Henri Pourrat s-a căsătorit în ’28, avea 41 de ani.
A tradus, în colaborare, o piesă poloneză (a lui Wyspiański, el însuşi traducător al ‘Cidului’), traducerea a fost publicată în ’25.
Pourrat a fost prieten cu Jammes, Giono, Ramuz. A călătorit în Elveţia în primăvara lui ’48.
L-a invitat pe Pétain la Ambert. Aştepta de la Pétain restaurarea statului creştin, spera să fie un Salazar francez.
Regionalismul lui e indiscutabil, dar nu ştiu de ce ar fi descalificant, nici de ce povestitorul ar trebui exonerat; ca la oricare autor mare, regionalismul său nu e unul de clişee, ponosit, rânced. Iar etnografia lui e etnografie autentică, aşa cum ar trebui făcută. Livradois e în răsăritul lui Auvergne, la sud de Vichy.
Pourrat a trăit 72 de ani, s-a născut şi a răposat la Ambert; era fiul unor prăvăliaşi, părinţii săi aveau o mercerie, prăvălie curioasă care avea să-i placă lui Vialatte (sosit la Ambert în 1915, elev al colegiului în care Pourrat a ţinut, la 27 de ani, un curs de literatură). A progresat faţă de modestele lui începuturi literare, ‘Sur la colline ronde’ (1912), şi, mai ales, primele scrieri, divertismente infantile. A editat memoriile Antoinettei Micolon. A prefaţat ‘Sub ecuatorul Pacificului’ (Ernest Sabatier), şi multe alte volume: Ancelle, Elvire Bricout, Suzanne Robaglia, Schlemmer, romanele unui geograf (‘Maria’, ‘Gouttebel’). André Schlemmer era un laic reformat, editorul ‘Studiilor calviniste’ ale lui Lecerf. Schlemmer se afirmase ca liturgist.
Pourrat a publicat aproximativ patru sute de cronici literare. În ’40 a publicat o lucrare despre Péguy.
Cineva îl situează în tradiţia regionalismului lui Mistral. Cred că a avut firescul pe care-l aveau şi alţi autori din provincia de pe vremuri, şi care poate fi răstălmăcit ca nonşalanţă. Nu se cantona în canoanele gustului la modă. Avea lumea lui. Cel mai frumos titlu al unei opere a lui Pourrat e ‘Vent de mars’. Probabil că ar merita (ca şi Limbour, ca şi alţii) un editor cum a avut Creangă; Creangă care, la fel ca alţi doi clasici români, a fost studiat ca Beyle.
‘Vent de mars’ e o lucrare de idei, de sociologie, de critică economică, de deziderate, de militantism; o operă politică. Adierea primăvăratică era a posibilităţilor politice ale momentului: primatul gospodăriei rurale, idealul regionalist şi descentralizarea, pacea socială şi colaborarea claselor; ne poate plăcea când un scriitor propune o orânduire, propune reforme, etc., nu însă şi când o încuviinţează necritic pe aceea existentă sau instaurată, chiar dacă motivele lui sunt nobile, neoportuniste. Literatura ruralistă e criticată de Faure pentru aservirea faţă de Vichy.
Pourrat dezaproba mecanizarea, folosirea îngrăşămintelor; condamna imperialismul clasei muncitoare, din cauza etatismului, dorea ca societatea vremii să aleagă valorile mai înalte, să aibă un ideal (nu un scop de a profita), nu orice scop e un ideal. Ţăranul valorizează, agricultorul exploatează. Maşinismul îl proletarizează pe ţăran.
‘Trésor des contes’ are, după unii, douăsprezece volume, după alţii treisprezece, iar primul a apărut când autorul avea 61 de ani. Ca etnograf, a adunat 53 de dosare, clasoare inestimabile de documente etnografice de la prima mână, o predilecţie ca a lui Eminescu. Culegerea de ‘proverbe, cântece, poveşti, legende, datini, versuri pentru copii’ (cf. Valloire) a început în 1908, la 21 de ani (culegerea poveştilor ar fi început în 1911), şi a durat până în august ’56, în ultima zi de vară. Autorul a răposat în iulie ’59.
În ‘Tradiţii din Auvergne’, Henri Pourrat evocă crama de la vie.
‘Viaţa fără farse e ca o călătorie fără hanuri.’
Chocheyras scrie că ‘Gaspard’ e concomitent roman ţărănesc, de aventuri, rousseauist. ‘Gaspard’ respectă principiul recomandat de un alt romancier pentru naraţiunea istorică: trecutul relativ apropiat.

Cineva remarcă preternaturalul din operele lui Beyle. Scepticismul acestuia e acela al lui Homais. Oare Beyle sau Mérimée ştiau ei înşişi ce credeau, dincolo de ceea ce egoismul, comoditatea şi scepticismul oţios le dictau că trebuie să creadă?

Jean Soulairol, unul din hagiografii de odinioară, evocă ţara unde s-a născut Ramon Lull: portocale, vii, trandafiri şi crini ai ‘insulei minunate’. Ramon Lull s-a născut la Palma, în Insulele Baleare.
În iulie 1265, când avea 30 ½ ani, l-a văzut pe Iisus încoronat cu spini. Poate că Dumnezeu îi cerea să fie un familist mai bun, să îşi îndeplinească funcţia civilă, să devină un scriitor mai bun. Ceea ce a înţeles tânărul e că trebuie să devină ascet şi misionar. Ceea ce cunoaştem din vieţile sfinţilor demonstrează de cât de puţină pregătire livrescă au nevoie cei cărora Dumnezeu vrea să le acorde exprienţe mistice. Mistica e la îndemâna copiilor.
Peñafort i-a temperat zelul misionar, îndemnându-l să se întoarcă la Palma, acasă. Peñafort, teologul Pocăinţei, avea o minte sobră şi dreaptă, aşa cum se înţelege şi din acest episod, al povăţuirii lui Lull.
Revenit la Palma, a învăţat latină, a citit ‘Liber petitionum …’, Părinţi şi filozofi. A învăţat arabă de la un sclav sarazin foarte educat.
Cu toate acestea, şi-a abandonat familia, soţia şi copiii, dintr-o idee falsă despre asceză, iar biograful vrea ca acest act să pară onorabil. Unii obişnuiesc să îi dispreţuiască pe oameni mai puţin mistici, însă care n-au făcut aşa ceva, sau pe oameni care şi ei au făcut aşa ceva, dar nu erau catolici. Cu ce e mai puţin onorabil Montaigne? Dar Rousseau?
Nu trebuie judecat, dar nici lăudat.
‘Îşi propunea să moară pentru a-l onora pe Dumnezeu’, dar nu şi să îşi întreţină familia.
Referitor la ‘Ars Magna’, Jean Soulairol îi menţionează pe Lamartine şi Mistral.
Ramon Lull a scris ‘Ars Magna’ la conventul cistercian Sf. Maria.
Şi Ramon Lull însuşi, şi biografia scrisă de Jean Soulairol au multe trăsături care să placă. Aşa sunt alineatele despre sufletul oamenilor Evului Mediu, alineatele despre folclor şi întâlnirea cu Papa Nicolae al IV-lea (urmând acelora despre ‘Minunile lumii’, în capitolul al patrulea). În două alineate, Jean Soulairol compară utopia eclezială a lui Ramon Lull cu ‘Meditaţiile’ scrise de Bossuet pentru vizitandinele din Meaux. Ana-Maria a Sf. Sacrament a scris un comentariu al misticii lui Ramon Lull. Acesta scria că omul trebuie să aibă voinţa, memoria, înţelegerea, puterea şi bunătatea, pline de Dumnezeu. ‘Când se culca şi dormea, îi părea că e cu Dumnezeu’.
La 75 de ani, îi oferea regelui francez ‘Liber de Natali parvuli Pueri Jesu’.
‘Cartea contemplaţiei’ ‘trebuie situată alături de «Mărturisirile» Sf. Augustin, aşa de patetică, aşa de logică, şi în acelaşi timp veritabilă enciclopedie mistică, panoramă amplă şi variată a tuturor făpturilor, în relaţiile lor cu Creatorul’.
Romanul filozofic ‘Minunile lumii’ l-a scris la Paris, la 53-54 de ani. E o naraţiune pedagogică în zece părţi. ‘Aşa de puţini oameni îl iubesc, îl slujesc şi îl laudă’ pe Dumnezeu. Începutul operei poate sugera că scrierea ei a fost un antidot al tristeţii şi al lâncezelii. Însă, mai ales, e gestul său de a îi educa pe tineri.
Jean Soulairol are trei alineate despre conaturalitatea dintre misticii musulmani şi aceia spanioli.
Altminteri, stilul biografiei e un pic ditirambic şi idilic, iar interpretarea psihologică, mediocră. Percepţia religioasă a lui Jean Soulairol e mediocră. Mărturiile directe despre spaniol, dacă vor fi existând, nu sunt citate, filozofia lui e omisă.
Literatura lui Ramon Lull trebuie citită ca literatură, drept ceea ce e, şi nu ca mărturie nemijlocită a sfinţeniei sau a experienţei religioase, deşi poate să dea indicii despre acestea. Biograful recomandă să fie înţeleasă într-o perspectivă afectivă medievală, care s-a demodat, însă a cărei valabilitate spirituală şi umană e indiscutabilă. Literatura aceasta poate să pară laborioasă, prolixă şi artificială, retorică. Principiul ei poate să pară greşit. Însă există o perspectivă alternativă.
Inclusiv prin ceea ce are fantasmagoric şi himeric, Ramon Lull îmi aminteşte de Le Cardonnel. Amândoi au fost terţiari franciscani. Cu toate acestea, deosebirile sunt mai importante, şi dealtminteri vremurile în care au trăit fiecare se deosebeau mult. Spaniolul era mult mai întreprinzător, sârguincios, consecvent şi harnic. A activat mult mai mult, a fost mai combativ, şi unul din protagoniştii epocii lui.

Am mers cu mama să vedem Steaua Sudului în toamna lui ’87, iar romanul cu acelaşi titlu mi-l dăruise în toamna lui ’84.
Mai ales când eu aveam 24-26 de ani (care au fost chiar cei aproape doi ani când eu am fost un student într-adevăr conştiincios, nedezabuzat) vedeam şi discutam mult cinema.
Mamei îi plăceau Burton, Newman, O’Toole, Gabin, Tracy, Hossein, Perkins, Nolte, Julia Roberts, ‘Daktari’, serialele britanice realiste; simplitatea e o chestiune de expresivitate.
Predilecţia ei pentru seriale ca ‘Om bogat …’ sau ‘Linia maritimă …’ erau ale unei persoane foarte harnice; îi plăcea şi un serial de aventuri exotice, ‘Daktari’, acesta îi plăcea foarte mult.
Mama era o persoană de o distincţie inefabilă.
Experienţa noastră e ierarhizată ontologic, e principiul ontologic al experienţei, şi e dat ca percepere.
Mama mi-ar fi vrut existenţa cu totul altminteri.
În perspectivă umană, omul e mai important.
Primăvara lui ’88, când am citit al doilea volum al unei trilogii, vremea blândă, însorită, seara când am mâncat peşte. Era după Paşti. La sfârşitul vacanţei, a fost vreme ploioasă şi rece. La începutul lui mai vremea a fost caldă, senină. După aceea, răceala. Romanul grecesc.
Ceva din ceea ce am gustat la zece ani, în aprilie ’88, în strălucirea acelei primăveri, în paradisiacul ei, am simţit din nou la 26 ½ ani, citind eseurile unui scoţian, şi având ideea şansei, a ocaziei, a darului ca posibilitate, a simplităţii rafinate şi inteligente, a inteligenţei inimii.

Bunicul matern al mamei se numea Anton, era o persoană cuviincioasă şi harnică.

René Schwob îl compara pe Chagall cu Puşkin, Goya, Chaplin, Van Gogh, Rousseau Vameşul. Însă, în primul rând, nostalgia veşniciei e ‘apropiată de aceea care îl însufleţea pe Proust’ (iar verbul e bine ales).
Într-un alineat sunt evocaţi Rembrandt, El Greco, iar în altul, Modigliani, Soutine, Utrillo, Rouault.
(Tema evreităţii picturii lui Chagall a fost dusă mai departe, ca analiză de etnopsihologia artei. René Schwob a publicat în ’31 o lucrare despre Chagall şi sufletul evreiesc, cuprinzând şaisprezece ilustraţii; câteva exemplare au şi acvaforte. René Schwob e altcineva decât fratele lui Marcel.)

Perroy are un articol despre un tablou al lui Delacroix şi unul al lui Watteau; articolul a apărut în 1916, când probabil că aceste analize erau mai obişnuite, nu e critică, ci o pagină de literatură, gazetărie superioară.
Perroy scrie despre iubirea ca gândire înaripată. Inferioritatea modernilor îi pare aceea de a nu înaripa gândirea, de a miza exclusiv pe virtuozitate. Ca atare, alege doi pictori care ‘se uită pe ei înşişi’, al căror scop nu e ‘să te gândeşti la ei’, adică la virtuozitatea lor, la îndemânarea lor. De fapt, analiza tabloului lui Watteau e mai reprezentativă pentru posibilităţile gândirii. Pentru Delacroix, dramatismul e explicat, însă, de fapt, tot în termenii iscusinţei: structura imaginii.
Perroy găseşte un tâlc tabloului lui Watteau (posibilitatea convertirii), nu şi aceluia al lui Delacroix. Referitor, însă, la impresionişti, axioma de la care porneşte, demnitatea subiectului, e nefalsificabilă, şi, probabil, corectă; impresioniştii nu neagă dezideratul exprimat de autor, dimpotrivă, vor să demonstreze că sugestivitatea nu e apanajul exclusiv al subiectelor pompoase.

Fiinţa geniului trebuie să fi fost mai simplă, sau altminteri complexă, decât o presupune A. Valensin, care are o alocuţiune despre Leonardo, gândită şi scrisă cu demnitate, în care arată sinceritatea credinţei omului, aşa cum o exprimă testamentul şi însemnările despre teologi, şi compară spiritualitatea lui cu a lui Pascal şi Descartes, credinţa primului şi agnosticismul moderat al celui de-al doilea (ceea ce poate că e cam simplist, iar matematicianul francez avea altă cunoaştere şi altă curiozitate pentru teologie, decât italianul).
În mod paradoxal, Aug. Valensin rămâne la perplexitatea contemporanilor lui Leonardo, presupune despre categoriile acelei nedumeriri că sunt esenţiale …. Aug. Valensin face psihologie, însă una convenţională; e scris cu isteţime şi pricepere, însă fără iubire, iar înţelegerea e fără simplitate, aceea care dezvăluie nu ascunsul, ci evidentul. Îşi abordează tema cu suspiciune. Analiza lui e reducţionistă. Or, există o ierarhie a modurilor de a cunoaşte.
Surâsul manifestă blândeţe adevărată. Nu e o mască, dimpotrivă, e exteriorizare cu toată simplitatea. Decelăm în purtările lui Leonardo o ierarhie, nu contradicţii: mila e superioară observaţiei, inefabilul gustat e superior cuantificabilului. Credinţa îi e superioară scepticismului. Iar în Leonardo le vedem ierarhizate.
Aug. Valensin are dreptate, însă, relevând trăsătura franceză a lui Leonardo, inteligenţa, trăsătură latină; poate că nu o circumscrie prea bine, şi e necesar să nu îi atribuim lui Descartes mediocritatea cartezienilor, nici să nu presupunem unanimitatea între maestru şi epigonii lui, sau să nu ignorăm mediocritatea şcolii. Inteligenţa e a celor inteligenţi, nu a cartezienilor care exploatau nişte teze. Ar fi fost plăcut ca Aug. Valensin să se îndrepte către inefabilul artei franceze. Aug. Valensin ajunge să definească o inteligenţă dezumanizantă şi unilaterală, o inteligenţă neintegrată uman, pentru că amalgamează inteligenţa şi temperamentul individual. Pe de altă parte, în rezultatele oricărei inteligenţe există şi contingentul. Inteligenţa ca dar nu ar trebui definită prin ceea ce e contingent, întâmplător.

Abia în vremea lui Rembrandt, occidentalii au ajuns la altitudinea pericopei ospăţului din Betania, care urmează învierii lui Lazăr. Abia atunci s-a ajuns la o expresie similară, la o artă asemănătoare.

Joi m-am gândit la olandez, la albume (olandezul, italianul, veneţienii, spaniolul, din ’87 până în ’90, 2 ¾ ani), la provensal, la optimism, care e remediul idealismului. Principiul literar. O perspectivă umană.
Idealismul e fals şi în principiu, ca obtuzitate, ca principiu psihologic înainte de a fi teoretic, însă şi ca rezultate, ca idealizare.

Certitudinea mântuirii şi pocăinţa, inefabilul trăirii. Lăcomia.

Dumnezeu crează, dacă, aşa cum afirmă postmodernii, nu cauzează (dar senzaţia mea e că ei cred aşa dintr-o prejudecată deistă, nu pentru a înlocui cauzarea cu creaţia); ideea biblică a relaţiei lui Dumnezeu cu lumea e mai robustă decât noţiunea de cauză, nu mai vagă, abstracţiunile nu o pot înlocui, pentru că e o revelaţie, nu o teorie. Durerea e restriştea binelui rezidual, a binelui rămas. Pocăinţa e şansa la demnitate a omului.

Cu câteva zile în urmă îmi amintisem de ‘Cămaşa …’, în copilăria mea mama menţiona atât ecranizarea, cât şi romanul.

Închinarea obişnuită: sufletul lui Hristos, Sf. Inimă, sfinţii, continuă direcţia gândirii franciscane de la începutul sec. XIV, adică sunt inteligibile prin aceasta, sunt coerente; implicaţia ei e nu numai că orice materie trebuie să fie informată, dar şi că orice formă trebuie să fie materializată. Aceasta era o teologie întemeiată pe o persoană, nu pe o ştiinţă speculativă. Gândirea franciscană corespunde credinţei şi închinării.

Raymond, elveţian protestant, a publicat şi jurnale (din câte ştiu, sunt trei volume, iar al treilea a apărut postum, către finalul anilor ’80), memorii, filozofie; a publicat şi două opere de estetică literară. Raymond utiliza psihocritica, stilistica, analiza estetică. O oarecare austeritate a criticii lui poate să fie corelată cu protestantismul, cu situaţia lui de protestant genevez. Paginile celei mai cunoscute opere a lui, pe care le-am citit la 22 de ani, mă dezamăgiseră, părându-mi-se frugale, relativ anoste şi sumare ca sensibilitate, colţuroase în aprecieri şi discutabile ca axiologie. Importanţa lor era a unei forme de pionierat, a unei reforme a criticii universitare. ‘Noua critică’, în ansamblu, a fost o întreprindere a universitarilor. La cei mai mulţi reprezentanţi, a fost o formă de psihocritică, în accepţia generală, de preocupare pentru psihologia profundă, subconştientă, a scriitorilor, aşadar reducând întrucâtva literatura la funcţia de document, la relevanţa ei psihologică.
Însă revenind la criticul elveţian, e important că există şi această latură a operei lui: jurnale, memorii, filozofie, scrisori. Mai mult, ele au fost percepute ca neauxiliare, ca izbutite.
Raymond a prefaţat o lucrare despre Jaccottet, apărută în ’82, şi romane de Alice Rivaz.

Mi. dim. am visat o pisică, şi m-am gândit că era H..

E important ca ideile să fie împărtăşite, pentru că existenţa e împărtăşită, fapt mai înalt decât opinia posterioară a erudiţilor; câteva idei au fost împărtăşite, şi astfel existenţa, iar acesta e faptul uman esenţial.

Mediocritatea reproşată francezului, spaniolului, germanului. Critica se răstălmăceşte ca expertizare, se legitimează greşit, ca expertizare.

Articolul lui Maurois despre Chesterton, o capodoperă de bun simţ, mi-a amintit de probitatea evreilor, GS, profesorul berlinez de sociologie, despre olandez şi unica afirmaţie teologică pe care i-o cunosc. Supranaturalul nu relativizează existentul, nici nu-l bagatelizează, dar îl transfigurează.

Existau intelectualii ezitanţi, indecişi, etc., însă existau, în aceeaşi lume, şi misticii. Mai există un tip de mărturii. Iar greşelile primilor trebuie să fi fost acelea obişnuite, curente, anoste. Primii nu trebuie supradimensionaţi, idealizaţi.

Ieri, joi, am citit despre autorul a două teze despre ‘Bouvard …’ (romanul umoristic al cuiva care lăsa impresia de a nu fi deosebit de inteligent), predilecţie cam demoralizantă, indiciu sigur al meschinăriei şi al obtuzităţii; tezele au fost scrise de un francez, născut în ‘60. Literatura nu mai e gândită în mod uman. Umanismul a fost într-adevăr lichidat în mare parte, nu în efigie, ci în fapt.
Altminteri, mi-a plăcut ideea predilecţiei pentru o operă. Gândesc literatura în termeni de opere, nu de autori. ‘Bouvard …’, roman absurdist, a avut o geneză pe cât de laborioasă, pe atât de absurdă, şi oferă contrariul unei spiritualităţi: oferă batjocură.

’93 (primăvara, vara) & ’96 (culesul).

De vin., 19 ore, până după 9 ½ dim., sb..

Mauriac îşi mai mărturisea, în ’40, simpatia pentru liberalism, sensibilitatea modernistă, într-o alocuţiune rostită în faţa dominicanilor francezi, şi referitoare la un dominican francez din sec. XIX, maestrul tinereţii sale, ale cărui scrieri le admira pentru demnitatea lor mistică, şi a cărui gândire învăţase să o aprecieze, revizuindu-şi o estimare timpurie, provenită din uşurătate. Menţionează şi izvoarele otrăvite aflate la dispoziţia tinerilor din vremea dominicanului.

Sb., la TV, o comedie cu Grant, despre gazetari, Charles Mason şi Rusty, nalbe, serenadă, picaresc gazetăresc. Mason, arivist şi egoist, ajunge redactor-şef, etc..

Misterele ultime sunt şi cele mai dispreţuite: iertarea, răbdarea, pocăinţa. Bunătatea, simplitatea, bunăvoinţa, blândeţea. Cei care nu le simt nici nu se gândesc să le portretizeze. Scriitorul nici nu trebuie să vrea să dea lecţii, ci să exprime lucrurile în care crede. Iertarea, încrederea, purtarea de grijă afectuoasă sunt aceste mistere. Ce înseamnă ele? Pentru început, corvoadă, trudă. Calea trece prin răbdarea obişnuitului. Descoperirea adevărului ca dimensiune a experienţei obişnuitului. Libertatea omului manifestă încrederea pe care o are Dumnezeu.

Am ajuns, cu vremea, să mă deosebesc de CT: Sf. Treime, o înţelegere mai puţin aristotelică (milă, iubirea pe care o vesteau Proorocii).

Dumnezeu e ajutor, martor şi judecător al existenţei noastre pământeşti. Judecata lui afirmă creaţia, e reabilitarea creaţiei, restaurarea ei, vindecarea.

Dorul e adevărat, iar ranchiuna, întărâtarea sunt false, înşelătoare. Acceptarea e în direcţia lui Dumnezeu, mizantropia e împotriva lui Dumnezeu. Raiul însuşi e societate, adică acceptare.

‘Învoirea cu Dumnezeu pentru a doua viaţă’.

Cine a găsit pocăinţa, a găsit viaţa. La fel, cine a găsit omenia, blândeţea, cuviinţa.

‘Cununa de spini’, E. Bernea, ‘recitit adesea’. ‘Răsplata oamenilor’.

Babelul e simbolul intelectualităţii nihiliste şi zadarnice, al şcolilor beligerante, care nu au apărut numai la europenii medievali, ci şi la grecii antici, la chinezi, etc.: scepticii occidentali, greci, chinezi, etc., oriunde gândirea s-a înşelat cu puterea ei şi a trădat fiinţa, firescul, umanul, simplitatea. Oriunde, la greci, la evrei, la europenii moderni, gândirea teoretică e masochistă, pentru că se simte dezmoştenită, nelegitimă, în mod paradoxal stihială.

Există o alegorizare care corespunde scepticismului şi indeciziei, sentimentului maladiv al echivalenţei a toate.

Importanţa lucrărilor exprimă ceva referitor la natura gândirii. Scepticismul sec. XIX subzista din lucrări.

Gândirea educată; dealtminteri, filozofii sunt adesea persoane extraordinare numai în mod unilateral, au aceeaşi fire omenească, aceleaşi defecte, nu merită o încredere absolută, standardizarea modernă a gândirii e o iluzie. Gândirea needucată a modernilor nu ajunge întotdeauna la o expresie conştientă, îi lipsesc lucrările, pedagogia, obiceiurile, cuviinţa, tot ceea ce îi e necesar gândirii.

Transparenţa spirituală a realismului olandez.
Mă gândesc din nou la GM, atât drept critic literar, cât şi ca prieten al artei. Modalitatea pare să fie prietenia, afabilitatea, bunul simţ.

Am trădat ceea ce simţeam, în favoarea unor lozinci alienante; mimetismul şi-a avut rolul său, ca şi superficialitatea, de unde o gândire artificială. Adesea m-am cantonat, interzicându-mi perspectiva mai adevărată, mai umană, mundană. Supranaturalul nu e negarea experienţei.

Eroarea poate să fie reală, însă e nesemnificativă, nedecisivă.

Psihologia sfinţilor e atât de conjecturală, atât din cauza celor care o scriu, cât şi a documentelor pe care le au, a informaţiilor de care dispun; depinde de cine interpretează, de cum lucrează, de informaţiile pe care le are, iar biograful nu se poate întemeia numai pe talent, uneori îi e necesară o sensibilitate aparte.

Excesul de analiză e sesizabil intuitiv, direct, şi corespunde unei gnoseologii false explicabile printr-o psihologie distorsionată. E o scădere a omului, o şubrezire a minţii, care arată indirect în ce măsură sănătatea e inconştientă de resursele ei ascunse. Sănătatea e predispusă la simplismul nerecunoştinţei.

Ar trebui să ne întrebăm ce corespunde omeniei, simplităţii, mai mult decât ‘aspiraţiilor noastre profunde’. Chiar autoanaliza trebuie să fie corectă, inteligentă, justă, nu excesivă.

Parabola lui MT e adevărată, numai că nu e … spinozistă, nici măcar platoniciană, ci creştină: demnitatea celui smerit, obişnuit în aparenţă. Nu e nimic … spinozist în această parabolă despre ignoranţa dispreţuitoare şi sobrietatea nepretenţioasă. Spinoza nu e dualist, iar Platon are o gnoseologie lineară, a bunei credinţe, care presupune recunoaşterea corectă.

Simpatia nu presupune neutralitate, echivalenţă, stagnare; eu credeam că simpatia justifică neutralitatea, nepăsarea, dezabuzarea. Există o simpatie oţioasă, laşă.

Proorocii, cele mai vechi mărturii literare; credinţa despre Şeol; înălţarea Sf. Ilie; cinstirea populară a Proorocilor. Religia populară din timpul lui Iisus nu putea să dateze de numai câteva veacuri, nu era o inovaţie, ceva recent, iar Noul Testament o preia necenzurată de cler. Ideea despre Şeol, similară aceleia a mesopotamienilor, nu era recentă. În mod providenţial, intelectualii greci, latini, evrei au ajuns să redescopere cam în acelaşi timp eshatologia arhaică universală. Multe din cărţile Bibliei exprimă ideile filozofice ale clerului, tributar mesopotamienilor. Eshatologia VT: influenţa religiei mesopotamiene; convingerile redactorilor, ale autorilor, care erau clerici; cele mai vechi scrieri sunt acelea ale Proorocilor; mărturia Proorocilor; exista credinţa în existenţa Şeolului; credinţa despre înălţarea Sf. Ilie; credinţa poporului diferea de a clericilor, poporul îi venera pe Prooroci, credea în supravieţuirea lor. Motivul laconismului nu e numai teologic, clericii erau influenţaţi de pesimismul religiei mesopotamiene. Credinţa evreilor în viaţa veşnică nu a apărut sub influenţa … filozofiei grecilor; numai clericii au trecut de la influenţa religiei mesopotamiene, la aceea a optimismului filozofilor greci. Reversul eshatologiei veterotestamentare laconice e primatul moralei, al strădaniei, al lucrării. Pe de altă parte, teologia veterotestamentară nu atribuie exclusivitate clerului, gândirea şi cunoaşterea nu sunt monopolul clerului, unii Prooroci nu erau preoţi. Ideile clerului nu exprimă întregul Revelaţiei, iar unele scrieri îi au ca autori pe preoţi.

Neîncrederea în mine ar fi fost remediată de încrederea în mama.

Critica sceptică cea mai obtuză a fost dată drept inteligenţă, a fost luată ca surogatul inteligenţei. Ori, cele sfinte trebuie prezentate de la început într-o perspectivă concomitent lirică şi umană. Misterului îi revine lirismul, care îndrumă mai bine mintea.

Volumul de basme, în vara lui ’91 & o colegă de şcoală & o elevă & o colegă de … matematică & cele două L.. Nepăsarea faţă de latină, în ’92. Dispreţuirea virtuţilor.

Marţi seara, la Missă, Ezechiel (templul şi pomul minunat, poezie austeră şi inefabilă), Evanghelia bolii care durase treizeci şi opt de ani (încă o dată, Iisus îl întâlneşte pe cel vindecat şi îl îndrumă, ca şi pe cel de la Siloe, cele două pericope seamănă şi diferă, aici boala e relaţionată cu păcatul); la predică, Geneza (lumea creată ca o casă, custodele, boala singurătăţii, alegorismul laborios: oasele înseamnă esenţialul).
Încrederea în aceste minţi, altele decât a mea.
Sb. seara, la Missă, Ezechiel (duhul, cuvânt şi faptă), Sf. Ioan (învierea lui Lazăr); nu există niciun indiciu intern, literar, că această pericopă e o parabolă, iar explicaţiile Evanghelistului pot indica o a doua redactare, mai târzie, a unei scrieri iniţiale, timpurii (adică a adăugat explicaţii pentru neevrei). La predică, despre violenţă, frică mocnită, refulare, ruşine, respect, o predică izbutită despre coordonatele familiei. La început, ‘Judecă-mă …’. Evanghelia, de o prospeţime extraordinară, experimentată ca deschidere şi despovărare.
Dum. seara, la Missă, Evanghelia învierii lui Lazăr. Piatra ranchiunei. La predică, despre ‘realităţile morţii’, ură, violenţă, răstălmăcirea mesajului, inima lui Dumnezeu, structura acţiunii dumnezeieşti (lupta lui Iisus, atestarea biblică: libertatea, fericirea vrute pentru popor).
Marţi seara, la Missă, am ajuns, din delăsare, abia la lectura din VT, căreia i-a urmat Psalmul: nedispreţuirea rugăciunii, sanctuarul, eliberarea.
Vin. seara, la Missă, o extraordinară pericopă cristologică (Iisus îi întreabă pe cei care vroiau să îl lapideze); la predică, ‘Misterul Crucii’, gânduri ale lui Newman (misiunea fiecăruia, serviciul util, poate incomplet înţeles deocamdată) şi Sf. Efrem Sirul (aripile păsării, zborul). Pentru un moment, ideea bunătăţii Sf. Vasile, simţită; apoi, m-am gândit la catolicii de pe Sf. Munte, la început şi în sec. XIV, pe vremea celor doi fraţi. Un loc în dreptul altarului Sf. Thérèse. Azi e ziua liturgică a sfântului francez. Mă gândisem la Părinţii medievali, apoi la greci, şi la discernământul grecilor. La Calea Crucii, mai multe momente (ştergarul, neruşinarea în cuvinte şi fapte …).

Brunetière, minte sobră, obiectivă şi puternică, dă câteva exemple de iubire a adevărului: Pascal, Bossuet, Pasteur, Taine, şi afirmă că gândirea lui Renan se întemeia pe … prefaţa la Strauss a lui Littré. Şi-a batjocorit ‘semenii, şi poate pe sine însuşi, şi mai ales adevărul’. Acesta e epitaful. Cu vremea, deriziunea, batjocura savantă au devenit epidemice, nu numai o modă, dar aproape o regulă.
Oamenii obişnuiţi ştiau şi până în sec. XIX că există o rânduială naturală. Fiziologii sec. XIX nu au explicat ca natural decât ceea ce era cunoscut dinainte ca atare. Nu ştiu de ce vroia Renan o comisie de fiziologi, de fizicieni şi chimişti pentru înviere: ca să ateste că e naturală, sau, dimpotrivă, că nu e, că e inexplicabilă? De ce credea că natura se reduce la ceea ce înţelegeau cei ca el din ştiinţa de la jumătatea sec. XIX? De ce credea că ştiinţa aceea era suficientă?
Nici măcar natura ca atare, ca întreg creat, nu poate să devină vreodată un fenomen pentru ştiinţă.
Brunetière are dreptate să scrie că exegeza liberală se prevala de merite care nu erau ale ei, ci ale ştiinţelor.
Scepticismul peremptoriu, conciliant şi satiric, tardiv, al lui Renan e un moralism neconvingător, ca şi cel al erudiţilor de azi. Iar motorul lui e satira, batjocura, întărâtarea, maliţia; nu moralismul duce la scepticism, ci batjocura, care e o mizantropie.
Ce putuse să aducă în plus ştiinţa, pentru a accepta sau nu minunile, faţă de ceea ce se ştia în primul veac?
Aşa cum am mai scris, ateismul occidental a precedat ştiinţa modernă. Mai întâi a fost scepticismul. Ştiinţa a fost condusă către ateism, nu invers.
Brunetière are câteva remarci referitoare la iluzia epistemologică a biblisticii liberale, la retorismul ei auxiliar, şi la psihologia exegeţilor liberali: al treilea articol al crezului lui Renan, pretinsa supremaţie, orgoliul şi egoismul, ‘cunoaşterea sanscritei sau a ebraicii’, complexul de superioritate intelectuală care îi defineşte şi pe exegeţii de azi, pe exegeţii ultimului veac şi jumătate. Erudiţia e suficientă pentru a conferi competenţa supremă, indiscutabilă.
Are dreptate şi când refuză să îl echivaleze pe Renouvier cu … Ribot.
E adevărul simplu că ateismul nu e inofensiv.
Dealtminteri, Brunetière îi recunoştea lui Renan ‘infinit de multă erudiţie şi artă’, irosite.
(Aflat la Ierusalim, la dominicani, romancierul Bertrand, viitor hagiograf, l-a recitit pe Renan, observând neobrăzarea eruditului, reaua lui credinţă, tendenţiozitatea.)

Mauriac scrie că Lacordaire ne învaţă încrederea, moderaţia în controverse, iar moderaţia lui era fără pic de laşitate. Nu provenea din laşitate, ci dimpotrivă, din forţă. Era atât de puternic, încât putea să fie moderat.
Se poate şi ca romancierul să îi fi semănat celui pe care îl cinstea. Dar să ne întrebăm ce romancier ar mai rosti, astăzi, panegiricul unui preot de odinioară? M-am gândit la continuitatea vieţii lui spirituale, la sobrietatea ei, la creştinismul asumat, înţeles. La faptul că a început cu un proiect uman definit. La faptul că literatura e auxiliarul, iar literarul nu e supralicitat.
Lacordaire, regalist convins, i-a simpatizat pe răsculaţii din ’48. însă probabil că nu avea dezabuzarea, fierea pe care le-au avut moderniştii.

‘Eram, în această vreme, un mare cititor al lui Homer şi al Evangheliilor.’ (Bouhélier)
‘Când scriu, mi se întâmplă să îl invoc pe Homer. Morţii mei călăuzesc în taină mâna mea pe foile de hârtie ….’
Bouhélier era câteodată grandilocvent, pompos, gramatica lui pare uneori forţată.

Saint Pierre recapitula, în ’49, ceea ce rămâne din poezia franceză contemporană zilei când scria: Supervielle, Emmanuel, Estang, La Tour du Pin, Muselli, Berry.