Apusenii şi misticii rãsãriteni

Apusenii şi misticii rãsãriteni





În general, vesticii relaţioneazã cumva mistica cu paroxismul trãirilor şi cu intenstitatea psihologicã, cu extatismul, cu rãpirile. Pentru ei, Sf. Pavel e întrucâtva ‘mai mistic’ decât Sf. Ioan Teologul, despre ale cãrui rãpiri şi extaze nu ştim nimic (cu excepţia, bineînţeles, a însemnatului poem eshatologic ‘Apocalipsa’). Apusenii fac din extatism, care e un fenomen particular şi probabil necaracteristic, criteriul misticii. Aceasta îngusteazã foarte mult cuprinderea termenului. Cine nu se învredniceşte de rãpiri şi extaze, nu e, pentru ei, mistic; ca atare, devine sesizabil contrastul cu faimoasa discreţie a misticilor rãsãriteni, care face ca un scriitor ca Sf. Simeon sã fie mai degrabã insolit. Într—un anume sens, apusenii rãmân numai la anecdotica existenţei religioase, la ceea ce e, pânã la urmã, de suprafaţã şi chiar superflu.
Pentru rãsãriteni, viaţa misticã e viaţa religioasã ca atare, viaţa în Hristos, nu un etaj al fenomenelor extraordinare.
Mistica înseamnã autenticitatea vieţii în Hristos, şi un fel special de simţire.
Vesticii au un criteriu extrinsec şi, ca atare, impropriu, pentru misticã, pe care o reduc la extatism şi vizionarism. Ei asociazã mistica cu teurgia şi chiar ocultismul. Unirea cu Dumnezeu, ei o înţeleg ca pe un moment excepţional. Mistica e definitã ca extatism.
Mistica e, de fapt, relaţionarea vie, viabilã, cu Dumnezeu. A fi mistic înseamnã a trãi în Dumnezeu. Mistica nu trebuie înţeleasã ca ‘favoruri excepţionale’. Nu levitaţia, extazele şi rãpirile cereşti îl definesc pe mistic. Nici un anume fel de jubilaţie indiscretã. Transa nu e o trãsãturã esenţialã a vieţii mistice; însã, pentru apuseni, mistica e definitã prin diferenţã şi prin opoziţie, nu ca vocaţie a fiecãrui om şi ca receptacol global al harului. Fapt este cã vesticii înţeleg unirea numai ca transã, ca rãpire, ca ‘absenţã’. Asta le reduce mult orizontul. Nu existã sfinţire nemisticã. Misticii nu sunt un eşalon aparte al sfinţilor; numai cã fiecare îşi trãieşte vocaţia misticã în alt fel. Mistica nu se opune ‘platitudinii sfinţeniei obişnuite’. Mistic e acela care stã în prezenţa Lui Dumnezeu, care simte inepuizabilul acestei relaţii. Un gând mistic e fiecare gând de sfinţire. Nu existã o sfinţire prozaicã, banalã, şi una misticã. Deopotrivã mistice sunt toate sfinţirile. Pentru apuseni, a fi mistic înseamnã a fi absent, inclusiv senzorial, acestei lumi. Gândul mistic al Rãsãritului e, însã, foarte diferit. Nicio viaţã religioasã nu se poate ‘rezuma la asceticã’. Nimeni nu trebuie şi nu e nici chemat sã rãmânã numai la asceticã. Aceastã smerenie ar fi una absurdã şi fãrã rost, contravenind vocaţiei umane. De aceea, vesticii şi rãsãritenii dau accepţii diferite ‘misticii’. Vocaţia misticã e indistinctã de aceea religioasã, cu care coincide. Nu numãrul transelor îl defineşte pe mistic.
Caracterul simţit al harului este un principiu al asceticii rãsãritene; pentru aceasta, vesticii aduc învinuirea de mesalianism, vizând natura sensibilã a experienţei religioase, însã de fapt chiar ei sunt aceia care asociazã unirea suprafireascã cu fenomene neobişnuite, ca extazul, viziunea, levitaţia, etc.. Imaginea, obţinutã prin opoziţie şi diferenţã, a misticii, e în mod necesar deformatã.
Rãsãritenii afirmã cã primirea harului are un caracter simţit. Nu existã sfinţire trãitã ca rãtãcire, trãitã impropriu. Prin ‘primirea harului’, ei înţeleg primirea lucrãrii necreate, a acţiunii necreate a Lui Dumnezeu. Lucrarea dumnezeiascã nu e un al patrulea Ipostas, ci însãşi comunicarea, împãrtãşirea; pentru vestici, Dumnezeu e cu totul lucrare.
Nu existã om ‘chemat sã rãmânã numai ascet’. Asceza denumeşte lucrarea vieţii religioase, strãdania umanã. Însã mistica nu îi e extrinsecã asceticii, ci îi e intrinsecã, e chiar ţinta şi firea ei lãuntricã, e scopul. A fi mistic nu înseamnã a avea experienţe neobişnuite, nici nu se coreleazã cu paroxismul şi cu intensitatea psihologicã a experienţelor. Dimpotrivã, caracteristica misticii, ar spune unii, e tocmai bucuria sobrã, neexplozivã, discretã şi luminoasã.
E interesant cã, atunci când vorbesc despre mistici, apusenii nu au niciodatã în vedere oameni ca Macarie, Isaac, Varsanufie, Grigore al Nyssei şi Grigore Bogoslovul, Grigore al Tesalonicului, Paisie de la Neamţ sau stareţii de la Optina—cã, pentru apuseni, aceasta probabil cã nici nu e misticã.
Pentru vestici, mistica e tipizatã de Sf. Juan, aşa încât, pentru ei, neoplatonicienii nici nu sunt mistici (sau, dacã sunt, e vorba numai despre cei care practicau teurgia). Mistica e o chestiune de atitudine şi de trãire. Vesticii par sã nu înţeleagã nici cã Sf. Toma a fost un mistic—şi e spre cinstea lui Chesterton cã a încercat sã îl reabiliteze pe Sf. Toma ca mistic. Pentru apuseni, misticã înseamnã descrierea pitoreascã a trãirilor, extravaganţa şi şocantul.