Sâmbãtã seara, ‘The Town of No Return’ (un episod al ‘Rãzbunãtorilor’), cei doi agenţi merg la Little Bazeley, o localitate de pe litoral, unde deja dispãruserã alţi patru agenţi; m-am gândit, imediat, la Franju (pe care îl aveam în minte şi când l-am amintit, undeva, pe precursorul sãu cu o jumãtate de veac), dar şi la mult din ceea ce are mai bun cinemaul englez. Episoadele sunt, ca naturã, filme.
Ideea scenariului e neverosimilã, deoarece presupune un oraş fãrã interfeţe. Un frate vizitator, ca acela al fierarului, e ceva excepţional. Locuitorii ar fi trebuit sã nu aibã nicio legãturã cu restul Angliei. Dispariţia ‘înlocuiţilor’ din Little Bazeley ar fi fost sesizatã şi altminteri decât de vizitatori ocazionali; mai existã şi oamenii instituţiilor, slujbaşii.
Scenele de pe plajã şi de pe scuter sunt filmate în studio.
Episodul e din vremea Dianei Rigg. Stilul ‘Rãzbunãtorilor’ era ludic, fãrã sã fie parodic sau umoristic. La oricare din episoade te poţi gândi ca la un film; nu e numai însuşirea episoadelor de 50’, poate fi şi a unora de 25’, izbutite dramatic. Am vrut sã sugerez cã sunt puternic individualizate, neamalgamabile.
Ludicul acesta nu poate fi redus la parodie. Aşa cum nu e nici umor buf. Intrigile sunt plauzibile în termenii fanteziei.

Îmi amintesc, din nou, de episoadele ‘Zonei …’, ca parabole. Acelea pe care le cunosc eu, adicã din anii ’80.

Panait Istrati, vedetã în ascensiune a literaturii de revendicãri ale proletarilor, îl evocã pe Ş. Gheorghiu în nişte pagini publicate în româneşte în anii ‘20, recapitulând câteva prezenţe capitale ale existenţei lui. Iar Ş. Gheorghiu e evocat în singurãtatea lui. Panait Istrati despre Gheorghiu mi l-a amintit pe Pãr. Galaction despre Frimu, a cãrui piatrã tombalã îl ducea cu gândul pe preot la timpul mucenicilor antici.
Paginile lui Istrati sunt semnificative, şi actuale politic, şi pentru protestul împotriva antisemitismului.
Autorii trebuie înţeleşi în dinamica epocii, şi în realitãţile istoriei, nu prin raportare la o tipologie aprioricã, atemporalã. Nu poate surveni nicio îndoialã referitoare la tipul estetic al mãrturisirilor acestora: stilul lor e romantic, ca pentru mult din naturalismul (şi chiar realismul tardiv) ale sc. XIX (sau neoromantismele autohtoniste româneşti antebelice, ca sãmãnãtorismul, etc.). E romantism popular, ca al literaturii picareşti sau al verismului timpuriu al sc. XVIII (Restif nu e neoclasic prin nimic, dar e preromantic şi prin meritele sau cusururile tonalitãţii acesteia populare şi sentimentale); cu alte cuvinte, e şi sentimentalitate popularã. Existã, în ceea ce scria Panait Istrati despre el însuşi, şi lãudãroşenia interlopului, şi lipsa de discreţie, carenţe de gust, afirmarea sfruntatã a plebeului.
Istrati reuşeşte sã enunţe multe, în relativ puţine pagini: e un om sentimental, pasionat, literatura lui ţine seama de ‘omenirea deznãdãjduitã’, îi va displãcea ‘cititorului sãtul şi blazat’.
Îi aprecia drept creaţii semnificative pe moş Anghel, cele douã Chire, Cosma.
‘Pescuitorul …’, ‘Sotir’, ‘Codin’ sunt ‘lucrãri lãturalnice’, şi abordeazã ‘organizaţia economicã de azi’.
Cei în numele cãrora scrie nu sunt ‘fãrã vinã şi fãrã prihanã’; ‘ţinta scrisului’ sãu ‘e chemarea acestor mase la luptã’, aşadar e o literaturã militantã (şi conştientã de rãul etern al firii umane, conştientã cã nu totul îi poate fi atribuit unei forme sociale, cã nu totul e abolibil prin luptã). Discutã diferite forme de determinism, şi de ratare (prin determinism social, extern, sau individual).
Sunt amintiţi mai mulţi oameni, Simona Basarab, prezenţele decisive ale vieţii lui Istrati (spãlãtoreasa, Kazanski [1], Gheorghiu, Petrov, Isac Perlmutter). Din aceste destine nu lipsesc incongruenţele (ca predilecţia unuia pentru ‘lumea gândirii nepãtate şi nestãvilite’, decizia de a nu fi contrazis de realitate; Sorescu scria ceva similar despre Baconsky).
Istrati avea în minte câţiva pictori, Murillo, Millet, Vereşaghin (la care se poate, într-adevãr, presupune o simpatie pentru realitãţile înfãţişate); ideile pot aminti de polemicile din sc. XIX despre ‘sentimentele bune’, dar e adevãrat cã înţelegerea anumitor opere cere astfel de sentimente, existã opere care nu pot fi reduse la valori formale.
Evocã o ‘crâşmã cu poveşti gãlãţene şi cu amintiri’.
Menţioneazã ‘Mãrturisirile’ lui Rousseau.
Descoperirea lui Istrati a fost ca aceea, de cãtre Korolenko, a lui Gorki.
Are cuvinte aspre pentru ‘huliganismul naţional român’.


NOTE:

[1] ‘Nouã ani de prietenie eroicã’.

Jebeleanu, Bãnulescu, E. Barbu, Baconsky, Dan Hãulicã, Stãnescu

Existã un convenţionalism al gândirii critice a lui Sorescu, distinct de posibilele explicaţii conjuncturale, convenţionalismul care face ca despre Jebeleanu, Baconsky, Dan Hãulicã, Stãnescu sã nu poatã scrie ca despre Bacovia, Eminescu, Voiculescu, etc., adicã sã nu recunoascã clasicii contemporani, atemporalitatea în prezent, în contingent; ca atare, Sorescu dispune de douã registre critice, rezervând numai trecutului admiraţia fãrã obiecţii. Bãnulescu e o excepţie.
Sorescu gusta insolitul (Michaux, O. Henry, Bãnulescu), neobişnuitul.

Sorescu obişnuia sã taxeze cu severitate proletcultismul lui Jebeleanu, Baconsky, etc. (cu severitate, faţã de primul; cu înţelegere, în fond necruţãtoare, faţã de al doilea, aşadar recurgând la o severitate voalatã). Dar proletcultismul tinereţii lui Baconsky nu provine din lipsa de criticã, ci din interzicerea criticii, din proscrierea criticii, din imposibilitatea de a critica. Proletcultismul a domnit nu fiindcã nimeni nu ştia sã îl critice. Sorescu acuzã critica (absentã), de parcã s-ar fi putut şi altminteri.
La momentul apariţiei uneia din culegerile lirice ale lui Jebeleanu, proletcultismul oportunist al acestuia era deja desuet, depãşit, anacronic.
Dar în citatele oferite de Sorescu sunt lucruri extraordinare: ‘rahitici îngeri de funingine/ suiau cununi de scrum legãnãtoare’ (‘Strada Gãrii 30’), ‘cascade de magneziu’, ‘brichete în fumul transparent al dimineţii’.
Recenzia lui Sorescu, din ’64, e foarte criticã.
Sorescu îi obiecteazã lui Jebeleanu predilecţia pentru ‘aspectele morbide, feţele hidoase ale morţii’; deasemeni, ‘pãcatul de a fi prea grav, prea solemn’, ‘versul […] grandilocvent şi ţeapãn’, ‘prea multã precizie inginereascã şi prea puţinã temperaturã poeticã’, abstracţiuni ‘uscate, moarte, sãrace’, recursul la generalitãţi, ‘retorismul care-i joacã unele feste’, ‘oscilaţii de naturã imagisticã, fie o istovire metaforicã, fie o efervescenţã metaforicã de naturã maşinistã’. E un alt articol în care Sorescu gãseşte parafraze critice lirice: ‘pe un câmp ceţos, bântuit de viscole de funingini şi radiaţii’.
Sunt admirate cele câteva ‘cântece «pentru viaţã», mici poeme de dragoste, de pace, de muncã’, al cãror vers ‘e cãrnos, plin de seve’; aceastã sevã jinduitã rãzbate în ‘Tezaure’, ‘Lumina’, versurile despre animale.
Şi recenzia culegerii lui Jebeleanu e unul din articolele mai timpurii ale lui Marin Sorescu (la fel ca acelea despre ‘Viziunea …’ lui Stãnescu, proza lui O. Henry).

‘Provincialele’ lui Bãnulescu sunt întâmpinate în termeni destul de convenţionali, Sorescu pãrând convins de altitudinea calofiliei acestuia. Bãnulescu apare drept calofilul suprem al contemporaneitãţii, idealul de calofilie. Ce înseamnã ‘Provincialele’? Înseamnã un jansenist, un elitist, un perfecţionist, împotriva iezuitismului, laxismului, relativismului; înseamnã polemica unui jansenist sever.
Fizionomia lui Bãnulescu e surprinsã în ‘masca nobilului chin’.
Sorescu apreciazã ‘curgerea linã a gândurilor’, şi parcurge în recenzia din ’76 ‘provincialele’ despre Filimon şi Caragiale.

Rechizitoriul împotriva istoriei literare a lui E. Barbu e modest ca şi cuprindere, şi cam naiv; la vremea respectivã, E. Barbu, autor deja atât al studiului despre Goethe, cât şi al frescei balcanice, era bine (sau, cel puţin, rezonabil) informat atât despre sectoare ale culturii germane, cât şi despre studiile bizantine. Obiecţiile lui Sorescu sunt şicane. Cã vroia sau nu sã epateze cu o erudiţie grãbitã, improvizatã, E. Barbu avea lecturi mult mai ample decât avea recenzentul lui strepezit.
Critica literarã scrisã de E. Barbu e redusã la un singur aspect, secundar (epatarea), cu eludarea chestiunilor de axiologie. Sorescu era mai convingãtor când era hâtru, decât dezlãnţuit, violent. E. Barbu afecteazã familiaritatea cu cultura majorã, de ex. cu ermetismul francez. Însã Sorescu afecteazã a gãsi filozofie şi erudiţie la Paler şi Hãulicã. Pare epatat de Paler şi de Hãulicã. Iar parvenitismul cultural nu e mai real la E. Barbu, decât la Paler (cu toatã virtuala carierã de estetician de catedrã a celui de-al doilea).
E. Barbu e psihanalizat pe o singurã laturã: ‘complexul studiilor neterminate’.

Marin Sorescu a arãtat cã arta lui Baconsky e deopotrivã teluricã şi uranianã, a sesizat juxtapunerea (nu convergenţa) de teluric şi celest, uranian; teluricul însemnând mai degrabã mundan, decât prozaic. Existã latura de reportaj, de memorial de cãlãtorie, şi câteodatã acesta e teluricul.
Existã numai atitudini individuale, cu resorturi psihologice; Sorescu vede critica consumismului vestic, a lui Baconsky, în prelungirea asanãrii literare iniţiate de acelaşi, în amurgul proletcultismului, cu învierea conştienţei estetice. Cu alte cuvinte, Sorescu crede cã Baconsky nu era mai necruţãtor cu capitalismul, decât fusese cu proletcultismul, cu stalinismul cultural.
Ceea ce nu observã Sorescu e cã Baconsky nu numai vitupera împotriva capitalismului, ci îl şi gusta, avea nevoie de lumea lui, tocmai aceastã decadenţã îi convenea, era decorul de care avea nevoie, nu e indignarea simplã a ‘persanului’, a itinerantului, ci osmoza decadentului, dependenţa, relaţia lui Baconsky cu lumea occidentalã era una dualã, echivocã.
Explicând antiimperialismul aparent al lui Baconsky, Sorescu îl reduce la o singurã laturã, la resortul critic; dar Baconsky însuşi vroia mai mult, nefiind un Maiorescu al antiimperialismului, aşa cum fusese un Maiorescu al antiproletcultismului.
Nu e sigur în ce mãsurã Baconsky a crezut vreodatã în lozinci şi în reţetele proletcultismului, ori, dacã a crezut, în ce mãsurã asta nu reflectã numai precaritatea conştienţei lui estetice la acel moment, lipsa educaţiei, etc.; Sorescu insistã sã fie discutatã faza proletcultistã a lui Baconsky, dar nu elucideazã tocmai ce semnificaţie îi e atribuibilã acesteia (rãtãcire, ignoranţã, oportunism, etc.). De ce e importantã discutarea proletcultismului lui Baconsky? De ce ar fi însemnat altceva decât lichelism, sau ignoranţã? De ce ar fi o etapã esteticã, şi nu una politicã, sau culturalã?
Sorescu nu izbuteşte sã dea o idee despre natura ‘Corabiei …’. Îi lipsesc caracterizãrile sintetice cuprinzãtoare, sugestive, vii, profunde, pãtrunzãtoare; Sorescu îi taxa de şcolari pe Grigurcu şi E. Barbu, dar şi articolele lui par, câteodatã, sã semene însemnãrilor unui şcolar. Sorescu nu parvine sã dea definirea decisivã a unei opere, deşi observaţiile lui sunt adesea juste, sau rezonabile. Aprecierea sinteticã a unei opere nu poate fi redusã, restrânsã la exiguitatea unei formule, care e numai o butadã, ci are nevoie de o anume precizie individualizantã nestandardizabilã (poate fi o paginã, sau un alineat).
Existã un nivel superior al înţelegerii critice, unde o operã e cuprinsã ca un întreg, sesizatã şi înţeleasã în articulaţiile ei, în sintaxa ei. Acolo se însumeazã observaţiile analitice. Sorescu a încercat aceasta în eseurile despre Michaux, Voiculescu, Dionisie. Dar înclinaţia lui era sã amalgameze, nu sã distingã; chiar acolo unde diacronia e tematizatã, propusã, subliniatã, ca în eseul despre Baconsky, survine un anume reducţionism (care comparã pentru a amalgama). Sorescu nu avea înţelegerea incongruenţelor operei ca fapt firesc, obişnuit, ca normã.
Ce a însemnat proletcultismul iniţial al lui Baconsky? Ignoranţã, remediatã ulterior? Oportunism, arivismul pramatiei, mijlocul de a parveni?
Sorescu evocã lirismul atenuat, cu surdinã, amortizat, ‘frânat’, al unei epoci a poeziei baconskyene. Menţionând parcursul literar al lui Baconsky, Sorescu sugereazã cã, la început, acesta nu ştiuse poezie, a descoperit-o ulterior.
Marin Sorescu observa cu isteţime şi curiozitate fenomene literare insolite. Avea momentele lui de evlavie (Dionisie, Eminescu, Macedonski, Voiculescu, Bacovia); nu îi lipsea expresia respectului integral.
‘Corabia lui Sebastian’, analizatã în eseul din ’79, e o alegorie, ‘formatã din medalii complete’, şi ideea dualitãţii structureazã gândirea criticului, ajutându-l sã precizeze graniţa prozaismului cu liricul (‘de aici începe poezia’); dar versurile însele prezintã aceastã dualitate fundamentalã, ‘au şi culoare localã, şi inefabilã’. Versurile survin în rafale, dau tangajul. Estetica operei e înruditã cu ‘poezia concretã’ germanã (Bisinger). Prozaismul operei e oferirea ‘jocului prim’, momentul de reportaj, înregistrarea prozaicã a realului ca atare, anterior distilãrii. De fapt, prozaicul şi liricul apar ca îngemãnate, nu ca dihotomice, reunirea aceasta operatã de Baconsky e o sintezã, expresia unei gândiri estetice unitare. (E un caz în care Sorescu pãcãtuieşte împotriva principiilor critice proprii, recurgând la aprecieri impresioniste, de gust, hedonice, şi rãmânând la o înţelegere incompletã a poeticii autorului.) Judecãţile estetice trebuiau sintetizate, cuprinse (sinteza nu presupune laconism).
Sorescu înfãţişeazã un Baconsky otrãvit de ‘un scepticism igrasios’, suferind de spleen, şi continuã schiţând evoluţia lui ‘de la o poezie solemnã, ceremonioasã, cãtre versul caustic din «Cadavre în vid»’. Dupã proletcultismul iniţial, conjunctural, urmeazã o cuprindere treptatã a realului, într-o ‘poezie uneori poate prea înfrânatã’, zãgãzuitã; Sorescu menţioneazã ‘cele mai bune volume’ ale lui Baconsky (‘Fluxul memoriei’, ‘Imn cãtre zorii de zi’), câteva poeme izbutite (‘Legãnare de ramuri în mai’, ‘Rãsãrit de lunã pe mare’, ‘Aeternitas’), ‘aburii rari ai unei inspiraţii de plantã ori de floare’ (natura vegetalã a liricii baconskyene), inspiraţia domoalã, lecturile lui Baconsky (Baudelaire, Verlaine, parnasienii, expresioniştii, ‘universul blagian’), şi aparentul ‘antiimperialism stas’. Denunţarea decadenţei occidentale e ambiguã.
Undeva, Sorescu gãseşte ‘o frazã boticellianã în plin stalinism’. Baconsky culege, în versuri înclinate cãtre o ‘banalitate cursivã şi vãtuitã’ (a termenilor realului, nu a artei), ‘corola modestã dar autenticã a realului’, câteodatã şi mesajele, inspiraţiile unor entitãţi generice, sau pe care Sorescu le crede insuficient individualizate. Pastelurile lui timpurii îl înrudesc cu Alecsandri şi Pillat, maeştrii nemenţionaţi. Evoluţia continuã prin transformarea pastelului în imn. Termenul ultim a fost coşmarul. Parcursul e rezumat în trei termeni: pastel, imn, coşmar.
Portretul acesta literar e foarte fragmentar, incomplet.
Sorescu pretindea altor critici situarea în perspectiva esteticã a autorului.

Esenţa însemnãrilor lui Sorescu despre Dan Hãulicã e situarea acestuia în descendenţa lui Oprescu, Comarnescu, Argintescu Amza, Schileru; aici e enunţat esenţialul, aici e justeţea paginilor: Dan Hãulicã, epigon cãlinescian, era, în fond, urmaşul, descendentul lui Oprescu, Comarnescu, Argintescu Amza, Schileru. Citatul referitor la înţelesul provincialitãţii germane nu convinge de profunzimea gândirii filozofice a lui Dan Hãulicã (deşi înţeleg ce îi putuse plãcea lui Marin Sorescu în aceastã reabilitare cumpãtatã a provincialitãţii).
Scrierile lui Dan Hãulicã sunt decupaje integrate, o ‘construcţie austerã’, cu ‘portrete convexe’. Sorescu era încântat de douã ‘lucrãri de referinţã’ ale lui Dan Hãulicã, studiile acestuia despre Grecia, din ’77 şi ’78.
În eseu sunt menţionate: Hlestakov la Oran, ‘culisele gândirii’.
Sunt mai multe imagini izbutite: apariţiile revistei lui Hãulicã sunt ‘ca o ninsoare abundentã’; uşa turnantã a lui Chaplin; ‘cavaleria versurilor lui Eschil rãzând câmpia sub copite’; ‘portretele convexe’; stejarul lui Brâncuşi.
E denunţatã ipocrizia criticii, duplicitatea.
Sorescu inserã cuvântul amar adresat de Glück lui La Harpe.
‘Critica este ca o lentilã nouã.’

În recenzia unei plachete a lui Stãnescu poezia acestuia e analizatã din câteva unghiuri: al senzaţiei cititorului (‘plutire, desprindere din lut’), al naturii acestei poezii, înţeleasã în obârşia ei: liricã de sentimente, nu de ‘percepţii şi senzaţii’, o poezie de reacţii sufleteşti, o distilare.

‘Uşor cu pianul pe scãri’ înfãţişeazã mai multe ipostaze ale criticii lui Sorescu: recenzii, studii şi medalioane, pagini (Eminescu, Bacovia), pamflete, momente de inspiraţie liricã. Eseurile lui sunt acuarele.

Ion Lãncrãnjan, ‘Vuietul’

În 1969, Lãncrãnjan a publicat douã nuvele psihologice (a doua, ‘Vuietul’, e o operetã proletcultistã, foarte reprezentativã pentru impersonalitatea triumfalistã a şabloanelor, aşadar e psihologia maselor), unde mãiestria autorului e, pentru întâia dintre ele, incontestabilã, netã, cu o reprezentare istoricã foarte politizatã (adicã, falsã), nuvele din lumea satelor de pe Murãş, respectiv a unui oraş a cãrui însufleţire provine, în ’45, din forfota matinalã a muncitorilor în drum cãtre uzine; anul apariţiei plachetei e semnificativ, Lãncrãnjan aniversa, cu uneltele proletcultismului, sfertul de veac de la 1944. Odatã cu ’47, literatura despre satul şi ţãrãnimea româneşti a devenit literaturã politicã (de propagandã, sau ipocrit revizionistã), deşi s-a observat cã Lãncrãnjan cãuta arhetipalul ţãrãnesc, ancestralul, substratul anistoric al fiinţei rurale.

Un ţãran dintr-un sat de pe Murãş, om umblat în tinereţe, e luat din gospodãrie de soldaţii germani veniţi cu curgerea frontului, şi dus într-un beci al primãriei, şi regretã, în acest timp, amãgirea cruntã, de naturã politicã. E desãvârşirea unei convertiri politice.
De pe poteca pe care îl mânã germanii, Zevedei vede gorunul ‘uriaş şi clomburos, rãşchirat pe cerul’ înserãrii ….
Existã minciuna politicã, falsitatea, dar şi verosimilul multor pagini. Realismul satisfãcãtor şi disonanţele politizante sunt juxtapuse.
Istoria fiind înfãţişatã aşa cum se obişnuia pe atunci (nu din perspectivã socialistã, ci în acord cu rãstãlmãcirea deliberatã a participãrii româneşti la agresiunea nazistã, aşa încât falsã e nu numai interpretarea, dar şi faptele, descrierea istoricã), rãmâne psihologia protagonistului, Zevedeiu lui Tana. Lumea lãuntricã a acestui tetea Zevedei e fãcutã plauzibilã de experienţã (tinereţea lui militarã) şi de vârstã. E sãtean de pe Murãş, totuşi om umblat; la un moment dat, a distrus portretele de la primãrie ale lui Antonescu şi Hitler, gest de o neverosimilitate sãmãnãtoristã.
Posibilele simboluri ale îngenuncherii lui Zevedei (care hotãrâse sã nu moarã în genunchi), superioritatea vieţii, blestemele, jertfa, etc., nu trebuie supralicitate.
Simţ al geograficului, al lumii fizice existã.

Nuvela ‘Vuietul’ debuteazã sub semnul arhaicului: toate ‘nelimpezite şi ceţoase, de o nelimpezime şi de o înceţoşare vii’, ‘neguri umede şi aspre, mişcãtoare’, câmpia pustie care ‘fusese un fund de mare’. Aproape imediat însã, aceleaşi date semnificã contrariul, igrasia trecutului, stagnarea, într-un oraş pe care numai elanul muncitorilor îl poate aduce la viaţã. Iar proletcultismul se reafirmã în 1969.
Solemnitatea triumfalistã submineazã dramatismul şi echivocul necesare.
Aici, personajul e unul colectiv, muncitorii unei uzine. E un episod politic din ’45, într-un oraş a cãrui inimã e reţeaua de uzine. Dialogurile muncitorilor au un brio de operetã proletcultistã, agerul Datcu, sibilinicul împãrţitor de steaguri, tachinãrile cordiale ale muncitorilor. Totul e învãluit de simpatia emoţionatã a nuvelistului. Izmenele bihorenilor amintesc de lumea satului. Aliaţii sovietici chefuiesc cu o prostituatã, dar muncitorii au de clãdit o lume nouã.
Sunt şi exprimãri absurde: ‘câţiva muncitori, un grup mare’,

Falsitatea şi ingratitudinea perspectivei socialiste româneşti asupra conflagraţiei proveneau din nãscocirea unei ipotetice conştiinţe antinaziste a beligeranţilor români, convinşi şi indignaţi de monstruozitatea hitlerismului, care, de fapt, fãcuse o impresie publicã foarte bunã. Şabloanele realismului socialist sovietic nu puteau fi transferate ca atare asupra istoriei româneşti. (Ni se menţioneazã cã Zevedei luptase în armata austriacã.)

Roata ca instrument, Horea (‘Împãrat’, ‘Regele Daciei’, programul, revendicãrile, abuzul legal, Codul, supliciul), rãscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, rolul preoţilor uniţi (trãdarea), rãsculaţii, Doja (280 de ani de la secuiul Doja, chiabur rãsculat, pânã la Horea), Avram; Gheorghiu, singurãtatea ftizicului Gheorghiu (uzurparea muceniciei lui), Gheorghiu la Istrati, Frimu la Pãr. Galaction, grevele, rãsunetul. Istoria mişcãrii muncitoreşti.

Renghiul (ed.), enervarea.

7 vols., azi (patru romane, douã culegeri, o antologie).

Ciorbã. Micii. Budincã. Tãiţeii cu lapte. Ciorba refuzatã, tãiţeii cu lapte; am început cu micii (şi salatã de roşii), am continuat cu budinca. Icetea.

Roşii. Gustãri. Icetea.

Ploaia. Titluri.

Tusea, inapetenţa, febra, setea, rãul.

Ed., cf. azi, renghiul.

Leu & Theodoru. Romane despre rãzboiul Independenţei.

Theodoru, merite, farmecul. Perspectiva dinamicã. Justeţea analizei diacronice, sesizarea incongruenţelor, compararea.

Azi, vin., 60 & 570 & 10 & 160 & 10 mii, şi 1,72 mil. [icetea & ed. & bilet & & ed.]. Mi., 2,69 mil..
Sb. dim., 138 & 40 mii (ţigãri & cola). Sb. seara, 138 & 336,8 mii (ţigãri II & carne tocatã, ardei, cârnaţi, brânzã topitã, îngheţate, plãcintã, pandişpan, pâine, alimentul pentru Humpãcel).
Dum., 100 & 493 mii [ziar & ed.]. Dum. seara, mai am 7 & 1 mil. din leafa precedentã, şi 2,1 mil. din fondul la zi.

Sorescu, Ornea, Anghel, Theodoru.

Ceea ce era bun la maiorescieni, sesizarea realului, simţul realului (împotriva ricoşãrii în verbalismul ulterior). A existat şi un maiorescianism filozofic (Ornea îl adnota pe Rãdulescu-Motru), ceea ce se aminteşte mai puţin. Filozofii maiorescieni dau impresia cã discutã realitãţi, pe când antimaiorescienii (Blaga, Noica, etc.), sentimente, etc. (sentimentele, ca termeni, nu ca alte realitãţi de analizat); poate cã riposta antimaiorescianã interbelicã a fost întrucâtva prematurã.

Senzaţia cã aş trişa asumând limbajul religiei.

Tinereţea, ca sumã de greşeli, de obtuzitãţi, de surditãţi.

Laşitatea ipocritã, deghizatã în condescendenţã.

2 x ed. (tupeul tutoveanului, neruşinarea, şantajul, sfruntarea, tupeul de gangster rural) & ed., cf. azi, enervarea. Delãsarea, dum., orã. Nearb..

Reazem & vântul, zidul grunjos, atins razant & reazem.

Nu autorii români balcanici seamãnã, ci lumea descrisã de ei. Unitatea e extrinsecã operelor. Ceea ce au ei în comun nu e arta, ci lumea. Nu existã o unitate a balcanismului literar, ci a lumii avute în vedere, evocate. Unitatea balcanismului literar e aceea a westernurilor, sau a naraţiunilor cu corsari, etc..

Resorturi afective.

Vineri seara, ciorba, compotul.
Pieziş.

Ambalajul. Vraful, azi.

Sb. dim., l-am vãzut pe Brumaru; am aflat despre decesul lui Piţu, la Focşani.

Fumat & renghiul, cf. ieri, ed.. ‘Cinsteşte bine cele dumnezeieşti’; ridicarea împotriva firii, ‘unime sfântã, […] trei sfinte şi Unul sfânt’ (crezul monoteist foarte coerent), valurile şi dinamica acvaticã, ‘voia slobodã’, mana şi demenţa sibaritã, imaginile suprarealiste (‘izvorul’, etc.), terenul (Iisus, ogoarele, pãmânturile), ‘cu închipuire a însemnat mai înainte …’, congruenţele, creştinismul bizantin cosmic, ‘meritã încercat’. Era nevoie de expresii mai tari.

Nesubstituibilul experienţei, principiu filozofic; materia, adicã existentul.

Existã o perspectivã a ideilor, a temelor, o ierarhie, nivele diferite ale expresiei. Nici lamentaţia, dar nici pesimismul generic.

Sentimentele bune trãiesc din iluzii.

Ceea ce a poruncit Iisus, sub numele caritãţii, e bunãtatea, o dispoziţie moralã; cred cã ‘bunãtate’ e sinonimul, şi un termen mult mai bun, al caritãţii. Iubirea nu poate fi poruncitã, dar bunãtatea stã în puterea omului, e decidabilã. Aceasta e ‘caritatea nesentimentalã’, anticã, duhovnicia anticilor, accentul pe lucrãri, pe fapte, nu pe autoanalizã. E primatul bunãtãţii faţã de exigenţã, de severitate.

Cât de urât erau aşezate cele 30 de vols., pe raftul de sus, dupã ce dum. seara mai erau încã aşezate aşa de armonios, cum le aşezasem sb. seara …. Dupã ce vorbisem despre leafã, etc..

Sb. seara, despre Donici, fabule, originalitate, rusofilie, Druţã, Paraschivescu.
Alura de doinã a fabulelor lui Donici, lirismul, tonul mai afectuos, spre deosebire de ale lui Alexandrescu, mai schematice, similare acelora franceze. Boier basarabean, care a publicat la Iaşi, prin anii 1840. Absenţa lui Conachi, Donici, Stamate din recapitularea lui Eminescu, din racursiul fãcut de el.
Alegerea lui Druţã.

Dincolo de oportunismul fãţiş (personajele sunt victime ale Bisericii, fascismului, nazismului), subiectele conjecturilor istorice ale lui Paler sunt şi exclusiv din recuzita cea mai la îndemânã, din panoplia manualelor şcolare, nu sugereazã nicio familiarizare realã cu epocile, niciun gust pentru figuri mai puţin vehiculate de cultura popularã, nu presupun nicio mişcare slobodã în universul istoriei; altfel, orice rechizitoriu are douã tãişuri, poate avea douã înţelesuri, e pe muchie, pe tãişul lamei, ca într-o nuvelã de rãzboi a lui Lãncrãnjan, unde înfierarea colaboratorilor nazismului se poate întoarce şi împotriva dejiştilor, etc., e ambivalenţa inerentã a criticii în numele principiilor, a indignãrii moralizatoare, a eticismului ritos. În culturã, comuniştii au fost geocentriştii, ptolemeicii, inchizitorii, adversarii progresului şi ai libertãţii. Elucubraţiile comuniştilor au reprezentat geocentrismul sec. XX. Persecutorii lui Galilei, geocentriştii, se regãsesc în comunişti.

Despre socialismul lui Voitec. Funcţia lecturilor despre Gheorghiu, revoluţionari.

Existã o înrudire de stil, şi o alta, de rezultate. Ambele sunt discutabile. Poţi ajunge la rezultatele cuiva, urmând însã stilul altcuiva.

Seriale & utilizarea.
Cafea. Jind & seriale. Rãboj. Postãri. Ed. & filme. Teleor. Ziare. Ed.. Pandişpan. Plãcintã cu mere. Roşii, ieri. Cârnaţi.

Diluarea termenilor, prin extinderi ilicite (suprarealismul, romantismul, realismul). Sunt întrebuinţãri nedialectice, pentru cã ignorã întregul.

Nu se poate argumenta împotriva acribiei şi pedanteriei bizantine, aşa cum nu se putuse argumenta împotriva corectitudinii farizeilor. Aceastã acribie împovãreazã, stâlceşte, demoralizeazã, corupe, denatureazã, distorsioneazã, falsificã simţirea, dar nu se poate argumenta din principii formale împotriva ei, e inatacabilã în planul principiilor formale. Predica Lui Iisus despre terenuri nu afirmã cã existã tipuri de rãspuns liber, ci tipuri de firi omeneşti. E o formã de determinism. Evanghelia e mai deterministã decât ‘creştinismul libertãţii’, patristic sau fichtean. Existã inşi nãscuţi în lanţurile naturii lor; Iisus nu a abordat probleme de antropologie, de eticã, ci de viaţã. Iisus nu atribuie eşecul, rãspunsului liber al umanului, ci terenului. Existã o impresionabilitate, care e superficialã. Iisus se referã la nişte limitãri intrinseci, inerente umanului.

Aprecierea sinteticã trebuie sã fie nu laconicã, ci cuprinzãtoare, elasticã, şi unitarã ca gândire. Sinteza criticã nu presupune generalul, ajungerea la general, ci însumarea unitarã şi cuprinzãtoare.

Comuniştii au fost geocentriştii sc. XX, ptolemeicii.

Culpabilizarea monotonã creştinã e caricatura mustrãrii evanghelice, a conştientizãrii.

Despre pandişpan & episodul ‘Rãzbunãtorilor’. Covorul, ieri. Straturi.

‘When Dinosaurs Roamed’, cu animaţie computerizatã foarte neverosimilã, presupunând un sistem nervos pe care reptilele triasicului nu-l puteau avea, şi care le face sã semene mai mult a pãsãri; permianul, apogeul triasic, cometa şi iridiul.

Dum., la prânz, cârnaţi, cartofi, salatã de roşii, budincã.

Statele slavo-române.

Vineri, 30 de volume: douãsprezece de Lãncrãnjan (‘Cordovanii’, ‘Suferinţa urmaşilor’, ‘Toamnã fierbinte’, ‘Umbra rãsculatului’, ‘Cuvânt despre Transilvania’, ‘Nevoia de adevãr’, ‘Cum mor ţãranii’, ‘Omul de sub munte’, ‘Eclipsã de soare ◊ Drumul câinelui’, ‘Vuietul’), şapte de Sorescu (‘La lilieci’, ‘Ecuatorul şi polii’, ‘Tuşiţi’, ‘Singur printre poeţi’, ‘Vãrul Shakespeare şi alte piese’, ‘Rãceala’, ‘Paracliserul’), trei de Theodor Constantin (‘Magdalena de la miezul nopţii’, ‘Muntele morţii’, ‘Doamna cu voaletã din Balt Orient Expres’), douã de I. Peltz (‘Moartea tinereţelor’, ‘«Actele vorbeşte»’), câte unul de Jean Bart (‘Scrieri’, I), D. Teleor (‘Sonete patriarhale ◊ Scene şi portrete’), Vlahuţã (‘Scrieri alese’, II), Fulga (‘Fascinaţia’), Paler (‘Umbra cuvintelor’), Elena Marinescu (‘Nod de drumuri’).


Referitor la utilizare, unele sunt plachete (nuvele, poezie, dramaturgie), culegeri (nuvele, eseuri, poezie, dramaturgie), sau literaturã de divertisment.