuetă. Poate că sub mâlul isteţimii există ceva.

Ignorarea preternaturalului provine din egoism, comoditate, din soluţii individualiste (substituiri convenabile, zelul franciscan al lui Sartre, devenit misionar al terorismului, aşadar ‘zelul’ fiind termenul cel mai potrivit …). Substituirile sunt eschivări comode. Terorismul slujit cu însufleţire franciscană e comun şi altor fanatisme; a intervenit din nou magia numărului, a abstractului, a teoriei, simplismul, aservirea faţă de himere, situarea omului în regiunea intelectului, nu e nimic respectabil în slujirea … ‘franciscană’ a terorismului, comuniunea directă e degradată la teorie, la partizanat.

A fost o sfântă cunoscută, ştiută de preot.

Literatura e şi ea o meserie, şi nu poate înlocui cunoaşterea fiinţei.
Un enunţ poate să nu fie o teorie explicativă; pe aceasta se întemeiază posibilitatea eficienţei unei anume poezii.

Teologia unor contemporani completează materialismul sec. XVIII, lăsându-l neschimbat; sunt propuşi Părinţi lipsiţi de preternatural, desacralizaţi, şi o Scriptură devenită folclor, literatură mitologică, convenţie, sau minciună deliberată (unor generaţii de martiri le erau adresate … nuvele filozofice, cu semne imaginare). Ar putea subscrie oricare din bibliştii sceptici ai sec. XIX; e materialismul sec. XVIII, mai puţin anticreştinismul. Însă nu e adevărat că ştiinţa a dus invariabil la materialism.

Locul semnului e întâlnirea, comuniunea. Scopul Scripturii e să dea mărturie, mărturie adevărată, atestare.
Intelectualismul e simptomul unui neajuns uman.

Fabulosul din folclor poate simboliza ceva, preternaturalul, experienţa preternaturalului. Prestidigitaţia taxonomiei critice a scripturilor se întemeiază mai întâi pe dispreţuirea scripturilor şi a literaturii păgâne. Înrudirea cu acestea ar arăta, prin urmare, caracterul figurat, literar al scripturilor. Discreditarea mitologiei a devenit temeiul bagatelizării Scripturii. Formă literară identificabilă a devenit sinonim cu ficţiune. Însă şi literatura cronicarilor obişnuiţi poate fi analizată astfel; şi naraţiunile lor recurg la forme literare identificabile. Războiul împotriva preternaturalului a folosit flamura superstiţiei, discernământul fiind redus, atestarea fiind discreditată din principiu, într-o mentalitate care, înainte să fie iluministă, a fost protestantă, şi care corespunde pesimismului antropologic, ideii despre nevrednicia omenească, deznădejdii. S-a gândit că Biblia e discreditată de înrudirea cu ideile religioase ale păgânilor, cu toate că formele literare nu aveau convenţionalitatea presupusă. Însă decizia împotriva preternaturalului fusese deja adoptată. Neamul omenesc nu a mai fost perceput în diversitatea lui.

Marcel credea că împărtăşirea sfinţilor poate fi studiată prin necromanţie. E adevărat că a şi criticat parapsihologia de laborator, şi teoria apartenenţei, a ‘retrăirii’, a amprentei psihice. Ideea fusese că aceste amprente mentale subzistă ca fenomene.
Azi, mi., am citit despre împărtăşirea sfinţilor, Asterios, Faustus (semipelagianul), teza unei genealogii ierusalimitane. Articolul despre comuniunea celor sfinţi cuprindea remarca despre utilitatea operelor nedogmatice: catehetice, pastorale, ascetice.

‘Tu’ înseamnă prezenţă, ‘el’ înseamnă absenţă.

Strepezitul, veninul, obiecţiile, meschinăria; simţirea lui răstălmăceşte (ÉZ, FM, AR, EW), condescendenţa şi întărâtarea. Sf. Damien de Veuster. Catolicii francezi, antreuri. Literatură slavă. Poetul şi romanul francez preromantic, echilibru. Preotul, primul sămănătorism, umorul.
Diferenţa între idei care hotărăsc purtarea, şi idei indiferente.

Substratul ştiinţei lui Faraday erau idei de filozofia naturii.
Extrovertirea necesară. Când Marcel scria despre atrofierea darurilor pe care gânditorii de odinioară le aveau, doi din cei patru gânditori numiţi au fost, de fapt, oameni de ştiinţă; mi-am amintit, din acest motiv, de panteismul dialecticii naturii, neconvenabil pentru materialismul cras şi deznădăjduit al apusenilor, şi de evoluţionismul antebelic al unor autori englezi, formă de optimism natural, capabil să discearnă plenitudinea creatului; pe atunci, cercetarea naturii nu era rutină şi inerţie, ci participare afectivă. Era numai gândire filozofică, asemeni celei a păgânilor, însă arăta în ce măsură gândirea poate sesiza binele.
În ştiinţa autonomizată, emancipată, a biruit mediocritatea.

Ştiinţa izolează, dezinseră, pentru a studia.

E natural să existe şi un PC, care îi citea pe antici şi către care se îndreaptă predilecţia filozofilor, a atleţilor culturii, însă şi un FJ; iar PC probabil că dispreţuia predilecţia lui FJ pentru romanul preromantic umil, şi nici n-o înţelegea, aşa cum unul din filozofi l-a răstălmăcit pe FJ şi s-a împovărat cu idei despre sociologia gustului (dealtminteri, cine îl admiră atât pe parizianul AF nu are cum să îl admire dezinhibat pe FJ). Însă în mod hotărât nu poate să fie vorba de posomorâre la cel care aprecia atât romanul preromantic francez, ale cărui nuanţe coloniale trebuie să îi fi adăugat o sapiditate afectivă. E vorba despre vârsta colonială, şi despre lucruri care se citeau pe vremea bunicului său din colonii. Nu e exoticul în general, exoticul transcendental, ci vârsta colonială.

Sfinţenia înseamnă să nu ai limitări voite, vrute.

Gândurile de gheaţă sunt cele care se şi topesc.
Despre Sfânta Teresa de Jesús de los Andes, de la Mănăstirea Sf. Spirit, se scrie că a trăit, a crezut, a iubit. Avea experienţa prezenţei lui Dumnezeu, cunoaşterea. Iubirea se manifestă în fapte.

Polemismul ţine de o mentalitate nocivă, negativistă.

Rahajarizafy, înţelepciunea Madagascarului, gândirea Madagascarului. Religia din Kongo. Religiile acestea ar putea să fie experienţe distorsionate, blocate, uzate.

Semnul vindecării lui Reginald cu relicvele Sfintei Agnes e situat în primăvara sau la începutul verii lui 1272’ (v. Jean-Pierre Torrell, ‘Sfântul Toma’, v. I); masa oferită de Sfântul Toma în ziua Sfintei Agnes a fost în ianuarie 1273. Preternaturalul l-a preocupat mai puţin, pentru că era o fiinţă abstrasă şi înclinată către teorie. Dar faptul acesta, al gratitudinii pentru o minune, e relevant pentru schimbarea lui către amurg; în primăvara lui 1272 Sf. Toma plecase de la Paris, Torrell crede că a plecat ‘primăvara, puţin după Paşte’. ‘Un alt Toma începe să apară la întoarcerea lui în Italia.’
Sf. Toma era un om abstras, şi anecdota despre sora care levita e relevantă pentru indiferenţa teologului faţă de astfel de fapte. Lucrul e cunoscut în Biserică drept antipatia sau rezerva dogmaticienilor faţă de preternatural.
Un frate de la Neapole i-a văzut în vis pe Sf. Toma şi Ap. Pavel, cu trei zile înainte de a se afla la Neapole despre moartea Sf. Toma.
Torrell observă legătura dintre paginile despre Iisus ale ‘Summei’ şi ‘evoluţia lui Toma în ultimele luni ale vieţii lui’, şi relevă abordarea pronunţat personalistă a tainei pocăinţei. Sf. Toma ajunge la o cristologie existenţială sau concretă.
Torrell scrie despre Origene că ‘a fost primul care să venereze umanitatea lui Iisus cu afecţiune adevărată’.

Răstălmăcirile materialiste ale hegelianismului: pozitivistă, apoi socialistă (inclusiv Gracq), şi care se preocupau tocmai de himericul său. Ambele genealogii erau seduse de himericul hegelianismului: atât Taine, cât şi Lenin; faptul e valabil şi pentru idealiştii italieni, deopotrivă seduşi de ansamblu, de himera unei ştiinţe romantice a realului. Termenii erau mecanicişti sau dialectici, însă miza a fost aceeaşi, cu neglijarea adevărurilor pe care le remarcase A., justeţea ideilor; prin urmare, există această dualitate a hegelianismului, ambiţia teoriei atotcuprinzătoare şi ideile nespeculative.

Balastul dizgraţios, împovărarea, concesia. La antipod, puritatea liniei, desăvârşirea desenului, nu numai tuşe ocazionale, ci desăvârşirea liniei. Se cuvine ca literatul să fie deopotrivă un desenator priceput. Iar balastul înseamnă eclipsa gustului, scâlcierea. Balastul e o formă de imoralitate: informul. De ex., o scriere amorfă la nivelul întregului, urâţită de balast. Principiile desenului, ale formei întregului, trebuie să primeze. Balastul amorf e o postulare şi afirmare a neghiobiei.

Judecarea e riposta greşită, nejudecarea nu înseamnă apatie sau credulitate sau defetism, ci numai abţinerea de la verdicte în necunoştinţă de cauză. Natura vicioasă a falsei perspicacităţi, ineficiente, boante.

Harul e necuprinsul, imensitatea. Dumnezeu e nu umanul idealizat, ci spiritualul; trăsăturile lui sunt nu omeneşti, ci spirituale. Umaniştii cred că regăsesc umanul simplu în Dumnezeu, fiindcă omul e singura fiinţă spirituală pe care o cunoaştem. Din acelaşi motiv, mizantropia absolută e o formă de suicid, pentru că neagă şi spiritualul, devine autonegarea mizantropului. Spiritualul e diferit de nespiritual, însă deopotrivă de mundan. Mundanul le cuprinde pe amândouă. Spiritualul neagă nespiritualul (care poate părea copleşitor şi e echivalat cu mundanul ca atare), nu mundanul.

Ierarhia adevărată a lucrurilor poate rămâne ascunsă.

Prefaţa-farsă, renghi, mistificare, prefaţa subversivă.

Mă gândesc uneori că destinul literar al lui Cezar Petrescu seamănă cu ale lui Maugham, Cronin, probabil Bourget, chiar Rebreanu, Teodoreanu, prozatori care au început mult mai bine decât au continuat, care au involuat, s-au uzat.

Religia instituţională e ispita ‘împărăţiilor’ puse la picioare.

Orice roman izbutit are o latură de poem, sau o dimensiune de poem, e înrudit cu poemul. Ceea ce le e comun e lirismul, emoţia (poemul poate să fie narativ). Poezia lirică înfăţişează trăirile.

În mustrarea Ap. Toma, a crede înseamnă a fi convins, a fi ajuns la o convingere. Iisus afirmă că aceasta e incomensurabil mai mult decât omenescul obişnuit, e ceva care provine din legătura cu Dumnezeu, din comunicarea Lui, şi din deschiderea către această legătură. Ap. Toma s-a convins văzând; alţii înţeleg într-un mod mai nemijlocit.

Realismul social poate să rămână la expedientul satirei, recunoscându-se pamflet, când autorul nu înaintează în creaţia de personaje, ci însufleţeşte marionete. În acest caz, e numai diatribă socială romanţată, cu personaje schematice: e un realism ziaristic, neambiţios, simplist, având numai eficienţa pamfletului, şi ocazionalul său; independent de intenţii, sau poate depinzând de acestea, satira poate ajunge la atemporalitate, ca în cazul câtorva umorişti, care au izbutit mai mult decât ceea ce păruseră să-şi propună cu modestie sau de nevoie (dar comedia pare mai în măsură să creeze o lume: personaje, atmosferă, stil, decât romanul-pamflet).

Simpatia raţională, naturaleţea: episoade care merită să aibă ce le e acordat îndeobşte filmelor, înţelegând că serialul ca atare e inegal, şi fără a se scandaliza. Unitatea estetică a serialului e episodul. Episoade care înviorează, însufleţesc.

Ideea actului nedemn, repudiat, umilirea, dispreţul de sine. Originea certă e descurajarea, defetismul, capitularea, demoralizarea. E o formă de alienare. La antipod, menajarea, trupul.

Există o critică greşită care aduce literatura în spaţiul rutinei, al evaluării indiferente, nerealiste, al exhibării blazării. Există şi temperamente maliţioase, caustice. Însă ironia e un dat al lor, nu necesarul. E aportul lor.

Se adaugă şi perspectiva cronologică, drept despovărare de prejudecăţi, ca echitate, ca sesizare a ceea ce păruse odinioară obişnuit.

Unii iau graba drept vigoare. Însăilarea nu înseamnă vigoare.

Trebuie surprinsă diferenţa dintre a rămâne la teorii, şi a le întrebuinţa; rămânerea la teorii înseamnă îmbâcsire.

‘A fi’ al ştiinţei înseamnă ‘=’: echivalenţa termenilor unei ecuaţii; sunt relaţii matematice, termeni ai unei ecuaţii. Dincolo de nivelul perceptibilului, ştiinţa devine acest set de ecuaţii, unde ‘a fi’ desemnează egalitatea matematică, nu identitatea, ca în logică. Termenii ecuaţiei sunt egali, nu identici. Ei desemnează mărimi, nu fenomene (adică, desemnează numai fenomene de măsurare, echivalentul cuantificat). Fizica modernă operează cu relaţii între mărimi, ecuaţiile.

Azi, joi, şi ieri am citit despre pozitiviştii interbelici: azi, despre Schlick, care nu era evreu, cum şi eu presupusesem, şi despre morala schiţată de el. Scientismul lor avea subtilitatea raţionalismului ştiinţific de odinioară, acela al savanţilor, nu al popularizatorilor; Schlick era un autor din liga lui Mach şi Poincaré. Îmi place şi socialismul lor bonom, elevat.

Teza fostului papă despre providenţialitatea sintezei antice, chiar dacă ar fi adevărată, nu demonstrează mai mult decât caracterul salutar şi necesar al întâiei forme a teologiei creştine, nu necesitatea imuabilă, definitivă, a acestei formule. Întâlnirea creştinismului cu gândrea greacă a fost salutară la un moment dat; ceea ce nu exclude faptul că pot avea loc şi alte sinteze, poate mai folositoare, în orice caz nouă. Dar cine crede că Occidentul de azi e unul fundamental grecesc, şi e dispus să judece tot restul ca abateri, ca rătăcire, greşeşte. Cu vremea, elementul grec antic s-a diluat până la dispariţie, fără a mai aminti aici caracterul ocazional al primei sinteze, faptul că numai o anumită Grecie, într-o anumită recenzie, a trecut în întâiul creştinism. Acea primă sinteză a fost numai una ocazională (spre deosebire de ceea ce aveau să întreprindă umaniştii bizantini din amurgul Imperiului, şi legatarii lor, renascentiştii, preocupaţi de o integrare mult mai completă, neocazională). Întâlnirea cu gândirea greacă poate să fi fost providenţială pentru creştinismul din acel moment. Dar aceasta nu face din ea echivalentul providenţial al Scripturii. Iar ideea devine absurdă când e îndreptată împotriva filozofiilor unor creştini. Raţionalismul modern e realizarea unor creştini. Cei care deplâng dualismul cartezian eludează dualismul Sf. Ap. Pavel. Dualismul cartezian e o idee ştiinţifică testabilă şi viabilă. Cel puţin unii paseişti aveau o reprezentare, fie şi simplistă, despre virtuţile vremurilor pe care le idealizau, pe când epigonii lor de azi se derobează până şi de a avea o idee, chiar dacă mai mult sugestivă decât exactă. Sunt vârste ale omenirii, vârste culturale. După totalitarismele de stânga, socialismul antebelic a devenit un fapt istoric. Ceea ce era recomandabil la medievali nu va reveni prin restaurarea, azi, a orânduirii lor politico-economice. Trecutul nu e o recuzită. Nu îl înviem dacă îi îmbrăcăm costumele. Trecutul e întotdeauna mai mult decât ideea noastră despre el. Ne poate inspira, dar în vederea prezentului diferit, şi egal ca demnitate. Regulile politico-economice ale medievalilor sunt una, iar lumea în care funcţionau, şi pe care au ajuns să o simbolizeze pentru noi, e alta.

Azi, vin., am citit despre Peck, obârşia lui irlandeză, politica lui democrată, soţiile lui europene, câteva filme care imită ‘Fălci’, animaţia cu plastilină.

A trăi nu în planul teoriilor, ci al oamenilor; rătăcirea metafizicii e de a postula un nivel autonom, suprem, al entităţilor teoretice, ideale, ‘mai adevărate’—şi nu sunt …. Realismul înseamnă nu că existentul a fost înţeles şi interpretat într-un mod inteligibil tuturor, ci că aceasta a fost vrut. Idealul autonom şi abstractul prioritar sunt rătăciri. Scopul nu e această cunoaştere destrupată. Abstractul nu e mai adevărat decât concretul; meritul ştiinţei utilitare, pragmatice, e de a fi conştientizat acest fapt. Ştiinţa modernă nu devine un surogat de metafizică tocmai pentru că natura ei e pragmatică, îndreptată către practic. Îndreptăţirea ei e tehnică. Prin aceasta, seamănă cu ascetica, al cărei ţel nu e să explice omul, ci să-l sfinţească. Nici ascetica, nici ştiinţa nu privilegiază abstractul ipostaziat. Ştiinţa nu e o teorie în înţelesul consacrat, ci o dominare a lumii. Mintea nu trebuie poluată de reprezentări teoretice, sau de abstracţiuni artificiale. Numai aşa se va ajunge la curăţia lucrurilor. Ştiinţa postulează omul în relaţie; iar dominarea e unica relaţie matematizabilă. Însă antropomorfizarea vană, lâncedă, nu e mai onorabilă. Înţesarea lumii de zeităţi imaginare nu e mai verosimilă. Relaţia veritabilă a ştiinţei moderne e cu ascetica sec. XVII.

Împotriva lui Platon, o iubire nu e niciodată ilustrarea unei teorii despre iubire. Pluralismul e principiul de interpretare a relatărilor neconcordante. Perspectivismul e denumit azi pluralism, sau pluralismul înţeles în profunzime e perspectivism. În acest sens, Simmel e unul din primii gânditori postmoderni (în cazul lui, poststructuralismul fiind postkantianismul). Metafizica nu e numai o explicare (a experienţei), ci în primul rând postularea unui tărâm, ‘mai adevărat’, a unui alt tărâm. Tocmai prin orientarea ei tehnică, ştiinţa modernă refuză această rătăcire. Utilitarismul ei înseamnă afirmarea dimensiunii plauzibile a studiului naturii. Dominarea tehnică e cât se poate de biblică. Savantul modern e legatarul plugarului.
Antipatia faţă de ştiinţă exhibă caricaturalul enclavelor reacţionare de azi. Cei care ştiu că asimilarea scolasticii necesită asceză intelectuală îşi închipuie că pot judeca fizica modernă în temeiul unor articole de popularizare, şi nici nu s-ar gândi că există şi o altă ligă, aceea a epistemologilor subtili, ca pozitiviştii interbelici, nici că ajungerea la nivelul lor e măcar la fel de anevoioasă ca progresul în scolastică, nici că rezultatele acelor minţi excepţionale nu sunt mai popularizabile decât cele ale scolasticilor, nici mai la îndemâna tuturor. Reacţionarii îndreaptă împotriva ştiinţei critica lui Trăsnea, în vreme ce sugerează natura iniţatică a progresului în scolastică, cu elitismul implicit. Dacă scolastica e (numai) pentru o elită, atunci la fel e şi filozofia ştiinţei. Dacă azi se sugerează că ştiinţa ar fi panaceul, şi remediul la dispoziţia tuturor, la fel se sugerase odinioară despre teologie. Ştiinţa nu dispune, însă, de mijloacele instituţionale pentru a impune un catehism; încercările pozitiviste de a redacta echivalentul unor dogmatici, al unor sinteze universale (Comte, Spencer), nu a fost chiar atât de neizbutită pe cât le place altora să insinueze, rămâne faptul că unii savanţi sunt conştienţi de necesitatea elaborării de sinteze unitare, echivalentul dogmaticilor, deşi în regimul provizoratului intrinsec ştiinţei, însă nevoia a fost resimţită, avem mărturia pozitiviştilor interbelici, iar pozitivismul are meritul conştientizării nete a limitelor ştiinţei şi a consensului valabil. Diatribele împotriva incoerenţelor din ştiinţă se prevalează de tactica alegerii convenabile: teologia evaluată la nivelul omileticii parohiale e la fel de incoerentă, întrebuinţarea termenilor e la fel de echivocă, dar se subînţelege că nu acesta e nivelul la care să poată fi evaluată teologia autentică, şi le fel e în ştiinţă, o altă similitudine e recurgerea la modele idealizate, simplificate (ecleziologia nu e mai puţin abstractă şi ideală decât mecanica clasică), iar idealizările ştiinţei s-au arătat excepţional de valabile în manipularea lumii, au fost confirmate de practică. Pe de altă parte, există o independenţă remarcabilă a cercetării empirice standardizate, faţă de ipotezele şi ideile cercetătorilor. Ideile pe care le aveau citologii sec. XIX nu le descalifică descoperirile. Metodologia ştiinţifică rămâne o gândire foarte certă.
Antipozitivismul morocănos e o formă de barbarie.
La altitudinea inteligenţei lui A., Comte, Hegel, grecii şi Descartes coexistau.

Demnitatea suicidului, şi iraţionalitatea lui (în sensul că nu e ceva hotărât prin raţionament, nu e o decizie raţională, rezultatul unui raţionament): nu e o asumare, ci un gest simplu. Suicidul e o suspendare a raţionării. E o discontinuitate în raţionament, rezultanta unor forţe resimţite. E surparea existenţei, un act fiziologic.
Echitatea şi iertarea.

Absenţa viciilor nu înseamnă prezenţa virtuţilor. O societate neîndreptată exclusiv către profit şi consum nu e prin aceasta îndreptată spre virtute. Oamenii sunt, însă, lipsiţi de imaginaţie.

Intenţia cuiva poate fi bună numai când fapta e şi ea intrinsec bună. Nu există intenţie bună când se vrea binele indirect, derivat, prin recul. Binele nu poate fi speculat, stors, ci numai dăruit.

Sb., 12 ore; apoi, 11, 2—4 ¾, 7 ½.

A fi pesimist nu înseamnă a fi descurajat, deprimat.
Cred în analizele raţionale, în elucidări ţintite (pozitiviştii interbelici, A.). Raţionalitatea nu prescrie himericul, dimpotrivă, nu e nevoie să identificăm raţionalismul cu formele lui abuzive sau desuete; raţionalismul german nu a însemnat numai idealismul, ci şi Leibniz, Iluminismul, criticismul, liberalismul teologic, pozitivismul interbelic: toate acestea merită identificate tot ca raţionalism german (a existat teza evreităţii raţionalismului german, de fapt a criticismului). Dealtminteri, raţionalismul nu e identificat de lozinci sau imprudenţă, de revendicarea integristă. Raţionalismul declarativ e adesea o impostură. Mai departe, există un raţionalism umanist, şi altul obtuz, scientist. Raţionalismul umanist educă raţiunea umană, drept conduită şi normă etică, e conştient de dimensiunea umană a raţiunii. Uneori, iraţionalismul e o revendicare culturală, provenită din antipatia faţă de ceea ce trece la un moment dat ca raţionalism, aşadar e polemic şi ocazional, numai o formă de emancipare. Cui ar fi trebuit să îi pese de raţionalismul criticat de Kierkegaard (era vizat Episcopul dogmatician) sau de Şestov (nişte profesori onorabili însă obtuzi)? Chiar când polemiştii colerici caută să generalizeze diatriba, ea rămâne în mod esenţial ceva ocazional, conjunctural. Gândirea nu ar trebui să se întemeieze pe polemica împotriva banalului, a obişnuitului profesional. Ca şi în viaţă, poate surveni în cultură un polemism exagerat, inutil, acolo unde riposta firească ar fi fost ignorarea, nu întărâtarea, îndârjirea. Adesea e o întărâtare împotriva educaţiei primite, disponibile în conjunctura dată; însă nu doar că nu trebuie zăbovit, nici nu trebuie început de la aşa ceva, de la indignarea împotriva mediocrităţii. Astfel de temperamente sunt nefilozofice, fundamental pasive, lipsite de inspiraţia vie. Impresionabile, ele iau ocazionalul unei educaţii, mediocritatea, drept ţinta principală.
Ceea ce poate demoraliza.

Gândirea, provizoratul, deprinderile, despovărarea.

Există la Iisus, până la sfârşit, o încredere în Cosmosul creat, o afirmare a lui, inclusiv rânduiala umană, o neabdicare, ceva la antipodul dualiştilor, al maniheiştilor, o locuire în lume, o bonomie fundamentală, lipsa blocajelor şi a îndârjirii; chiar tirania o înţelegea nu ca providenţială, dar ca făcând parte din înţelesul global, ceea ce vădeşte din partea lui libertate, neîmpovărare, împăcarea cu Cosmosul. Ap. Pavel era mai pesimist.

Instituţia nu e totul, însă absenţa ei nu înseamnă autenticul.

Sufletul lui Iisus nu e o unealtă. Nu e un simplu vehicol al Logosului, aşa cum îşi închipuie monofizitismul prevalent. Cineva a scris că Deipara nu putea să fie un simplu vehicol, ci echivalenta în plan uman a lui Dumnezeu. La fel trebuie raţionat şi despre sufletul lui Iisus. Îndumnezeirea lui integrală, fără cusur, nu-l anulează, nici nu-l anonimizează. Logosul nu apare ca om aşa cum apare în Euharistie ca pâine. Iisus nu e Logosul cu atribute umane. Cel asumat e un om, nu un set de atribute. Mântuirea neamului omenesc vine din interior. Expresia ei e desăvârşirea omului, nu a umanităţii de împrumut a Logosului; umanul e inaugurat şi desăvârşit în om, nu în veşmântul Logosului, cel care trebuie îndumnezeit e omul, nu atributele firii, întâiul născut e omul, sufletul creat al lui Iisus nu e mai puţin decât omul, ci mai mult, Întruparea e o asumare, nu o înveşmântare, dar s-a rămas la locul mitologic al teofaniei, al deghizării, ca şi cum Întruparea ar fi numai deghizarea umană, necreatul nu poate lua atributele creatului, Întruparea înţeleasă ortodox e o unire, nu o teofanie (prin care înnoirea omenescului ar fi extrinsecă). Dumnezeu nu luptă, nu suferă şi nu moare. Dacă demnitatea şi rolul Deiparei sunt înţelese aşa cum se pretinde, atunci la fel trebuie înţeles sufletul lui Iisus. Creştinismul e exigent şi pentru că solicită emanciparea de modestia falsă. Monofizitismul e o tăgăduire.

Temperamentul romancierului obiectiv, burghez. Vârful culturii burgheze, aşa cum e reprezentată de romanul fluviu, de imparţialitatea suverană.

Actualitatea fiinţei e o calitate, nu un principiu; cu alte cuvinte, entelehia nu însufleţeşte materia, ca un principiu vital, adăugat, ci caracterizează materia însufleţită, e o calitate a ei, faptul de a fi vie, faptul că e vie, analiza Stagiritului nu îndreptăţeşte vitalismele, ci purcede empiric şi observă o calitate a viului, chiar esenţa lui (ceea ce nu e tocmai revoluţionar), actualitatea fiinţei e faptul de a fi vie, o calitate imanentă ei şi nu o explicaţie. Pentru Stagirit, funcţiile senzoriale definesc sufletul, sunt psihologice. Însă din această perspectivă există un organ al gândirii. Individualitatea e însă accidentală, rezultatul asamblării.
Au existat comentarii, o exegeză, însă perspectiva filozofică a Stagiritului nu a devenit niciodată o ştiinţă pe picioarele ei (în parte şi din cauză că empirismul ei nu a fost chiar cel al simţului comun).
Tentaţia enciclopedismului ştiinţific a mai apărut: Descartes, Comte, Spencer, edificiile kantiene; spre deosebire de unii dintre aceşti autori, Stagiritul nu însuma, nu rezuma, ci inaugura.

Recomandarea anostului P., celălalt transilvănean, neînrudit literar cu eruditul legendar însă 6; trăsăturile criticii cuiva pot să fie plăcute, dar rezultatele, mediocre, banale.

Schematismul, simplismul; orice trebuie înţeles ca multidimensionalitate umană, eventual subsumată unei tipologii. Îmbâcsirea.

Umorul violent, morbid, puţin indigest, crud, sardonic al două din prozele care-l înveseleau pe preot. E o idee aparte de umor. Îi plăceau naraţiuni de un umor truculent, absolut lipsit de bonomie.
Referitor la transilvăneni, tocmai biografismul lui Z. ajută, predilecţia pentru fapte.

Articolul despre Z. citit azi, marţi, mi-a dat o idee de viaţă spirituală.
Obiectele.
Lucruri aşezate cuviincios. În perspectiva firescului.

Filozofia citită de literat devine altceva decât filozofie, încetează să fie filozofie.

Poezia experienţei obiectelor; pentru că poezia e a sufletului cunoscător.

’91 & deriziunea. O oarecare astringenţă.

Succesul public nu trebuie să fie nici un alibi convenabil, nici o instanţă impersonală; psihologia cititorilor obişnuiţi trebuie cunoscută, nu rezumată sumar şi ipotetic, ca expedient al criticii.

Strepezirea, prejudecata. Dispreţul e mai puţin plauzibil, mai puţin credibil, şi provine adesea din obtuzitate. Sinteza afectivă. E mai în natura psihicului ca omul să se înşele dispreţuind. Aprecierea corespunde cunoaşterii. Întărâtarea, care trebuie recunoscută imediat, distorsionează. Tonul strepezit. Dispreţul e cel mai adesea nemeritat. Profesionalizarea aduce o anume indiferenţă, ingratitudine, maliţie. E cunoscut (altminteri decât superficial, expeditiv) ceea ce e apreciat. Flecarii cred despre cunoaşterea artei că e mai lesne decât cea a vieţii. Ca atare, îşi rezervă aici purtarea abuzivă. Sarcasticii sunt nişte îmbâcsiţi cu afectivitate sumară şi schematică, pe care o camuflează prin vehemenţă. Criticul e chemat să cunoască, nu să judece. Chiar când ceea ce e enunţat e just, poate rămâne neenunţat esenţialul, hotărâtorul, inefabilul. Sarcasmul e unilateral. Defectele există, însă sunt fie aparente, fie absolut secundare, sau neglijabile (prin urmare, supralicitate retoric). Adesea, dispreţul e în mod obiectiv, netăgăduibil neghiob (‘Salavin’ sau şarada biografului unui anarhist).

Lovinescu şi preotul despre momentul ‘Sămănătorului’.
Umorul clasicilor români & stilul sămănătoriştilor. Plauzibilitatea umană. Ceea ce e plauzibil în termeni umani, din perspectivă umană.

Când ceva există numai ca aparenţă, şi nu ca fapt. Poate fi o răstălmăcire, o festă.

Uneori, răspunsurile criticii le dictează subconştientul (dicteul exegetic).

Austeritatea îngăduie să nu se eludeze esenţialul.

Am fost nedrept cu omul care a vrut să-mi facă un bine, gătindu-mi o cină, şi drept cu străinii, cu târăturile, cu cei care îmi fac rău.

Păduchele I., şi arma.

Războiul de secesiune ca fenomen legal.

Energiile impersonale, sau lucrările, natura psihică. Unica idee despre imaterial e psihicul. Simţirea copiilor. Stelele Carului Mare. Obiectele.

Diferenţele dintre oameni sunt de aluat, nu de grad. Universale sunt funcţiile psihice, ceea ce e decelabil prin analiză ştiinţifică consensuală.

Ruşinea & aprobarea (se aprobase averea).

Adâncul iertării inteligente e nemăsurat, al urii nu e.

De ce să credem că publicul ar avea mai mult gust decât scriitorii înşişi? Paleta gustului obştesc acoperă pe cea a lucrurilor care se publică. Restul e chestiune de modă, conformism, mimetism. Operelor sălcii, anoste, dezlânate le corespund minţi aidoma. Cei care scriu le seamănă acelora care citesc, aceasta fiind chiar condiţia de posibilitate. Gustul mediocru exhibat de o operă corespunde gustului mediocru al publicului înrudit. Majoritatea nu există, e eterogenă, formală. Există aparenţa majorităţii, însă raţiunile încuviinţării sunt diferite, personale. Consensul a fost iluzia unui fenomen social vremelnic, societatea educată a sec. XVII. Ei luau drept regulă ceea ce era caracteristica unei lumi vremelnice: societatea educată, încă feudală, cu o burghezie în ascensiune, însă mimetică cultural.

Jocul nu are înţeles pornind de la sine, ci de la libertate şi de la sentimentul pe care-l exprimă.

Stoicismul nu înseamnă masochism, ci dimpotrivă, contrariul lui. Presupune nu aviditate, ci indiferenţă.

Sacramentele sunt totodată ideile, lucrările.

Mătuşile, unilateralitatea, onoarea, necalomnierea.

Criticul îşi simte mintea, posibilităţile minţii proprii.

Serile unei ierni; de ex., videotecile de odinioară. Opere care sunt pentru serile unei ierni; de ex., în dec.: 4 x Dumas & May & Cooper & , cele două clase de autori (vraful & iniţialele).

Oglinzi al subconştientului. Oglinda aluziilor reflectă subconştientul, e negarea tranzitivităţii.

Mi., de la 8 ¾ seara, cam ameţit, cam aiurit, al treilea rând de cafele al zilei.
Joi seara mai am 10,25 mil. din alocarea curentă.
Joi, de la 10 ¾ seara, un episod din ‘Răzbunătorii’ cu Julie Stevens.
Vin. seara, lapoviţă şi vânt; după 7 ½ seara, lapoviţa încetase, însă era frig.
Sb., la 2 ¾, după 19 ¼ ore, situarea.
Sb., de la 10 ½ seara, un film cu Karloff şi Lugosi.
Mi. seara am spart paharul de sticlă fumurie, l-am izbit de podeaua odăii. Furia e o formă de delăsare şi de lene.
Dum. seara, două povestiri transilvănene, foarte izbutite ca atmosferă; în reminiscenţe, veselia şi eficienţa estetică a întâiului sămănătorism, al congenerilor. Primatul povestirii. Naivitatea şi bunătatea autentică. Publicul căruia îi sunt adresate aceste scrieri. Înduioşarea e naivă, însă sinceră.
Marţi seara am ales cinci vols. (din cele de vin.): doi români, spaniolul, doi francezi. Ideea celor 15 seri de iarnă. Înveselirea: rev., albume, almanahuri, literatură pentru copii.
Dum., de la 9 ½ seara, un film despre preambulul Secesiunii, cu o pauză pentru o ţigară la 50’.
Vin. seara mai aveam 7 & 3 mil. din alocarea curentă.
Dum., răciturile (două farfurii), bradul înclinat.

Cunoaşterea, asimilarea trebuie să preceadă.

Maupassant & Strindberg & Céline & MT & Breban. Pe Zola l-au înţeles mai bine scriitorii. Literatura lui Zola e o predilecţie a scriitorilor, şi nu neapărat a celor care par înrudiţi. Ceea ce a pus în discuţie Breban e nu realizarea, ci estetica generică a curentului simbolizat, tabieturile, de fapt modul de a amănunţi realul, de a-l înfăţişa analitic.

Ecranizarea romanului demenţei sifilitice.

Azurul cuvintelor, inefabilul. E înviorător că MT descinde din Zola (şi du Gard) şi prin … Gide.

Nume pe care să merit să le pronunţ. 1 ½ z.. Unicul om.
În momentele hotărâtoare, omul e neasistat, netutelat. Cinci ticăloşii, crucificarea.
Nici urmă de silă.
Cuvintele ajută. Nocivitatea, subliniată azi. Inefabilul scâlciat.
Îngălarea.
Sobrietatea. Umanul.
Căutând să îmi fac rău. Dejunurile. Ceea ce e mai bun, mai demn, mai uman, mai sobru şi mai important. Ideea sobrietăţii.

Ştiu că a vrut să îmi facă, cu altruism, atâta bine cât a putut.

Zeama turnată dum. simboliza mintea mea.

Clasicii naturalismului vizau atât utilitatea socială (campaniile sociale, teza, demascarea) cât şi ineditul, epatarea prin senzaţionalul ineditului, şocarea publicului, ca diatribă împotriva conformismului ipocrit. Alegeau racile sociale, şi le înfăţişau într-un mod neconvenabil ipocriziei prevalente, de obşte. Unii o făceau în numele militantismului social, al cauzelor, alţii din gustul epatării, ca să şocheze. Jumătatea de veac antebelică le-a revenit.

Adversitatea faţă de sărbători. Răspunderea. Sfinţenia vieţii.

Umorul nu înseamnă dezlânarea deriziunii, care exhibă descurajarea, nu înseamnă nici strepezirea demoralizantă. Umorul e binele mai înalt. Umorul maladiv e o formă de eschivare. Umorul trebuie să fie expresia veseliei sincere, a voiei bune. Eroismul umorului înseamnă luciditatea fără amărăciune.

A nu lua ostilitatea, întărâtarea, aversiunea, pornirea drept pudoare.

’90, lecturile sezonului, triada, rev., soţia.

Luni, Pleşu despre ocupaţia amplă, Andreescu (Bogdan), Baba (Frunzetti), Brâncuşi, Sluşanschi, tipul autorilor de tradus, Caragiale şi patriotismul, eficienţă (să fii harnic, activ), cuminecare, ţuică.
Îmi place lipsa febrilităţii.

Estomparea, originea divergenţelor e o diferenţă de chimie morală, unele minţi sunt pătrunse mai estompat, sunt minţi mai obtuze, dar pedagogia estetică nu poate fi liniară. Unele minţi estompează (sau, dimpotrivă, în termeni fizici, refractă, nu absorb), primesc mai puţin, sunt mai amorfe, şi nu e o chestiune numai de studii, care să îngăduie distincţia între ce îi e adresat numai publicului, şi ce e pentru naturile sensibile, diferenţa e una de sensibilitate, de receptivitate, atât nativă cât şi educată; de aceea, comunicarea criticii nu e universală în principiu, ca a ştiinţei.

Joi am pierdut trenul, pentru că uitasem biletul şi am luat autobuzul

Cistercianul, azi & articolul, două idei (no. & autori). Percepţie şi înţelegere. Experienţă nemijlocită. Momentul percepţiei e distinct de al interpretării, de al explicării, şi, adesea, e falsificat retrospectiv, din stângăcie, din deprinderi intelectuale greşite. Mediocritatea. Analiză şi memorialistică. Percepţia e distinctă, e satisfacţie imediată, exprimabilă în termenii sumari ai experienţei.
Mai e ceva: nu îi cerem lui ‘Quijote’ verdicte inatacabile asupra colonialismului, monarhiei sau feudalismului, nici asupra Contrareformei; nu le cerem amintirilor lui Creangă o perspectivă asupra tendinţelor politice de la mijlocul sec. XIX. Ca atare, memoriile unui romancier de odinioară, deşi participant la evenimente dramatice, nu trebuie neapărat să dea şi interpretarea acestor fapte, cu toate că, scrise de un altul, ar fi putut să aibă şi această funcţie, dar nu e perspectiva lui, şi nu toţi sunt cronicari ai societăţii contemporane lor, deşi există numeroşi astfel de analişti. Ar fi fost mai bine dacă cistercianul alegea ceea ce e de natură să recomande acea autobiografie a lui B., nu să o discrediteze. Cistercianul falsifică termenii critici, pretinzându-i unui romancier cuviincios o conştienţă socială care nu putuse fi a lui, şi la un moment când alţii mai titraţi greşeau (pentru că reprezentarea consensuală curentă e o abstracţiune retrospectivă, e judecata postbelică asupra a ceea ce putuse să însemne Primul Război). Generalizările de-a gata, primite, convenabile, sunt înşelări. Criza refugiaţilor musulmani şi geopolitica de azi sunt lucruri asupra cărora va domni, la un moment dat, consensul unei interpretări tardive aparent evidente. Trebuie deosebit între clişee şi locuri comune. Iar clişeul nu exhibă lipsa convingerii, mulţi dintre cei care gândesc sau simt clişeizat sunt convinşi, cred în clişeele pe care le proferează.
Estetica şi ideile romancierului amintit sugerează altceva. Probabil că nu credea în teribilism, în epatare. E o ţinută clasicizantă. Ca ton, invectiva împotriva banalităţii lui aminteşte de altele care i-au vizat pe unii autori catolici francezi antebelici. Recursul la locuri commune nu înseamnă recursul la clişee. Locurile comune nu sunt clişee, cu toate că temperamentele agresive le taxează astfel. Locurile comune sunt o chestiune de prudenţă, de calm. Uman, B. trebuie să fi fost cât se poate de diferit de cel care îi dispreţuia nemilos romanul, şi la al cărui cherem nu suntem. La B. ar putea fi vorba de necăutarea originalităţii, de un temperament care nu căuta epatantul, de o fire domoală; nu avea superstiţia modernistă interbelică a epatării. Iar literar, nu era dintre cei care să placă criticii. Critica discreditează succesul pe care nu l-a girat, scâlciază ceea ce nu îi poate fi atribuit. Literatura lui B. a avut, o vreme, un anume succes de public. Iar majoritatea criticii nu se pronunţă în numele publicului, ci vrea să-l creeze. Inechitatea e dezvăluită în sancţionarea numai a autorilor care dau unei gândiri mediocre o formă convenţională; cei care dau unei gândiri, la fel de mediocre, o formă înşelătoare, sunt nesancţionaţi. Făcând aceasta, critica se prevalează de idealuri (sociale, pedagogice) care nu sunt numai nerealiste şi iluzorii, ci şi ipocrite. E invocată ierarhia, însă una abstractă, reducţionistă, schematică, de fapt contrară naturii artei, inefabilului experienţei aşa cum e aceasta trăită; e o îngrădire. E o prescriere expeditivă, de fapt oţioasă.
Din sec. XIX, critica are pretenţia nerealistă de a le dicta tuturor, în numele ideilor unei caste. Succesul care se dispensează de serviciile criticii e penalizat. Critica e severă şi nedreaptă cu autorii ca Restif; eventual, îi reevaluează pe aceia care pot fi anexaţi unui militantism secularist, etc., însă autorul care scrie mai ales pentru public, autorul din tipologia lui Ohnet, Maugham, etc., care scrie literatură obişnuită adresată publicului obişnuit, e discreditat de critică. B. aparţine unei tipologii de autori care plac publicului obişnuit, însă cu care critica e severă. Sunt autori care scriu pentru publicul obişnuit, peste capul criticii, aşa încât dispreţuirea lor pare obligatorie.

Muzicianul evreu găsea răgaz pentru autori desueţi francezi, pentru autori de odinioară, demodaţi, le pătrundea inefabilul, indiferent la concluziile oţioase ale criticii. Ierarhiile expeditive, absurde, ale istoriei literare escamotează aceste înţelegeri. Iar arta nu trebuie în niciun caz să le fie lăsată îmbâcsiţilor.

Contracararea, nu adâncirea. Creştinii discreditează creştinismul prin supraestimarea secundarului, a auxiliarului, a bisericescului, a prescripţiilor, a contingentului instituţional, care nu sunt superflue, însă sunt separabile de esenţial.

Percepţia poate să fie corectă, iar înţelegerea, mediocră. Oamenii pot răstălmăci în mod dramatic ceea ce au perceput. Timpul înţelegerii e distinct de al percepţiei. Unii nu înţeleg ceea ce simt. Iau perceputul drept altceva decât e, îl răstălmăcesc.

A înţelege nu înseamnă a amalgama, principiile perspectivismului rămân valabile. Adesea, înţelegerea nu suprimă diferenţa. Nu ajunge invariabil la concluzia că disensiunile sunt aparente. Altminteri, înţelegerea e instrumentalizată, ideologizată, devine unealta concordiei artificiale, ipocrite. Consensul posibil e întotdeauna condiţionat de limitele personale. Unii ecumenişti par să creadă că soluţia e să fie deopotrivă ceva şi contrariul său, amalgamând zelos. Pot să înţeleg, dezaprobând. Înţelegerea nu presupune abdicare, capitulare. Ideologiile sunt omniprezente. Sinteza relativismului duce la o conştienţă artificială.

Schimbarea minţii nu vine din minte, ci din existenţă. Începi prin a-ţi schimba modalitatea de a trăi. Substratul gândirii sunt deprinderile, etc.. Mintea se poate controla indirect, numai controlând existenţa, dezîmbâcsind-o, eliberând-o, logica începe din existenţa cotidiană. Mintea e dependentă de profunzimea logică a existenţei. Neglijarea temeiului mundan al logicii e

Romanul ales de muzicianul evreu pentru a-l traduce.

Continuitatea sfinţeniei e mai importantă decât a formelor liturgice. Ideea reformei postconciliare a fost una inginerească, ideea despre continuitate era una minimală, însă există o continuitate mai profundă, independentă de birocraţi.

Înrudirea, similitudinea, vagă sau cuprinzătoare, nu înseamnă identitate.
Educaţia scriitorilor.

‘Diplomaţia unei bâte’, iscusinţa şi răbdarea.

Resorturile descurajării, eul conştient ca marionetă.

Încrederea într-un act nu înseamnă încrederea în cineva. Actul poate să fie îndreptat către o persoană, dar încrederea îi revine actului.

Ceea ce înrudeşte scrisul vârstnicului Ş. Cioculescu cu al lui Iorga, arhaismul afectuos, deşi tonul afectiv e altul.

Modelul meu e muzicianul evreu care a tradus o capodoperă certă, impozantă, a realismului nostru; e de admirat şi pentru aceasta, ca şi pentru pleiada de autori evocaţi, în analize (în primul rând LNT, AF, MP, PV), în memorialistică, apoi cei câţiva autori francezi desueţi, impresia e de sobrietate, de acribie, de plauzibilitate umană, de deschidere. Iar PV nu-l convinsese să se dezică de AF. Era născut la o jumătate de veac după autorul pe care-l simpatiza, şi la un sfert de veac după cei care-l discreditau şi dispreţuiau; a fi văzut dreptatea fiecăruia e un merit extraordinar. Gustul desăvârşit înseamnă a nu greşi în ceea ce apreciezi, nu în ceea ce îţi e indiferent. Numai în acest mod rânduiala personală reflectă rânduiala lumii. Nimeni nu are dreptate, decât cu totul ocazional, relativ şi de circumstanţă, în negare. Negarea polemică e întărâtare, şi poate alina plictisul strepeziţilor, dar e şi mioapă.
Pentru filozofie, critică, memorialistică a găsit modalităţi literare distincte. Critica lui are cuprinsul experienţei.

Lectura gidiană a operei lui Zola dă o idee despre utilizarea romanelor vaste, lectură de cursă lungă, atletică, neşovăitoare, stenică; înrudirea naturalismului cu simbolismul şi chiar cu romantismul e mult mai evidentă decât cu … pozitivismul. Naturalismul a putut să aibă o predilecţie pentru scientism; dar, prin definiţie, nu pentru neutralitate. Câteodată, naturalismul e o artă barocă, prin supralicitarea expresivităţii. Naturalismul pur e o formă a barocului. Arta lui Zola provine măcar tot atât din romantism, pe cât provine din realism, de la care a preluat dezinhibarea, epatarea, francheţea, nu neutralitatea. În tinereţea acestui scriitor, cel care epata era realismul, nu romantismul, devenit desuet. În crezul de artă al naturaliştilor nu e nimic … pozitivist; dimpotrivă, tezismul dezminte o atare înrudire. Urmând moda zilei, unii autori erau scientişti, însă deloc … pozitivişti. (Dealtminteri, în sec. XIX ştiinţa era patrimoniu comun.)
Îmi place vigoarea lecturii gidiene, experienţa, înviorarea. Această consecvenţă însufleţită, generoasă, vioaie e recomandabilă. Extazul domol, neiluzoriu, al cititorului e antipodul apatiei.
E una din cele patru utilizări ale literaturii, înţeleasă ca artă, ca divertisment, ca experienţă integrală, a continuităţii, şi ca desfătare selectivă, ca eşantionare bonomă.