‘Cuvintele noi ca pisicile şi ca iarba din ghiveci’. Câteva însemnãri despre literatura lui Arghezi

‘Cuvintele noi ca pisicile şi ca iarba din ghiveci’. Câteva însemnãri despre literatura lui Arghezi




(1) ‘Tainul meu’ oferã atât unul din cele mai frumoase versuri ale lui Arghezi (‘Nu—s numai ale mele, cã vin cumva de sus’), cât şi unul criptic din cauza sintaxei sucite—‘Cã—n umbra lui, cu Domnul, zmulgeai, de foame, spice’.
În a cui umbrã?
Probabil cã, în sintaxa lui Arghezi, e vorba despre Domnul; însã înţelesul ar fi acelaşi şi dacã s—ar referi la un substantiv din antepenultimul vers, ‘Cuvântul’: ‘Cuvântul ţi—este sfânt’. Aşadar, scriind despre Cuvânt, Arghezi se gândeşte la Logos. Şi oricare ar fi sintaxa aici, e vãdit cã Domnul e cuvântul. Credinţa în cuvânt e credinţa în Logos, şi anume în Iisus din Nazaret, care e simbolul sau mitul cuvântului potenţat. Aceasta e reprezentarea lui Arghezi despre ceea ce el probabil considera a fi mitul creştin.
Atunci când, altundeva, Arghezi scrie cã Dumnezeu ştie, nu cunoaşte, vrea sã spunã cã Dumnezeu ştie în mod direct, nemijlocit, fãrã o dinamicã, umanã, a cunoaşterii.

(2) ‘Carte iubitã, fãrã de folos’—ceea ce Ş. Cioculescu numea ‘antiintelectualism’, eu aş caracteriza drept scepticism; e una din ipostazele amãrãciunii argheziene. Probabil cã acest scepticism, declarat, îl supãra pe Barbu.

(3) Şi în ‘Dacica’ se aflã un vers foarte frumos, gnomic, însã, mai ales, de inefabila muzicalitate arghezianã—‘Clipa trãieşte, veacurile mor’. Se referã, desigur, la momentul creator—şi la obiectivitatea intenţiei de artã fidel transpuse.
Iar al doilea vers al celei de—a patra strofe ar putea pãrea prea lung, însã e minunat: [‘Brâul tãu viu …/] Dã biruinţã gingaşului pipãit’. Ritmul muzical e oarecum contrazis, însã ideea convinge deplin.

(4) Reprezentarea de sine a lui Arghezi, aşa cum o formula în versuri, nu trebuie luatã drept adevãrul lui Arghezi; şi nu neapãrat fiindcã scriitorul ar fi fost un pozeur, ci pentru cã de reprezentarea de sine se asociazã în mod firesc fantasme şi proiecţii care suprapun realului, doritul, etc.. Existã un Arghezi real—şi un Arghezi aşa cum se visa pe sine. Atâtea din poeziile lui, şi din pag. lui, sunt de prisos.
Se poate ca Arghezi sã se fi vrut, uneori, autorul ‘cãrţii unice’; cert e cã a scris mult şi variat—şi multe. Iar idealul sãu de lapidaritate se potriveşte, bineînţeles, numai unui anumit tip de literaturã, nu are cum sã fie ceva universal.
‘Cartea unicã’ rãmâne, cel mult, ca ideal.
Simplu spus, uneori mãrturisirile lui Arghezi sunt contradictorii; nu incoerente, ci contradictorii. Arghezi s—a transformat mereu.
Barbu vroia sã—l înfãţişeze pe Arghezi ca pe un fel de Topârceanu cu un talent prodigios; fapt e cã Arghezi nu avea o conştiinţã literarã de felul aceleia a lui Goethe, Hölderlin şi Eminescu, însã aceasta e mai puţin relevant ca adevãrul cã a forjat o esteticã nouã, autonomã şi organicã. De aceea, poezia lui deconcerteazã mereu. Creaţia lui e de gândit numai în termenii unei estetici noi.
Existã o calofilie arghezianã, atribuibilã prozei în ansamblu, şi numai unora dintre versuri; în prozã, Arghezi a fost mereu calofil, ‘afectat’, ‘cãutat’.
Barbu vroia sã spunã cã Arghezi nu a avut gânduri pe potriva talentului sãu verbal; poate cã aşa e.

Rezultatele lui Arghezi nu seamãnã deloc cu ale lui Baudelaire; şi probabil cã nici mãcar intenţiile. Chiar anvergura moralã a celor doi e foarte diferitã. În versuri, Arghezi a abdicat de la calofilie, aşa cum nota şi Lovinescu.

Anticlericalismul lui Arghezi, de care se face atâta caz, pare meschin, anost şi resentimentar.
Arghezi n—a atins niciodatã savoarea eminescianã, iar în veacul lui Saba şi Rilke, românul pare lipsit de anvergurã, bornat şi incompetent în sensul în care i—o reproşa şi Barbu. Arghezi nu e un poet nesemnificativ—însã comparaţia cu Eminescu e deplasatã, exageratã.

(5) Altundeva, Arghezi declarã superioritatea viului biologic asupra aceluia spiritual, caracterul de noutate mai pronunţat al primului, întâietatea naturii însufleţite (‘buruienile mele vulgare din fereastrã nu mã plictisesc niciodatã’)—originalitatea şi noutatea perpetuã ale viului biologic. Aceasta e latura Renard, şi, în general, latura ‘sfârşit de sc. XIX francez’, a lui Arghezi.

(6) Antologia ‘Arte poetice. Versuri’ (Albatros, 1987), din care am ales locurile discutate, are şi cuvenitul florilegiu de ‘Referinţe critice’; lipseşte Ralea, însã semnificativ e faptul cã, dintre toţi criticii citaţi, Lovinescu face impresia cea mai bunã, a scris cel mai bine despre poezia lui Arghezi—ceea ce nu e puţin lucru, mai ales din partea unui autor blamat tocmai pentru obtuzitatea faţã de arta poetului acestuia.
Estetic, Arghezi a oscilat, a dibuit, a cãutat, iar Lovinescu a marcat bine aceste tranziţii. Nu se poate vorbi despre un ansamblu arghezian unitar—decât poate numai în sens factual.
Cunoscuta monografie a lui George se remarcã printr—un timbru deopotrivã şcolãresc şi pedant. Nu cred cã e o carte foarte bunã; Ş. Cioculescu e întotdeauna preferabil, iar Cãlinescu—instructiv.

(7) În ‘Iatã, sufletule …’, existã aceste douã versuri interesante—‘Dau adãpost subt un acoperiş cu mine/ Lui Dumnezeu şi marilor minuni’. Însã sentimentul religios arghezian nu e prea convingãtor.

Despre bucuriile de cititor ale lui Arghezi ştim, în general, puţine, iar rândurile despre Eminescu sunt afectate şi stupide, de o nesinceritate stridentã; prin comparaţie, Sadoveanu a scris mult mai bine despre marii autori—români sau strãini.
Cãlinescu era, se pare, scandalizat de incultura lui Sadoveanu; mã întreb ce gândea despre nivelul arghezian.