Stilul lui Steinhardt e aluvionar, burlesc, exagerat, disonant, pompos, inform, ridicol, foarte sarcastic, de o autocomplezenţă, referinţele sunt vagi, convenţionale, ocazional absurde; însă stilul acesta e metafora supravieţuirii în societatea postbelică, e metafora ezoterismului necesar. Batjocura aceasta, netă, provine din exasperare, iar aceasta e foarte de înţeles. Există un ezoterism al batjocurii. Ceva e glumă, «mistificare», însă ceva e şi parodie. Neverosimilitatea întregului e stridentă, aşadar ostentativă.
Nu aceasta putea să fie ideea despre stil a unui jurist. Nici a unui critic care prefera autorii calofili.
În 'Monologul …' există articole despre o nuvelă, un poem, un personaj, o pagină, un episod.