Proust despre citit

Proust despre citit




În ‘Despre citit’, eseu despre rolul limitat al cititului, Proust are o notã referitoare la Sorel; însã remarcile lui sunt adesea stricate de o pedanterie fetidã şi o ingeniozitate cãutatã. Scriind despre ‘Fracasse’, tema lui Proust e penuria, iar aceasta e laitmotivul criticii lui literare—(prea) puţina frumuseţe gãsitã. Critica lui e una a nemulţumirii amare, a insatisfacţiei—frumuseţea literarã e prea puţinã, etc..
Imaginile despre mireasma trandafirului rãspânditã în sala unde se reuneau ucenicii e de cel mai execrabil gust renanian, parnasian—pseudoclasic.
Proust pare genul de strepezit care face caz de defecte—şi era neplãcut de necruţãtor cu autorii de rangul al doilea. Poulet şi alţii îl cred un mare critic; mie, însã, mi se pare cã existã ceva neplãcut aici, şi care spune lucruri neplãcute despre om—o distorsiune a caracterului. Prestigiul sãu de critic literar e imens—şi e ceva vreme de când articolele de dicţionar şi prefeţele îi citeazã cu evlavie aprecierile despre romancieri victorieni sau francezi. (Chiar mã întreb dacã mai ştiu despre vreun alt critic—nu doar despre vreun alt romancier—ale cãrui aprecieri sã fie citate cu atâta evlavie. Ceea ce le impune e, probabil, un anume climat al judecãţii literare proustiene—ceva care, dincolo de temperamente, e regãsibil la autori aşa de disparaţi ca Ibrãileanu, Lovinescu, chiar Nabokov, Zarifopol.)
Stilul digresiv, asocierea întâmplãtoare de idei, puerilitatea erudiţiei şi inoportunitatea mãrturisirilor dau întregului o formã care, cel puţin la un prim contact, ar putea sã parã exasperantã, în care autorul trece de la una la alta. Aiurelile despre topografia olandezã, intonarea psalmilor neotestamentari, şi mireasma de trandafir renanianã, ţin de nãravurile liceanului.
În plus, Proust ţine sã ne informeze cã prenumele lui Gautier era Théophile.
În realitate, ca formã literarã, acest eseu despre citit m—a încântat, fiindcã aratã cã Proust n—a scris decât romane—şi anume, unul singur, romanul sãu dezlânat, digresiv, neobişnuit de inteligent, şi cã era incapabil sã nu fie personajul literar al naratorului—eseurile proustiene sunt narate, povestite.
Proust era un strepezit—şi un cusurgiu. Existã la el ceva din nesãbuinţa parvenitului literar care ţine sã demonstreze cât de bine înţelege—şi cât de intens şi adânc simte—literatura, arta în general. Enervantã e şi lipsa de tact cu care subliniazã cã Fromentin nu avea viaţã spiritualã, spre deosebire de exigentul sãu cititor—ca şi teoria defectelor instructive.
Proust pare sã fi fost unul dintre posomorâţii care aflã o satisfacţie morbidã în enunţarea eşecurilor altora. Cazul pe care—l face de defectele şi faima disproporţionatã ale lui Gautier, remarcile despre Gautier, Fromentin, Musset, sunt foarte dezamãgitoare; e ceea ce se cheamã a capitaliza, speculând un fapt indiscutabil—e vorba despre scriitori de mâna a doua—însã nu de rataţii pe care îi înfãţişeazã Proust, iar poetul miresmei renaniene de trandafir, al biblisticii lãutãreşti şi al geografiei olandeze nu e chiar cel mai indicat sã vorbeascã aşa despre presupusa neghiobie a altora—cãci neghiobie existã destulã şi la Proust, rãmas, mintal, la nivelul premiantului ambiţios din liceu şi al parvenitului literar. Are ceva, care indispune, de cioclu literar.
Strepezirea aceasta nu e ceva rar—am întâlnit—o şi la Fowles, Pamuk—ca sã nu mai vorbesc de Hemingway.
În cuprinsul aceluiaşi eseu dezlânat, Proust trece de la Ruskin, la Balzac, Sorel, Gautier, Schopenhauer, Racine, Sf. Luca, etc..

Luni seara—recenzia lui Bergson, a unei cãrţi despre credinţã—paginile lui Proust, despre citit —romancierul scoţian, dramaturgul—articolul despre ecranizarea unui roman, de cãtre un armean.

Suspansul metafizic, suspansul psihologic—Fraser se referã numai la thrillerurile care accentueazã latura fizicã şi macho, însã existã şi un altfel de suspans, iar Chesterton, autor de thriller metafizic, gusta ‘Jane Eyre’. Fraser ia drept criteriu dinamismul fizic, acţiunea.
Ideea e cã existã şi altfel de thrilleruri decât acelea macho. Suspansul poate fi unul de naturã psihologicã.

Oricum, nu prea agreez nomenclatura americanã. În legãturã cu policierurile, ei vorbesc despre enigmã şi delict, întâia fiind un caz particular al misterului şi/ sau detecţiei. Ideea e, însã, cã aceleaşi lucruri pot fi citite fie ca policieruri, fie ca thrilleruri.

E la modã sã îi dispreţuieşti pe Clancy, Ludlum, Grisham, Forsyth, le Carré, Fleming, chiar MacLean—ca autori de thrilleruri convenţionale, nesubversive—sau, dimpotrivã, pedante, cãznite, artificiale; unii se simt oameni de gust, fiindcã îi dispreţuiesc.

Crezusem cã McBain e un fel de Himes. Aflu cã nu e.

Mi se întâmplã sã mã gândesc la Grisham ca având fizionomia (cabalinã) a lui King—poate cã din cauza prolixitãţii atribuite ambilor, surplusului verbal.

Ostracizaţii literaturii.

Ideea mea de thrilleruri verniene—‘Sandorf’& ‘Indiile …’.

Perec, intuiţia, Littell, autorii.

Crezusem cã francezul a mai scris despre Philby. Sorge.

Sunt unul dintre cei care gustã orice a scris H de B—inclusiv literatura pseudonimã dinainte de a fi devenit el însuşi.

Cu unele cãrţi e ca şi cu unele femei—e o chestiune de voracitate şi de fiziologie, chiar dacã nu sunt prea multe de spus. E ca Morariu despre Himes—o experienţã.

Ultimul playlist din iunie are 38 de cântece (--adicã, aproape 2 ¼ ore de muzicã--)—trei Theatres des Vampires, cinci The Datsuns, trei Razorlight, patrusprezece Jah Wobble (--însã mãcar opt sunt eşantioane--), douã Brian Eno, cinci Interpol, trei Draconian, ‘La camisa negra’ în douã versiuni, şi un The Strokes.

Iunie s—a încheiat la fel cum începuse—cu glam pop, post—punk, şi metal gotic/ doom/ black.

Descopãr alte câteva pagini magistrale ale lui Grost—acelea despre şcoala Rinehart (contemporani, influenţã directã, şcoala propriu—zisã), articolul despre Reilly, sau scurtul alineat despre suprarealismul policierurilor americane, tendinţa surrealistã a autorilor americani de policieruri. Ideea de a reuni în acest fel scrierile unui autor.

James, Lovinescu, societatea femininã. Abrevieri.

Grost& Horguelin& Fraser& afganul& americanii. Englezul chabrolian.
Horguelin—muzica& cinema& formatul& genuri& policieruri& romane. Lapidaritatea.
Dietã.

Joi seara―›vin.; vin. seara―›sb.. Dum., de la 4 ¾.

Se poate sã mã fi grãbit—iar studiul despre singurãtate sã fie unul de psihologie fenomenologicã, existã aşa ceva. În mod sigur nu e filozofie, în sensul înţeles de catolicul husserlian. Ideea e cã ar fi trebuit sã—mi amintesc de existenţa unei psihologii fenomenologice—chiar a unei şcoli —şi, oricum, a curentului fenomenologic în psihologie.

Grost e instructiv fiindcã aratã, mãrturiseşte câtã bucurie poate da o literaturã din cea mai umilã—ca unele povestiri de Rinehart, sau romanele lui Helen Reilly—şi binele parcurgerii unui autor.

Rãul natural nu înseamnã fatalitate—nu e implacabil, strivitor; existã soluţii la rãul natural, chiar dacã sunt tot naturale, girate natural. Sunt autentificate de rata supravieţuirii în cadrul speciei. Sunt încercate. Ţin de dinamismul natural al ‘treptei superioare de organizare a materiei’.

Grost crede cã ‘stilul vizionar’ denumeşte vizualitatea stilului, stilul vizual, ‘vãzut’.

Ca autohtonii—nişte eseuri schopenhaueriene, etc., adicã de inpiraţie schopenhauerianã. La fel, pentru alţi filozofi—Bradley, etc..

Materialismul hobbesian e considerat pseudocreştin; mã întreb de care e aşa—zisul materialism al dominicanului Chenu.
Mã intereseazã ce gândea Marx despre materialismul hobbesian—ca şi despre întreaga tradiţie empiristã englezã.

Literar, Hazlitt aprecia proza lui Hobbes—nu şi pe a lui Locke; iar Coleridge dispreţuia literatura lui Hume.

Cinemaul înseamnã timp constrâns, derulare constrânsã, strivirea minţii.

Pulsiunea de a face, şi de a cãuta, ceea ce îl poate distruge.

Dum. seara, fumat, pânã la 10 ½.

Materialismul nu e sinonim cu ateismul; ba poate cã, în anumite accepţii, nici nu—l presupune.

Pe scurt, existã, nesurprinzãtor, câţiva autori despre care Grost a scris bine—i—a simţit şi i—a înţeles—şi alţii, despre care a scris mai puţin bine; e ceva obişnuit. Limitele estetice, chiar conştientizate, rãmân limite. Însã existenţa lor nu trebuie sã scandalizeze. Nimeni nu e cazul sã se poticneascã de ele.

SF—urile italiene& Lamarr& ‘Greva’& ‘Venus’& contender—ul& Lean& ‘Silver’& Collins& ‘Gheaţa blondã’& ‘Sam’.
‘Momeala de închisoare’—‘Jail Bait’ (10 sept.).

Violarea partenerei înseamnã impunerea sexualã. Faptul cã e violatã nu înseamnã cã nu vrea sã fie.

Graniţele vieţii noastre sunt, adesea, dictate de subconştient, generate de subconştient.

Ca ‘Margot’—firescul.

Înfrânţii, rataţii, cei înãbuşiţi, stâlciţi, pe calea vieţii cãtre a se rafina. Bineînţeles cã mintea nu poate sã înţeleagã ceea ce i se întâmplã.

Frustrat psihotic& invidios& figura ruralã—lãtãreaţã şi rumenã.

Luni—psihologia credinţei, citit, ecranizarea romanului.
Listate.

Obiectiv, panteonul literar—filozofic al lui Proust nu e mai redus decât acela al lui Gracq, de ex.. Ceea ce supãrã e altceva—tonul de satisfacţie posomorâtã în enunţarea eşecurilor—şi francheţea abruptã, de parvenit cultural. Saint—Simon, Balzac, Dostoievski, Racine, Shakespeare, câţiva romancieri victorieni, Hugo, Ruskin, Schopenhauer, socialismul, discuţiile despre teorii la modã. Gide. Mobilele locuinţei.

Cea mai mare greşealã e sã îţi aduci viaţa în discuţie—însã mai rãul e aducerea ei în discuţie de cãtre alţii.

Prezentul abstract, aplatizat.

Originea acriviei marxiste

Originea acriviei marxiste




Apucãturile polemice şi deprinderile gazetãreşti ale lui Marx au dat materialismului dialectic ulterior tonul brutal, contondent, neîngãduitor, arţãgos, şicanator, pricinaş, partinic, insultãtor, colţuros, neconcesiv, ostil, tranşant—echivalentul acriviei, acrivia marxistã. Caracteristicile literare—şi psihologice—ale ziaristicii lui Marx, conflictualitatea, etc., au trecut ca atare în literatura de inspiraţie marxistã—tonul ultragiat, de violenţã îndreptãţitã. Ceva asemãnãtor, însã nu întrutotul, existã la Schopenhauer, Nietzsche şi unii nietzscheeni (de ex., Klages); nu trebuie uitat nici pamfletul antiteozofic al lui Kant. Oricum, polemismul nu e o raritate în istoria filozofiei—nici reaua credinţã patentã. Însã brutalitatea cam cazonã a polemicii marxiste e altceva. Iar literaţii se întâmplã sã guste astfel de lucruri, ca pe o afirmare de temperament.

Revenind la Marx, tonul acesta cusurgiu, deliberat insultãtor, ‘antiecumenic’, lezant, aminteşte de fanatismul religios—prin îngustimea voitã şi şicanarea jubilatorie.
Noica şi Gracq erau prea hegelieni, ca sã nu le placã literatura lui Marx; cu toate cã fiecare dintre ei admira lucruri foarte diferite.