Sadoveanu era un om mult mai modern, mai «secularizat» în ceea ce gândea şi simţea, mult mai al sec. XIX apusean, mult mai puţin idealist sau credul, ingenuu, şi mult mai puţin arhaic decât îi plăcea să creadă (sau să se reprezinte, sieşi sau altora …). Instinctul său artistic nu era la fel de infailibil ca al lui Creangă (de fapt, nu recurgea întotdeauna exclusiv la acel instinct …), iar Agârbiceanu e, ca tip, mault mai reprezentativ pentru tradiţionalism, şi mult mai convins de tradiţie şi imersat în arhaic.
Sadoveanu se vroia neaoş, ca Heliade.
Cum singur o şi observă, nu e nimic rustic în admiraţia pentru Creangă. Sadoveanu nu era cel care se credea.
Cel care nu îl mai respecta pe Alecsandri ajunsese să fie tot mai puţin intelectualul care fusese. Vârsta nu îl îndreptăţea.
Sunt multe lucruri false, ca idei ori ca elemente de artă.
Deosebirea de caracter a făcut ca alura narcisismului său să fie alta decât alura aceluia al lui Chateaubriand.
Când mândria lui Sadoveanu a devenit narcisism, a survenit degradarea, estomparea respectului faţă de Alecsandri, etc., dezicerea de ceea ce adultul ar fi trebuit să continue să cultive.