Înţelepciunea sihastrului e viaţa în natură, nu zadarnica lui doctrină biologistă. În existenţa Adonisului, Ieronim, se succed asceza, schopenhauerismul şi iubirea, care e, în termenii artei literare, o idilă şi, poate, o reminiscenţă din copilărie, reminiscenţă devenită un foarte uman ideal, de o sinceritate ommenească absolută, şi idealul de mireasă; rolul pictorului e la fel de important ca al sihastrului, care e, deasemeni, un reprezentant al artei. Cezara, ca tip feminin excepţional, neobişnuit, e tâlcul insulei, expresia umană a ceea ce bucură în idilă. Cu Cezara, cu sosirea ei, universul insulei îşi află desăvârşirea.
Idila aceasta are, într-adevăr, ceva liturgic, foarte mistic, atât de emoţionant.
Ultimele cuvinte ale nuvelei arată că Cezara a devenit Eva. O utopie e o idee, însă o idilă e un sentiment.
Sacralitatea acestui sentiment e darul de la Eminescu.
Logica e onirică: nu aflăm cum ajung scrisorile de la sihastru la Ieronim, cum le expediază şi primesc, ce mijloace folosesc sihastrul şi Ieronim pentru a coresponda, iar sihastrul lasă ultima scrisoare să îşi aştepte destinatarul chiar pe insulă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu