Canadezul Madison se întreabă şi el despre cauza lipsei de urmaşi a lui Merleau—Ponty: pe de o parte, aceeaşi soartă, indiferenţa filozofilor francezi născuţi în anii ’20, au avut—o şi Sartre, Marcel, etc., existenţialiştii în general—pe de altă parte, chiar în vremea sa a fost eclipsat de Sartre, etc..
Madison are observaţii de fineţe—Ricoeur ca urmaş al lui Merleau—Ponty, demodarea fenomenologiei (ca formă a modernităţii),
Dar Merleau—Ponty, girantul stalinismului, se raliase, de fapt, antiumanismului ce avea să devină curent în Franţa anilor ’60. Cultura filozofică franceză postbelică a cunoscut, dealtfel, schiţe ale antiumanismului chiar de la început. (În context, e ironic că Madison citează tocmai eseul din ’47, legitimarea totalitarismului, în numele viitorului ipotetic.)