Marţi, la Missa de seară, comemorarea Sfântului Ignaţiu de Antiohia; o lectură din Romani 1, versetele 16-25, cu principii teologice remarcabile: mai ales versetele 19 şi 20 (‘ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu’ [1], quod notum est Dei manifestum est in illis, διότι τὸ γνωστὸν τοῦ Θεοῦ φανερόν ἐστιν ἐν αὐτοῖς, ‘deoarece cognoscibilul lui Dumnezeu e vădit între ei’) şi versetul 21 (‘gândiri deşarte’, evanuerunt in cogitationibus suis, ἐματαιώθησαν ἐν τοῖς διαλογισμοῖς αὐτῶν, ‘au devenit uşuratici în gândirea lor’). Versetul 20 se referă la perceperea intelectuală: τοῖς ποιήμασιν νοούμενα καθορᾶται (‘cele invizibile, τὰ ἀόρατα αὐτοῦ, prin lucrurile create fiind înţelese, sunt văzute limpede’). M-am gândit la versetul 13 din 3 Regi 19: operuit vultum suum pallio et egressus stetit, ‘şi-a acoperit chipul cu tunica şi ieşind a stat …’, care răspunde versetului 11: egredere et sta in monte coram Domino.
M-am gândit şi la Rugăciunea euharistică IV, în care, la intercesiunile de după anamneză şi ofertoriu, sunt amintiţi afectuos ‘toţi răposaţii a căror credinţă numai tu ai cunoscut-o’, omnium defunctorum quorum fidem tu solus cognovisti. (Anglicanii au o rugăciune similară, forma a patra a intercesiunii, ‘atât cei care au mărturisit credinţa şi cei a căror credinţă îţi este cunoscută numai ţie’; conform lui James B. Gould, ‘Understanding Prayer for the Dead. Its foundation …’, pag. 54, aceasta e forma V. V. şi David deSilva, ‘Sacramental Life’, pag. 131, 132.). Balthasar Fischer are un comentariu bun al acestei intercesiuni, în ‘Signs, Words & Gestures’ (omilii scurte despre liturghie), pag. 42 ş. u.. Rugăciunea euharistică IV provine din Anafora Sf. Vasile.
Sărbătorirea Sf. Ignaţiu de Antiohia are un lirism emoţionant, când rugăciunea asupra darurilor îl numeşte ‘Sfântul Ignaţiu, grâul lui Hristos, care […] s-a făcut pâine curată’, iar faptele să fie vrednice de nume; dealtminteri, aceasta e chiar data la care era cinstit în Antiohia, reformarea calendarului a adus punerea în acord a comemorării cu tradiţia siriană. Faptul însuşi că Biserica latină sărbătoreşte, în sec. XXI, un creştin sirian născut pe la mijlocul primului veac e emoţionant. Rugăciunea se referă la mărirea veşnică a sfântului.
Sf. Ignaţiu era mai vârstnic decât Sf. Policarp.


NOTE:

[1] Ideea unei revelaţii raţionale universale.

Mă gândesc la frumuseţea senină şi emoţionantă a ‘Scrisorii către filipeni’ 4, cele trei versete (‘Fraţilor, ştiu …’, scio et humiliari scio et abundare, οἶδα καὶ ταπεινοῦσθαι, verbul înseamnă a decădea, a sărăci; ταπεινόω vine de la adjectivul ταπεινός, smerit), la accentul de blândeţe sinceră şi de bunătate; pericopa din care fac parte e denumită ‘Dărnicia filipiană’. Imnul începe de la versetul 11: ‘m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am’, enim (pentru că) didici in quibus sum sufficiens esse, ἐγὼ γὰρ ἔμαθον. Vulgata are ‘sunt învăţat’, ‘sunt deprins’, institutus sum (pentru verbul grec care s-ar putea traduce prin ‘sunt iniţiat’). Întregul verset 12 e extraordinar în latină: … ubique et in omnibus institutus sum …. Lipsa şi prisosul sunt, mai întâi, verbele humiliari şi abundare, apoi abundare şi penuriam pati. Versetul 18 are acelaşi lirism: habeo autem omnia et abundo ….
E a şasea dintre epistolele Sf. Pavel.
Apostolul scrie că a învăţat αὐτάρκης εἶναι, ‘să fiu mulţumit’. În versetul 12, verbul e μυέω (μεμύημαι, ‘am învăţat secretul’).
Filipeni 4 are şi versetul excepţional ‘Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere …’, et pax Dei quae exsuperat omnem sensum, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ ἡ ὑπερέχουσα πάντα νοῦν.

Ieri seară, la Missă, lecturi din Isaia 25, Filipeni 4, Matei 22.
La Isaia: praecipitabit mortem in sempiternum; Scriptura ebraică are ‘va şterge, va înlătura’. Traducerea greacă are κατέπιεν ὁ θάνατος …. Filologia mai nouă a dat capitolelor din care face parte şi acest oracol, şi care aparţin unităţii originare, denumirea de ‘Apocalipsa lui Isaia’. Versetul al şaselea se referă la bucurii ‘alese şi rafinate’, originalul are ‘vinuri pe drojdie foarte rafinate’.
Lectura din ‘Filipeni’ are gânduri care încurajează: et satiari et esurire et abundare et penuriam pati, cu o inflexiune rafinată: versetul 14 (verumtamen bene …).
Mă gândesc că veşmântul de nuntă (ἔνδυμα γάμου) din parabolă e bunătatea, armonia sufletului şi a simţirii.
Invitaţii găsiţi la răscruci, fără alegere, sunt πονηρούς τε καὶ ἀγαθούς, şi răi şi buni (omnes quos invenerunt malos et bonos).

În pericopa celor două surori (Luca 10.38-42), ‘Maria şi-a ales partea cea mai bună’, Maria optimam partem elegit, cu superlativul relativ de superioritate, nu cu comparativul; optima (optimam), şi nu melior (meliorem). Textul grecesc are ‘ten agathen merida’, ‘partea bună’: τὴν ἀγαθὴν μερίδα ἐξελέξατο, ‘a ales partea bună’. ἀγαθός e termenul cel mai generic pentru a desemna binele, inclusiv bunătatea, şi ceea ce e de provenienţă dumnezeiască, deasemeni ceea ce e cuviincios, chiar generozitatea. Segond traduce: ‘partea bună’. Biblia regelui James traduce la fel.
Pericopa are cinci versete, şi aminteşte o altă pericopă de la Sf. Luca, 7.36-50 (‘Un fariseu a rugat pe Iisus …’), pericopa vasului de alabastru; similtudinea găseşte o confirmare suprinzătoare la Ioan 11.2 şi Ioan 12.3; Ioan 11.2 anticipează asupra pericopei cinei din Betania (Ioan 12.3): ‘Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir …’. Însă înrudirea celor două naraţiuni e foarte sesizabilă şi la Sf. Luca.
După pericopa surorilor, Sf. Luca urmează cu Rugăciunea domnească şi învăţătura despre rugăciune. Într-adevăr, reculegerea din versetele care au precedat e alegerea bună.

Parabola zilierilor (Matei 20.1-16) poate fi înţeleasă şi ca referindu-se la continuitatea Testamentelor, la progresul gândirii, de la vechea înţelegere contractuală la înţelegerea în termenii harului: ore ale istoriei. Înseamnă şi că întâia alianţă, aceea cu evreii, nu e revocată (Matei 20.14). ἀγαθός εἰμι, ‘sunt generos’.

În traducerea Sfântului Ieronim a parabolei celor doi fii (Matei 21), primul fiu e acela care se răzgândeşte (postea autem paenitentia motus abiit); al doilea fiu e acela care promite şi nu îşi respectă cuvântul.
În versetul 31, ‘preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului’, principes sacerdotum et seniores populi, răspund că voia tatălui a făcut-o novissimus, care înseamnă ultimul. (Altă versiune are: primus.) Dacă ne adresăm unei ediţii interlineare a Evangheliei, textul afirmă: Ὁ πρῶτος, adică primul, aşadar cel care μεταμεληθεὶς ἀπῆλθεν (părându-i rău, s-a dus). A mers paenitentia motus, mişcat de părerea de rău.
Sf. Ioan Zlataust analizează Matei 21 în omiliile 67 şi 68 ale comentariului, alegând versetele despre izgonirea zarafilor şi parabola arendaşilor viei; în omilia 67 interpretează şi parabola celor doi fii.
Iisus rosteşte parabola despre cei doi fii referindu-se la modul cum ar fi trebuit să se comporte aceia cărora le displăcuse Botezătorul. Însă există şi dimensiunea viitoarei lui jertfe, o dimensiune subînţeleasă, de parcă i-ar învăţa pe interlocutorii săi ca măcar regret să arate, după ce îl vor fi ucis. E ca un sfat adresat propriilor lui persecutori.
Versetul acesta despre pocăinţa primului fiu, despre regăsirea dreptăţii, e unul din cele mai emoţionante.
La fel e versetul din 1 Regi 19, ‘Ce faci tu aici, Ilie?’, rostit în peştera din Horeb, apoi la gura peşterii, după venirea susurului blând. Nu e o mustare, pentru că Sf. Ilie ajunsese la Horeb după vizitele îngerului, după ce se întremase, sub ienupărul din pustiu. Urmase povaţa îngerului, atunci când i se adresează Dumnezeu. Iar la gura peşterii ieşise deasemeni îndemnat de Dumnezeu.

Ieri seară am ajuns la Missă abia la Trisaghion. Lecturile biblice au fost din Iona 3 (‘Poate că Dumnezeu se va întoarce …’) şi Sf. Luca 10, versetele despre cele două surori. La predică, ideea că ‘partea cea bună’ e participarea la Missă, alegerea ‘părţii celei bune’ e participarea la Missă; şi că principala greşeală a gazdei a fost impoliteţea, exprimarea exasperării. Această interpretare în termeni cotidieni e foarte rezonabilă.
Iona nu solicită pocăinţa ninivitenilor, ci numai distrugerea. Pocăinţa e, într-un fel, iniţiativa regelui, răspunsul.
Mă gândesc că Sf. Ioan Zlataust i-ar fi plăcut şi acest lucru, şi versetul din parabola arendaşilor viei, despre încrederea şi lealitatea dumnezeieşti.

Duminică, la Missa de seară, o parabolă a încrederii lui Dumnezeu, a bunei lui credinţe optimiste (‘a trimis la ei pe fiul său’, Matei 21), afirmaţie de o valoare metafizică inegalabilă [1]; la predică, ‘Centesimus …’ (enciclica din ’91), Michelangelo (darul, ca viaţă primită şi ca mod de a trăi), Dalai Lama (‘înţeleptul Dalai Lama’, proporţionalitatea riscurilor), Hugo (otrava răutăţii, otrăvirea cu răutate).
M-am gândit la semnificaţia numelui benedictinului chinez (devenit catolic la 55 de ani): piatră şi cer, adică pământ şi Cer. ‘Toţi oamenii gândesc că fericirea se găseşte în vârful muntelui, pe când ea rezidă în modul de a-l sui.’
Cerul şi pământul sunt complementare. Aerul nu e unul din cele cinci elemente ale chinezilor, ci înseamnă vitalitatea, suflul (vântul şi Cerul sunt elemente în budismul japonez); pământul e vara târzie.


NOTE:

[1] Parabola lucrătorilor e precedată de parabola celor doi fii: ‘Dar ce vi se pare?’, a cărei formă diferă după traduceri; în cea română ortodoxă, primul fiu e ipocritul, pe când al doilea e cel căruia îi pare rău (se răzgândeşte). Versiunea Crampon dă aceeaşi formă. Biblia din 1611 a regelui James, ‘Versiunea internaţională nouă’, ‘Versiunea standard americană’, Segond dau o altă formă, în care primul fiu e acela care se răzgândeşte: ‘celui dintâi’ ‘i-a părut rău’.