Acurateţea gustului n-are nicio legătură cu bunătatea, cu generozitatea umană (şi e, chiar ea, numai o primă orientare).
Unii autori din sec. XIX erau ludici atât din dorinţa de a fi enigmatici, echivoci, evazivi, cât şi din aceea de a fi eleganţi, distinşi, întrucâtva sceptici, ludicul le dădea atât o alură enigmatică, cât şi distincţie, prin evazivitate şi prin scepticism. Ludicul relativizează.

Am văzut, la TV, Escape from New York, 1981, cu K. Russell, Van Cleef, Pleasence, Stanton; ceva din Dance with a Stranger, 1985, cu Miranda Richardson; Ghost, cu Demi Moore şi Swayze; The Baytown Outlaws, cu Eva Longoria, în genul naraţiunilor cu piraţi; ceva din The Patriot, cam pompos …; Watch It, 1993, cu Suzy Amis, un film neobişnuit, cu un scenariu inteligent; Salvation Boulevard, cu Jennifer Connelly, într-un stil dezagreabil, dezabuzat, isteţ, cu abolirea psihologiei şi a afecţiunii; meciul Simonei Halep cu o japoneză; Le tournoi; Soldier, cu K. Russell; Le masque de fer, 1962, cu Marais, Claudine Auger, Sylva Koscina; Taken, cu Neeson, cu un scenariu cam simplist (de ex., ce se întâmplă cu prietena fiicei, cealaltă fată), Neeson aminteşte un pic de J. Lynch; ceva din The Frozen Ground; ceva din Mr. Brooks, cu K. Costner şi Demi Moore, absolut nedemn de aceşti actori; sb., meciul Simonei Halep cu Hsieh.

Marţi, la Missa de seară, o lectură din 2 Regi 19 (rugăciunea lui Ezechia, proorocia lui Isaia), o pericopă de la Matei 7: 'nolite dare sanctum canibus', Μὴ δῶτε τὸ ἅγιον τοῖς κυσίν.

Vin., sărbătoarea Sf. Petru şi Pavel. Una din temele ei e onoarea, lealitatea, a rămâne leal cuiva.
Seara m-am gândit la versetul 'iată eu cu voi sunt în toate zilele …' (Matei 28.20), 'ecce ego vobiscum sum omnibus diebus usque ad consummationem saeculi', ἰδοὺ ἐγὼ μεθ’ ὑμῶν εἰμι πάσας τὰς ἡμέρας ἕως τῆς συντελείας τοῦ αἰῶνος.

Dum., la Missa de seară, lecturi din Cartea Înţelepciunii 1 ('quoniam Deus mortem non fecit nec laetatur in perditione vivorum'), 2 Corinteni (egalitatea, 'sed ex aequalitate', ἀλλ’ ἐξ ἰσότητος, 8.13), Marcu 5 (remedii false: 'ea suferise din cauza tratamentului …', 'et fuerat multa perpessa …', καὶ πολλὰ παθοῦσα ὑπὸ πολλῶν ἰατρῶν, ideea: 'dacă mă voi atinge măcar de haina lui …', 'si vel vestimentum eius tetigero salva ero', Ἐὰν ἅψωμαι κἂν τῶν ἱματίων αὐτοῦ σωθήσομαι, povaţa: 'Nu te teme, credinţă să ai', 'noli timere tantummodo crede', Μὴ φοβοῦ μόνον πίστευε). La predică, un cuvânt al lui Rebreanu despre credinţă (punte între suflet şi lume).

Am văzut-o pe Jennifer Connelly în Shelter, un film mizerabilist, sentimental, exagerat, isteric, absolut neverosimil ca psihologie, vexant, cât se poate de romantic, în registrul dramaturgiei cruzimii. Miza personajelor e identificarea, substituirea, nu creaţia, definirea lor.

Pleşu nu e un caragialian, pentru că e un om integral practic, un fost premiant, un ambiţios în sensul acesta, al reuşitei sociale standardizabile, cu o înţelegere destul de naivă a culturii, a cuprinsului culturii, un descurcăreţ, cât se poate de oportunist şi de pragmatic, cu majoritatea trăsăturilor premiantului, ale şcolarului eminent, inclusiv infatuarea şi mulţumirea de sine, un moralizator fără profunzime morală, foarte izbutit ca tip practic; admiraţia îi e străină, ceea ce e semnul unei mediocrităţi afective, al unei afectivităţi anoste, sumare şi neconvingătoare, însă e un mare atu practic. Caragialienii sunt mai contemplativi, mai sentimentali.
Pleşu e mediocru ca analiză morală, de idei sau de artă, adeseori obtuz, cu o înţelegere lipsită de afectivitate sau de admiraţie, prozaică. Aceste lucruri nici nu sunt defecte, ci mărginiri.
Pleşu e unul dintre aceia care nu înţeleg că lumea lui Caragiale e irelevantă sociologic încă de acum un veac, lucru care fusese, dealtminteri, remarcat chiar la vremea respectivă.

Am văzut-o pe Helen Mirren în Cal, 1984, în rolul văduvei plictisite. Filmul e, de fapt, foarte modest ca dramaturgie. Protagonistul e un tânăr influenţabil, dominabil, prea docil, un submediocru, un personaj amorf, care nu are nimic luciferic sau dostoievskian.
Pretinsul dostoievskianism (logica remuşcării, nevoii, mărturisirii, ispăşirii) ar fi o răstălmăcire; femeia, însă, înseamnă puterea morală.