Abner (‘Washington’) & K. Douglas & Fay & ‘Bătălia Britaniei’ & ‘Morals for Women’ & ‘Gigolettes of Paris’ & ‘A Place of One’s Own’ & ‘Renegade Girl’, ’46 & ‘Navy Secrets’, ’39 & ‘The Dawn Patrol’, cu Flynn şi Rathbone & Auer.
Episoade: ‘The Collar’ (‘F. S. Playhouse’), ‘Presumption of Guilt’ (‘Lock Up’).
Tatum.
Opt filme & şapte episoade.

Auer într-un film de Ray.

Modalitatea indirectă, oblică, nedeclarativă, neverbală (miros, haine). O estetică a locuirii.

Dum., ‘Trandafirul galben’, munţii, arnăuţii, desagii cu odoare, trădarea lui Darie, pluta.

Caidul Semaca, Lombroso, Cooper; ceva din trăsăturile modelului există: înclinaţia către violenţă, aroganţa (Tudor Miclovan seamănă mai mult cu antieroii unor westernuri revizioniste, decât cu Mărgelatu). Dacă gangsterii nu au tradiţia americanilor, nici protagonistul nu vine din tradiţia poliţiştilor neortodocşi americani.

Falsurile descurajează, demoralizează, însă, chiar când sunt majoritare, sunt o majoritate nesemnificativă valoric, irelevantă, neconcludentă.

Când cunoşti atât izbânzile, cât şi eşecurile cuiva (A. Ray, Strayer, Carradine), experienţa nu zdruncină certitudinea primelor, dimpotrivă. Înseamnă că izbânda e, într-o măsură, explicabilă; că ambele sunt inteligibile. Izbânda nu e întâmplare sau divinaţie, şi suntem eliberaţi de chinga unui determinism fericit, în realitate oţios, placid, apatic.

Simmel aprecia etica lui Kant, însă din exterior. E o reabilitare spirituală, exegetică, însă nu practică.

Vin. seara, citit 2 ¼ ore (până la 11 ¼).
Sb., citesc postarea despre romanul lui Cixin Liu. Enervarea lui Klein ar putea fi cauzată de critica maoismului.
Sb., de la 7 seara, cină: ciorbă de pui.
Dum. seara, citit 3 ½ ore (până la 10 ¼ seara). De la 11 seara, o dramă de Ritt.

Primul mil., dum.; al doilea mil., marţi seara. Al treilea mil., mi. seara; al patrulea mil., vin..

Luni la cină şi marţi la prânz: cremwurşti; marţi seara: cârnaţi. Mi. la prânz, cremwurşti; mi. seara, gogoşi. Joi la prânz, cremwurşti; joi seara, gogoşi, ardei cu vinete.

Vin., 100 & 155 & 50 mii, şi 2,04 mil. [ziarul & ţigări & cafele, cola & chiria].
Sb., 155 & 168,2 mii, din al patrulea mil. [ţigări & cârnaţi, cafea, pâine, cola].
Dum. dim., 155 & 70,4 & 10 mii [ţigări & plăcinte cu vişine, suc, cafele & cozonacul].
Joi, 69,9 & 100 & 155 & 40 & 59,8 mii [ ardei cu vinete & web & ţigări & gogoşi & cafele, cola].
Luni, 320,4 & 190 mii [choux …, polonezi, ketchup, pâine, cafele & ţigări, cola, dim.].
Marţi, 148,6 & 190 mii [cârnaţi, pâine, cafele & ţigări, cola].
Mi., 30 & 100 & 350 & 155 & 40 & 173,1 & 405 mii [pastile & web & discul & ţigări & gogoşi & polonezi, cola & tel.].

Din al patrulea mil., 310 & 168,2 & 235 mii [ţigările de vin., azi şi ieri].
Din al doilea mil., 925 mii, marţi seara şi mi.. Din al treilea mil., 995 mii, mi. seara—vin..

Ţigări: luni, marţi (blonda) & mi. (piaţă) & joi (adulta) & vin., azi & ieri. Cf. vin..

Luni seara, marţi la prânz: polonezi. Marţi seara, cârnaţi. Mi. la prânz, polonezi; mi. seara, gogoşi, ouă fierte. Joi la prânz, polonezi, ouă fierte. Joi seara, ardei cu vinete, gogoşi.

Lucruri. Filmul & lustra. Repertoarul III & postările & răbojul. Com..
‘De vreme ce …’. Tempo. Biletul II, dum.. Jurnalul, dum.. Meniu. Răbojul. Leafa. Gib. Tuns.

Pe urmele lui Bradshaw, în aceeaşi logică livrescă, Leithart compară teologia răsăriteană cu societatea occidentală: dar întâia a avut ocazia, vreme de veacuri, să îşi exercite lucrarea asupra lumii răsăritene. Cu ce rezultat?
Nu există o perspectivă critică filozofică asupra universului răsăritean (cu excepţia evaluărilor retorice şi sentimentale ale câtorva ruşi). Pe de altă parte, Iluminismul a devenit abrevierea sau simbolul pentru eşecurile, reale sau imaginare, ale lumii apusene. Iluminismului îi e atribuit monolitismul convenabil, care asociază univoc industrializarea, urbanizarea, laicizarea, secularismul, cu rezultatele biblisticii moderne, deismul, etc.. Ambele clase sunt urmări şi rezultate ale raţionalismului şi ale etosului renascentist; însă în asemenea aprecieri globale, filigranul e ignorat. Care e genealogia deismului? Erau toţi bibliştii moderni timpurii deişti? Scepticismul raţionalist e unul din rezultatele Renaşterii, cu raţionalismul nou şi empirismul ei. Dar comprehensivitatea acestor explicaţii e sugestivă pentru unilateralitatea, simplismul şi tendenţiozitatea lor.
Revenind la idealizata teologie răsăriteană, a zămislit aceasta o societate mai bună, acolo unde a avut ocazia?
Iluminismul poate fi analizat numai când îi e atribuită o semnificaţie precisă şi bine raţionată. Demonizarea Iluminismului e un expedient; în teologia catolică, Iluminismul a fost precedat de cartezianismul teologilor, de declinul, stagnarea sau apatia scolasticii, etc.. Începând din sec. XVI, sau poate din sec. XIV, cu nominalismul, în Apus s-au prăbuşit numeroase certitudini veritabile, pentru că mai înainte existase luxurianţa multor certitudini false. Această istorie complexă, ambiguă, polimorfă, nu poate fi analizată în termenii militantismului lui Bradshaw; dacă nu e simplificat convenabil, Răsăritul are noţiuni ale lui Dumnezeu, iar pentru Apus Dumnezeu e o ‘realitate personală’. Atrofierea de veacuri a vieţii intelectuale în Răsărit nu e un merit, aşa cum vrea nostalgia paseistă. Iar ‘realitatea personală’ e un slogan, dincolo de care această realitate a primit, în Răsărit ca şi în Vest, interpretări cel puţin discutabile. Obiecţia e artificială, neconcludentă şi chiar ignorantă, iar răsăritenii nu au demonstrat o simpatie convingătoare pentru tendinţele anti-intelectualiste ale creştinismului apusean, protestant sau chiar catolic. De ce e evocată eficienţa imaginară pe care ar fi putut s-o aibă teologia răsăriteană în Apus, când ar fi mai instructiv să fie precizată care a fost eficienţa ei în Răsărit?
Mai departe, cu ce a fost Răsăritul mai invulnerabil la ofensiva Iluminismului? Societăţile răsăritene au sucombat deopotrivă avantajelor resimţite ale Iluminismului, iar faptul nu le poate fi atribuit nici turcilor, nici bolşevicilor.
Cum e explicată barbaria rusă, românească, albaneză, bulgară? Cum sunt explicate formele oribile pe care le-a luat totalitarismul în societăţile Răsăritului?
Sf. Grigore al Tesalonicului are ‘o noţiune despre Dumnezeu’; la fel şi dogmaticienii ortodocşi. Dar Bradshaw pretinde contrariul.
Idealul lui Bradshaw aminteşte de nominalism, de Islamul fundamentalist, de unele forme ale protestantismului. Însă apofatismul acesta radical nu îi e propriu ortodoxiei. Polemismul confesionalist e cel care are această tonalitate de laşitate isterică, de ipocrizie duplicitară. Care e ‘răspunsul diferit găsit de acuzaţiile iluministe împotriva creştinismului’ în ‘contextul dominat de Palama’? Confruntarea a avut lor. Care au fost ‘răspunsurile diferite’ ale ortodocşilor ruşi, greci, români, etc.? Apatia răsăriteană trece drept ceva de la sine înţeles, şi ca o virtute. Răsăritenii sunt cei care beneficiază mereu de scuze, de circumstanţe. Cu turci sau fără, ortodoxia greacă se mândreşte cu o renaştere în sec. XVIII. Cum a răspuns Iluminismului? Ignorându-l? Răspunsul răsăritean a existat: a fost apatia. În veacul Iluminismului, Apusul beneficia de alternative spirituale proprii la intelectualismul aşa de incriminat azi. ‘Rezistenţa la impunerea clericală a moralei’ e întrutotul definitorie pentru Răsărit. E foarte probabil ca palamismul să nu fie principalul motor al moralităţii publice răsăritene. Aceste idealizări i-ar nedumeri pe mulţi răsăriteni. ‘Răsăritul a integrat persoana întreagă în noţiunea lui de bine uman.’
Există o lipsă de ţinută, de echilibru, de cumpăt în aceste exagerări retorice. Ele ţin de demonstrativitatea isteţimii universitare sau confesionaliste. Sunt stereotipurile consemnate de A. Louth. (Acelaşi Louth vede în importanţa virtuţilor în teologia Sf. Toma o similitudine cu tradiţia monastică răsăriteană.)

(Însă nu aceasta e tonalitatea obişnuită a gloselor lui Leithart despre universul răsăritean. Cele mai multe demască naivitatea idealizărilor, sau tendenţiozitatea lor. De obicei, Leithart înregistrează criticile aduse distincţiei dintre esenţă/fiinţă şi lucrări. Dar crisparea, animozitatea, sau, alteori, irenicismul neconvingător, artificial, guvernează aceste confruntări teologice, cărora le lipseşte sfinţenia minţii, adică virtutea, caritatea, inspiraţia.)
Altundeva, Leithart adnotează ‘dezîntruparea icoanei’, compromismul cu iconoclastia. E eludarea exprimării slavei dumnezeieşti în această lume. Trubeţkoi e menţionat atât pentru negativism, cât şi pentru naţionalism.

Sorescu l-a intervievat pe Borges la un congres de poezie prezidat de Senghor, la Marrakesh. Borges afirma că poezia e mai misterioasă decât muzica, şi că, în versuri, alege eufonia mai degrabă decât acurateţea (nu jertfeşte precizia, însă privilegiază eufonia: nu e o dihotomie, a sensului şi sunetului, ci o predilecţie). În acest interviu, argentinianul e ceva mai laconic şi convenţional, mai puţin investit, mai ocazional. (Dealtminteri, interviurile publicate sunt nu transcrieri de benzi, de înregistrări, ci reconstituite după note; adesea interlocutorii sunt, sau par, laconici ori evazivi, parcimonioşi, drămuiţi, iar românul suplineşte prin impresii personale, animozităţi, băşcălie.)

Din interviul cu Ferlinghetti aflăm că acesta era newyorkez, descendent de sefarzi portughezi, dar şi înrudit cu Pissarro (sefard şi el …). Tonul era acela bombastic, lipsit de umor, grandilocvent şi populist (nesurprinzător într-o democraţie cu atâţia predicatori …); e posibil ca versul liber american, aluvionar la unii dintre exponenţi, să se înrudească cu retorica predicatorilor, inclusiv prin vehemenţele colţuroase.
Trecerea de la corifeii beat la acest poet trebuie să fi fost cam ca aceea de la Cotruş la Păunescu (numai că în aceeaşi generaţie). Ţine de arivismul cultural al românului că simte nevoia să semnaleze faptul că evreul cu care discuta nu era la fel de respectabil ca alţi interlocutori, că e conştient de reputaţia incertă a tribunului.
‘San Francisco e un pic mediteranean’. Convorbirea lui Ferlinghetti cu Sorescu a avut loc în ’82, în Mexic, într-un hotel de pe bulevardul croit de Împ. Maximilian, iar românul a trebuit să accepte un compliment perfid. Zelul lui Tomlinson e ironizat.

Merwin, newyorkez, avea 54 de ani când a fost intervievat.

‘Crabii mişună pe insulă’, ‘În luptă cu timpul’

Povestirea antologică a lui Dneprov era odinioară celebră printre cetitorii revistei, şi pe bună dreptate, pentru că e bine scrisă. În rusă a fost publicată în ’58.
Cookling şi Batt sunt aduşi de o goeletă pe o insulă, unde debarcă cu nişte lăzi care conţin unelte şi provizii, un cărucior, plăci şi bare, ţagle de fier, cupru şi zinc, crabul cu oglindă parabolică şi cristal roşu, pentru un experiment de tehnică militară, testarea unui robot care va spolia inamicul de metale. Cei doi populează insula cu roboţi autoreproductibili, care luptă pentru resurse: roboţi care fabrică alţi roboţi asemănători, consumând tot metalul pe care-l pot găsi. Motivul pentru care crabii îl atacă pe creatorul lor nu e un secret.

Povestirea Valentinei Juravliova, ‘În luptă cu timpul’, e remarcabilă pentru subtilitatea şi precizia stilului (înainte de angajarea fermă şi triumful comunismului): Zorin, Sadovski, hipotermia. E foarte probabil să fie o parabolă politică (lepra, îngheţul: ca moarte, ocnă, sau antipodul ‘dezgheţului’), a cărei semnificaţie e echivocă. Avertisment? Ameninţare cu represalii? Făgăduinţă?
Sadovski e un leprolog bolnav de o formă atipică de lepră; o vreme, a lucrat ca cercetător, şi e tipul intelectualului, a cărui profesie e periculoasă, pe când interlocutorul său e omul viitorului, activistul, care poate să pară ridicol, stângaci şi neîndemânatic atunci când e scrutat de bolnavul Sadovski, dar care îşi regăseşte fermitatea când trece la înfăptuirea măsurilor care vor asigura vindecarea medicului care a fost el însuşi atins de lepră, iar dacă niciunul din cei doi nu e desăvârşit, Zorin având fobiile lui, ei ajung să păşească împreună, de mână, în orânduirea comunistă. Paginile despre logica alternativă, despre raţionalitatea alternativă a lui Sadovski sunt emoţionante, ca şi credinţa despre arbori, cu emanciparea medicului de austeritatea şi de abnegaţia abstractă; hotărârea luată nu neagă această descoperire a vieţii. Încă din conversaţia celor doi medici se vădise simţul viu al situaţiei. Autoarea lasă arta să decidă, şi paginile de până la angajarea decisă sunt convingătoare. Celor ca dezmorţitul Sadovski li se pregăteşte îngheţul. E vremea ca aceia precum leprologul să accepte terapia.
Simpaticul gerontolog e reprezentantul noului conducător al Uniunii.
Există şi o inefabilă sugestie umoristică: oamenii au învins lepra şi bătrâneţea, însă comunismul a biruit pretutidindeni! Efectul umoristic al dezvăluirii e indiscutabil. Stilul autoarei exprimă suficientă inteligenţă, încât asemenea semitonuri să nu pară întâmplătoare.

Marin Sorescu, 'Insomnii'

În ‘71, Sorescu a publicat o culegere de tablete lirice, sau poeme în proză, momente lirice, inspiraţii lirice, proze eterate, inefabile mai mult decât analitice, ca şi când, afirmă autorul, ar pune între sine şi lucruri distanţa morţii (care pentru el simbolizează dezobişnuirea, simţul critic, umorul). Câteva sunt despre literatură (‘Învăţăturile’ lui Neagoe, Pârvan, Lermontov, ineditele lui Eminescu, nuvelele lui Kafka, Iorga şi Călinescu, mituri, reflecţii despre dramaturgia proprie), altele despre artă (Brâncuşi, Ţuculescu, mozaicurile din Ravenna, Cimabue, arta neagră, Michelangelo, icoanele pe sticlă), locuri (bisericile şi mausoleul din Ravenna, trei oraşe italiene cu caleidoscopul lor de artă, Veneţia), ‘ca şi când le-ai privi din moarte’. Ca atare, temele sunt alese şi, într-un sens, neocazionale: fundamentalul, registrul relevant, nu ocazionalul; de fapt, există şi pagini despre caracuda lumii literare, despre lucruri fără importanţă, grafomani înverşunaţi, ingratitudine, minimalizarea geniilor. Autorul revendica ideile pentru poezie, însă simţirea, afectivitatea pentru tablete.
Sorescu începe cu proorocii autohtoni (Brâncuşi, Ţuculescu, Pârvan), cu matricea spiritualităţii autohtone. O face fără grandilocvenţa altor poeţi postbelici. Există un anume autohtonism şi chiar protocronism, dar rezonabile, inteligente, fără conotaţiile peiorative ce le pot fi date termenilor şi, mai ales, fără supralicitări jalnice.
Gustând consacrarea timpurie, Sorescu se putea referi, în ’68, la ‘Iona’, ca la istorie literară majoră, capodopera inexplicabilă lui însuşi.
Cu toată încuviinţarea lui Barbu, mă întreb cine ar socoti azi studiul lui Vianu printre paginile magistrale ale criticii noastre.
De la Barbu, alegem ideea contemporaneităţii cu crearea unei capodopere, demnitatea de a fi fost al acelei vremi binecuvântate. Semnificativă e contemporaneitatea împărtăşită. Eu m-am gândit la nişte romane americane şi la cinema.
Scriind despre arta doamnei Loo, Sorescu invoca ‘arderea înaltă şi dură, de geologie’, a gândirii lui Apollinaire; acesta echivala, într-o petiţie de principiu, ‘arta cea mai vie’ cu ‘arta cea mai nouă’, ocazie pentru român de a-şi regăsi încrederea în destinul creuzetului artistic al avangardei (altfel, sublinia unitatea stilului lui Blaga).
Într-o altă tabletă despre artă, Sorescu se întreba ‘unde să-l plasezi’ pe Moore. Aş răspunde că în prezent.
Poezia e cunoaştere, în măsura în care limbajul e cunoaştere, gândire. Limbajul e împărtăşit, într-o măsură; e personal, într-o alta.
Într-un interviu, ironiza ‘pretinsele găsiri suprarealist-cimilitoare’ şi literaturizarea ecuaţiilor primare ale lui Baudelaire.
În ianuarie ’67, semnala fragmentul ‘Vestibul’ (‘dexteritate aproape incredibilă’, ‘seriozitatea observaţiei şi rigoarea simţirii autentice’), al lui Ivasiuc (prozator de rangul întâi).
Mizase mult pe ‘Moartea ceasului’ şi ‘Unde fugim de-acasă?’.
Îşi declara ‘o mare furie împotriva tobelor lui Brecht, de care noi ne-am cam săturat’.
Găsea că la Neagoe ‘durerea, indignarea, smerenia urcă spre sferele poeziei’, şi îşi însuşea ideile lui Zamfirescu despre paternitatea operei.
Reflecţiile lui Ţuculescu sunt despre vizibil, nu despre scara dimensiunilor. Acuzând o critică ce ‘banalizează prin (…) interpretări pedestre’, Sorescu îi asociază pe Pârvan, Brâncuşi, Ţuculescu, în ‘căutarea pastei’ minerale, a organicului abia schiţat, ‘pe prundul vremilor’; popândăii sunt ‘pinguinii câmpurilor noastre, printre ciulini, viespi, şerpi şi grâu’ (chiar dacă pinguinilor nu le e atribuibilă rapiditatea popândăilor). Catalogul lucrărilor ştiinţifice ale ‘zugravului câmpurilor cu rapiţă’ e transcris cu satisfacţie: protozoare, infuzoare, nămol. Descântecele au nevoie de prozaic.
Evocând ‘o Histrie a viitorului’, Sorescu trasează portretul unui Pârvan mesianic, ‘scoţând din misterul inscripţiilor aburul unor lumi scufundate’, păşind pe valuri, ‘sfârşind într-un staul, ca orice mag, rumegat de boi’, şi care vine către noi dinspre viitor. Dumnezeiescul Pârvan era savantul poeţilor; Bogza, Stănescu au scris despre el, însă niciunul n-a făcut-o atât de bine, dincolo de platitudinea pioasă şi de evlavia oţioasă. Sorescu remarca şi autumnalul operei, scepticismul, infuzia de gândire păgână, austeritatea şi poate veninul (al scepticismului, al gândirii antice); dar a găsit şi imaginea hazlie a gorganului cu cartofi (al cărei anacronism, prin ‘cartofii dacici’, îl putem presupune voit). Prin mag, Marin Sorescu înţelegea prooroc.
La Ravenna, vizitează bisericile San Appolinare Nuovo, San Appolinare in Glasse, San Vitale, mausoleul Gallei Placidia.
Imaginaţia şi sensibilitatea lui Sorescu nu erau antice, ci amical-creştine.
Predilecţia pentru arhaic există atât în fantezia despre Ţepeş şi oastea de ţigani, cât şi în caleidoscopul artei africane (descântecul, ‘Domnişoara Pogany’, Moore, obiectele colecţionate de Picasso sau Braque); noi n-am trăit revoluţia aceasta a gustului, de ‘la începutul secolului’ XX.
Kafka ‘se simte bine în paroxism ca o molie într-o căciulă de oaie’.
Farmecul acestei culturi e că nu-şi îngăduia blazarea, că milita.

‘Două povestiri sovietice’ (CPSF, 87)

În ‘Extraordinara aventură a lui Boris Ivanovici Stronski’, scrisă de fraţii Strugaţki, roboţii de pe o navă care satelitează Pământul debarcă, uneori, la latitudini mari şi în Tadjikistan, pentru prospecţiuni relativ inofensive. Răspunzând invitaţiei extratereştrilor, sovieticii şi chinezii trimit ‘primele nave interplanetare atomice pilotate’, în anul ‘celei de-a cincizecea aniversări a Marelui Octombrie’ (povestirea a apărut în ’58). Avansul şi avântul programului spaţial sovietic la vremea respectivă, a publicării prozei, îngăduia optimismul.
Arheologii lucrează, împreună cu muncitorii tadjici, la ruinele unui castel tadjic. Pe când unul din ei fierbea hrişcă, primeşte vizita unui ‘Mesager’, ca ‘un păianjen uriaş’, negru mat (unul din roboţii trimişi de nava care satelitează Pământul).
Poate că sunt chiar primele pagini traduse la noi ale fraţilor. Există umorul scăpărător, poate parodia, însă şi festivismul, triumfalismul, etc.. Efectul hazliu al urărilor incongruente la jubileul ‘Marelui Octombrie’ e indiscutabil.

‘Cine-i acolo?’, de L. Jigariov, e a doua povestire.