Caracteristica experienţei sociale româneşti, a lumii româneşti obişnuite de azi, e fadoarea, insipiditatea, frustrarea posomorâtă (atât a gloatei de troglodiţi, cât şi a celui nevoit să interacţioneze, fie şi minimal, cu ea), sunt culorile sumbre ale pustiului social, ale deşertului de automate guvernate de frustrare, lăcomie şi grobianism: o populaţie netrecută de pragul avidităţii primare, al instinctualităţii mohorâte, un univers preuman, pentru care e nevoie de curaj ca să îl percepi măcar ca burlesc. Societatea românească medie, obişnuită, e un dezastru al umanului, falimentul oricărui bine. E regnul nediferenţierii, al instinctualităţii obtuze, al expeditivităţii şi al lucrului de mântuială, al celei mai severe carenţe a umanului. Obrăznicia obişnuită românească e aceea ternă, a frustratului. Excepţiile există însă, ca întotdeauna, neagă regula, subzistând ca minoritate intimidată. România de azi e domnia troglodiţilor, a brutelor, mineriada definitivă. România de mitocani poartă stigmatul religiei naţionale, al amoralităţii naţionale, al nepăsării naţionale, care importă numai ceea ce le serveşte primitivismul. E o Românie demoralizantă a îndârjirii în subuman şi în urâţenia crasă. La nivelul celor cu studii, e o lume a apatiei intelectuale, a resentimentarităţii; la numele afirmate în noul veac frapează inautenticitatea, banalitatea, simplismul, stângăcia descalificantă şi previzibilă, publicişti penibili cu nivel de institutori. Sunt veleitari penibili, exponate ale unei pseudorealităţi bolnave. Se întâmplă să le întâlnesc articolele, şi sunt îngăimări penibile de înapoiaţi, cu veleităţi de isteţime; trăim veacul publicisticii româneşti ilizibile, al afirmării înapoiaţilor, al semidoctismului patent. Ştiinţa, acribia, probitatea au fost abjurate, încât chiar menţionarea lor e necuviincioasă. Ar fi fost nevoie de salahori cu abnegaţie, nu de bursieri şi de dezertori. Lumea românească de azi se află sub zodia pramatiei.
Lăcomia românească e lipsită de seninătate şi de ludic, e numai crisparea sordidă a frustrării. Tonul obişnuit e întărâtarea în surogat şi în kitsch. Experienţa socialului românesc e demoralizantă. E o lume hidoasă a meschinăriei şi avidităţii. Capitalismul a servit ca pretext transformării rapide a unor resturi de popor într-o gloată amorfă, bântuită de sociopaţi patibulari. De un sfert de veac, poporul român nu-şi merită numele, e o gloată amorfă de dezertori de la umanitate, şi predomină tonul rău al frustrării, al invidiei, abjurarea oricăror instituţii nescrise. Pentru că azi nesimţirea românească nu mai e, fie şi parţial, simpatică, ci feroce. Capitalismul dubios a fost numai pretextul pogorârii în preuman, scuza desfrânării.
Picioarele colosului naţionalist sunt nu de lut, ci de paie. Majoritatea, decisivă, e de lichele.
Nu a fost întotdeauna aşa.
Însă măsuraţi declinul umorului românesc, involuţia, delăsarea.
Cu adevărat, nu-i lumină nicăieri. Au murit toţi oamenii.

Primii socialişti denunţau lăcomia bogaţilor, dar ignorau lăcomia săracilor (aceasta, la început, pentru că, în vremea reformelor şi a tratativelor dintre patronate şi angajaţi, socialiştii intransigenţi au acuzat şi lăcomia plebei care se lasă ameţită de ameliorări); săracii despre care ştiau întâii socialişti erau creştini, proletariat creştin sau incomplet decreştinat: în orice caz, netrecut prin decreştinarea masivă survenită mai târziu. O chestiune de echitate socială a fost exprimată în termenii scopului universal şi ai profetismului, ca şi cum mizeria era garanţia virtuţii, ca şi cum sărăcia nevoită, nealeasă, ar fi cursul complet de educaţie, şi toate aceste idei absurde, fantasmagorice, mai dubioase decât himerele medievalilor, proveneau de la burghezi cu educaţie universitară, a căror experienţă trăită a existenţei de proletar era cea de reporter, ştiau despre proletari atât cât poate şti un reporter. Atunci când proletarii occidentali nu le-au făcut jocul militanţilor, ci au acceptat tratativele cu patronatele, au acceptat reformele de sus în jos, radicalii nu s-au sfiit să le arunce aceeaşi învinuire de lăcomie, de aviditate.
Socialismul a vrut să creeze fenomenele pe care pretindea că se întemeiază; conştiinţa mesianică a proletariatului a fost un vis al unor burghezi resentimentari. Temeiul radicalismului socialist e o petiţie de principiu.
Reversul a fost faptul că, în sec. XX, socialiştii s-au lăsat convinşi, făcând rabat de la intransigenţă, de bolşevism, leninism, stalinism, maoism, de himera comunismului ţărănesc, etc.. Campionii libertăţii au girat totalitarismele cele mai cinice, silniciile cele mai atroce. Au făcut cele mai descalificante compromisuri cu totalitarismul, cu dictatura, cu ierarhiile politice.
Pedagogia socialistă a fost de la început absurdă: privând masele de creştinism, aveau de furnizat … umanismul hegelian, şi au crezut că acesta va însufleţi proletarii. E o gândire de burghezi înşelaţi, nerezonabili.

‘ … vremurile când lumea avea timp de pierdut pe-ndelete; şi întreg trecutul omenirii e aşa. Epoca noastră e prin excelenţă a grabei.’
La Ioan D. Gherea, a intenţiona ajunge să însemne a afecta, a mima, iar deliberarea o interpreta sub zodia ironiei, a parodiei: un mod de a-şi face acceptabile registre în care credea mai puţin, pentru a îi accepta, într-o perspectivă postmodernă, pe lirici ca ironişti; cu alte cuvinte, postula în autorii apreciaţi o sensibilitate similară aceleia proprii. E puţin probabil ca efectele înregistrate să fi fost acelea vrute, scontate de autori (Régnier ‘are o nuanţă amuzantă de suprasensibilitate voită, subliniată încă prin gravitatea lui demnă’, afectând ramolirea, ‘ritmul rar, înaintarea înceată şi greoaie a povestirilor lui’, ‘frazele lui proporţionate şi corecte, ţepene şi afectate, cu o pretenţie dinadins naivă de eleganţă învechită’, Jammes şi ‘farmecul melancolic şi subtil al mediocrităţii’, ‘acumularea detaliilor mediocre’, ‘atmosferă posomorâtă’, ‘simpatia ironică […] pentru mijloacele literare banalizate’, utilizarea banalităţilor ‘în plină cunoştinţă de cauză’, ‘banalităţile gen 1830’); criticul sesiza în mod corect existenţa unei voinţe literare, dar răstălmăcea natura intenţiei, scopul. Porneşte de la situaţia pastişei ironice, a parodiei, a umorului. Altminteri, analiza cu acurateţe resorturile subconştiente ale receptării şi, din bună credinţă, nu trişa. Citind, simţim mai mult decât putem exprima, enunţa.

În ‘Eseuri’ sunt paginile de tinereţe ale lui Ioan D. Gherea. Critica lui literară e intelectualistă, preocupându-se de mijloace, după ce mai întâi a definit succint scopul. Evaluările lui mărturisesc o perspectivă conştient modernă, modernitatea provenind dintr-o revoluţie psihologică de o amploare fără precedent, din descoperirea psihicului [1]. Dealtminteri, asemeni unora dintre cei pe care îi admira, putea şi să guste ceva din arta altor vremuri, de ex. umorul.
Relativismul estetic al unor însemnări pare lipsit de conştienţa relativului, şi a fost corectat de experienţa altora.
În eseul despre Jammes şi Régnier sunt amintiţi Tolstoi, Caragiale, France, ‘Jeunes filles en fleur’.
Efectul e oarecum redus la cauză. Poate că era, la poetul din Pirinei, numai seninătate şi lipsă de pretenţii. Citiţi de critic, atât Jammes cât şi Régnier par să aibă atribute postmoderne, implauzibile chiar psihologic, şi nu se poate elucida cum dădeau autorii senzaţia trecutului, fără a lămuri şi ce le plăcea lor la acel trecut, de ce îl aleseseră. Crezând în ironie, parodie, etc., Ioan D. Gherea avea o înţelegere postmodernă a literaturii, a efectelor, după care ceva e afirmat şi, simultan, parodiat în mod deliberat, conştient. Ridicolul intrinsec e asumat şi neutralizat prin umor. Există în această interpretare intelectualismul la care inima nu participă, lipseşte omenia.
Sunt multe pagini de stilistică în acest articol din 1927: timpurile verbelor, mallarmismul, vocabularul. Din Régnier citează ‘La double maîtresse’, ‘La canne de jaspe’, ‘Le bon plaisir’. Unele însemnări caracterizează ansamblul operei. Însă cine ştie, cine poate ghici de ce scria simbolistul aşa cum scria?
Credea că Jammes şi Henri Bataille rivalizează în ‘dragostea de tristul farmec literar al cotidianului şi al simplicităţii’ ….
Probabil însă că ideea lui Jammes, care nu a fost nici un satiric, nici un parodist, era sinteza, ambivalenţa, pentru că ironia lui afectuoasă nu echivalează cu parodia, şi ar putea să fie simţită chiar de protagoniştii lirici, ar putea să fie a lor, sentimentul lor de resemnare domoală, diferită de demoralizarea pe care le-o ghiceşte, le-o presupune Ioan D. Gherea, iar valenţele acestei trăiri ar fi meritat analizate, e mediocritatea esenţială, ‘firea omenească’, cu care moşierii aceia de odinioară se împăcaseră; în descrierile de viaţă patriarhală monotonă există altceva decât sesizase criticul, sugestia unei sapienţialităţi domoale şi modeste, contrariul eşecului, probabil că ele înseamnă un ideal de viaţă, nu o caricatură, deasemeni ele nu sunt transcrieri lirice ale unor axiome, nu le corespunde o teorie, ci sunt pragul de sus, expresia supremă a unei sensibilităţi. Moşierii aceia ale căror portrete nu flatează sunt nu alţii decât poetul, ci avataruri lirice, umanul neidealizat, pentru că nici omenescul nu flatează, nu e convenabil, nu e ceea ce am fi dorit. Poetul regăseşte nu nevoia de divertisment şi de variaţie a jocurilor copilăreşti, nu bucuria timpurie de a fi altul, de a interpreta un rol, de a se pretinde altcineva, de a simula că e altul, de a se transpune liber într-o condiţie care nu e a lui (şi pe care, dealtminteri, şi-o reprezintă în acelaşi mod schematic), ci smerenia şi înţelepciunea jocului, regăsit altminteri de adult.
Alegea o pagină despre Corint, din ‘Sur la pierre blanche’, pentru că o găsea ‘extraordinar de evocatoare’.
Ioan D. Gherea avea aceeaşi înţelegere a stilului, a sapidităţii, ca Stevenson: valoarea literară a paginii, ‘activitatea proprie a ţesutului textului’ [2].


NOTE:

[1] Prin aceasta, evocă modernitatea conştientă, asumată, a lui Taine, Nietzsche, Lovinescu, etc..
[2] Cf. pag. 174.

Alice şi Dorotea. Babadag.

Simpatia, empatia, alegerea sunt temeiul umanului.

A crede că enorma complexitate a receptivităţii umane e redusă la câteva şabloane, la pretenţiile prescriptive ale criticii ca instituţie ….

Ideea nu e că omul e imperfect, ‘din fire omenească’, dar că misterul binelui asumă şi îngăduie această nedesăvârşire.

Simplitatea curată.

Confund în continuare ordinea obiectivă cu aiurelile, cu înşelarea, cu latria, cu împovărarea.

Losurdo, ‘dezmorţirea din hegemonia limbajului liberal şi neoliberal’, latura întunecată, ‘Contraistoria liberalismului’.
Nonconformismul convenabil, scontat, afectat, mimat.

Iluzia şi misterul, care e preferabil unui surogat de cunoaştere.

Nu am subordonat binele relativ şi neînsemnat.

Reuşite iluzorii, false, lipsite de viaţă. Adevărată era numai interacţia.

Nu ştiu dacă m-am gândit că GM i-ar fi plăcut, ar fi fost un om care să îi placă.

Eu nu mai credeam în omenie, în uman, iar mama m-a convertit. Ce am gândit, ce am simţit cât încă mai trăia.

Luni dim., Missa pentru mama.
Iubirea, iertarea, bunătatea, generozitatea.
Nu am cunoscut binele important, omenia.

Autenticul, omenia, valorile şi contrafacerile.

Groys, ‘epigonii neinteresanţi ai lui McLuhan’, fenomenologia mediilor.

Răspunsul cuvenit sunt în primul rând faptele bune, gândurile simple.

Indeterminarea scepticismului nu e adevărul. Nihilismul împovărează, însă e fals. Omenia.

Cât de important e să nu existe niciun pic de rău.

Autorii mamei: Minulescu, Teodoreanu, Maugham, Pearl B., Şolohov, Maurois, France, Topârceanu, Creangă, romanul ‘Dan’, ‘Forsyte’, câteva romane nordice. Iar pe alţii mi-i voi aminti.
Evaluarea mamei era cea firească, umană, complexă, nepedantă.
Dispreţuia literatura retorică, însă o aprecia pe cea colocvială.
Mama era persoana cu care doream să discut literatură. Nu am ajuns niciodată să am inteligenţa şi fineţea ei. Avea un simţ aparte pentru sapiditatea literară.

Ceea ce e agreabilul vieţii, şi ceea ce e crez.
La 55 de ani îl citea pe Turgheniev. Era vrednică de iubire infinită.
Cuvintele Alice, Babadag, Odobac. Ceea ce însemna pentru mama serialul turcesc.
Mi-o amintesc citindu-l pe Turgheniev.

Mama a murit în dimineaţa zilei de 4 ianuarie, puţin după ora 7.
Înţelege că fiecare moment e preţios numai cel care trăieşte fiecare moment ca fiind preţios. Nu există o teorie a inefabilului.
Lumina zilei.

Joi, mama îmi gătise ciorbă de vită, sb. prăjise un piept de curcă.
Iar în ajunul morţii, forţa cu care se agăţa: de o haină, de un recipient. Era un om puternic. Dorise să nu zacă. Eu mi-am început anul zăcând; experienţa a fost inutilă.
Deserturile, hainele, prânzurile, povestirile adresate mamei, care era de o inteligenţă infinit superioară mie.
Ochii ei, frumoşi.
Îşi prevestise moartea în urmă cu zece zile.
Mă ştia chinuit (‘decât aşa …’).
Luni am vrut compot de gutui, şuncă prăjită.

Există bunul simţ al ipocriziei, şi bunul simţ al virtuţii.
Abisul de durere şi umilinţă.
A împărţit strugurii şi şunca.
Când am revenit marţi seara, era atât de prietenoasă.
Îi părea rău pentru răcituri, altădată se scuzase pentru oră.
Credinţa ei era în omenie, în afecţiune, în bunul simţ.
Pentru că Dumnezeu o crease nespus de frumoasă. Există o dezlegare de boli. Se comunică numai în iubire. Vroia să mai meargă prin casă.
Mă învăţa să fiu curat. Mama era umanul cel mai diafan. Gesturile nu trebuie amputate.
Mama nu a încetat să creadă în viaţă. Credea cu putere în omenie.

Ce ar fi trebuit să simt, şi n-am simţit.
Prietenoasă. Aerul. Aragazul. Amânarea. Simţirea.
‘Decât aşa …’.