Consecvenţa nazistă a lui Heidegger, consecvenţă naţională şi politică (obişnuită la folozofii care au făcut politică sau au crezut în ea), nu e mai sfruntată decât aceea a atâtor sovietici, români, etc., a atâtor marxişti neimpresionabili sau «patrioţi» care au încuviinţat regimurile estice, consecvenţi unii faţă de o filozofie, alţii faţă de un regim (o politică), alţii faţă de ambele, teorie şi regim, aşa cum Heidegger a fost consecvent faţă de o idee naţională şi politică, drept integrist al nazismului, iar ideile greşite nu trebuie înlocuite cu absenţa ideilor, ca în ipocrizia mediocrităţii egalitariste apusene postbelice, «liberalismul» acesta absurd.
Doar un submediocru i-ar compara pe Dewey şi Habermas cu Heidegger (căruia un universitar clujean, fost ministru, îi recunoaşte, condescendent, … talentul).
Dintr-un motiv sau altul, consecvenţa intelectualilor comunişti nu indignează pe mulţi.
Cei de azi nu sunt scandalizaţi de obstinaţia comuniştilor.